caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Relativităţi Culturale



 

Mutu’. Primul meu film color romanesc

de (17-10-2005)

Si când spun color gândesc culoarea în plusul ei de energie pe care îl adduce fata de alb-negru. Încrâncenarea celor doua culori extreme si angoasa nuantelor de gri, caracterizând mai toate filmele (si când spun ‘filme’ ma gândesc la cele cu adevarat meritând acest nume) românesti de la ‘Morometii’ încoace, sunt în sfârsit ponderate de o evadare prin culoare spre lumina care trebuie sa se afle în fiecare poveste. Soarele rasare indiferent
De dramele noastre. Iar dramele noastre au si ele, totusi, limitele lor de suportabilitate, alternate copios de comic si romantism.

‘Italiencele’ începe cu imaginea unui sat de câmpie, inundatde lumina si prafuit, neglijent si pustiu, pentru a se opri asupra crucilor cimitirului din deal. Cu deja obisnuitele ocari si agresivitati de care se pare ca nu putem scapa încât ma si vedeam exasperat si gata sa abandonez a-l mai vedea. A fost apoi goana-gonirea celor doua fete de lânga proaspatul mormânt al mamei lor, ca un stol de pasari zburatacind spre sat, îmbacate vioi, tinereste, asa cum chiar se vede în lumea reala, si am simtit ca de data aceasta e un alt fel de film. Si înca am mai avut o temere, nu cumva sa fie o acida caricatura precum în ‘Garcea si oltenii’. Ei bine, nu. Pentru ca imediat vine scena în care cele doua surori, Lenuta si Eugenia (Jeni), întinse pe o patura pe pajiste, pazesc vacile dar profita de împrejurare sa
faca plaja, sa-si faca manechiura, sa scrie într-un caiet. ‘Caietul sinceritatii’, asa l-a numit mezina. Îi e dor de mama, îsi deapana visul. Îsi amintesc amândoua de copilarie, când una îsidorea ca atunci când va fi mare sa se faca turista sau musafira si cealalta sa devina
primarcomunist ca tata. E în scena aceasta atâta simplitate poetica încât intri în jocul
filmului si acesta e primul semn al reusitei.

Sunt plauzibile fetele astea desprinse din lumea citadina plasate acolo cu turma de vaci? Ei bine, da. Cu toata aparenta saraciei satului, viata împinge lucrurile înainte prin tineri. Care vad, îsi doresc si îsi asorteaza traiul cu acele semne ale modernitatii. Acceptând aceasta, filmul întreg capata o alta încredere si este cu adevarat contemporan cu modul în care se spune în industria filmului o poveste care se adreseaza publicului larg în cel mai profesionist mod. Pe degetul Lenutei aterizeaza o buburuza si ea îi cânta copilareasca
formula \”Unde vei zbura/ acolo m-oi marita\”. Buburuza aceasta este cheia întregului film si de faptchiarzborul ei ametitor, zig-zagat, este cel urmat de camera în secventele de generic.

Cautarea fericirii, cu bezmeticeala specifica tineretii, acolo, undeva acolo, asa cum visul îndeamna. Eugenia a renuntat la studii pentru ca ‘banul e la putere’, vrea sa fie si ea ca aia sau aia, sa ajunga în Spania, fie si la cules de capsuni. Lenuta vrea, nu vrea, e sigura ca se va marita cuun soldat american. Asa cum l-a visat, sosit în sat si nestiind pe care ulita s-o ia. \”Trebuie sa punem un indicator\” vine prompt replica Eugeniei. Este amestecul real de poezie si umor spontan asa cum îl întâlnim la fiecare pas. Suna mobilul, pentru ca asa este, telefonul mobil este de mult o prezenta serioasa în satul românesc, alaturi de calculator, video si câte mai înseamna o discoteca. Giovanni este cel care i-a promis Eugeniei c-o va duce în Spania sa câstige 500 de euro si nu 50 câte ajutorul de somaj aici. Si brusc apare si ideea: sa învete ea Lenuta spaniola pâna la noapte ca soldati americani sunt si în Spania…

E o evadare din curtea parinteasca, numai ca aparent îndreptatita facând o comparatie cu fuga baietilor lui Moromete. Tatal fetelor este tipul de barbat mai degraba prezent la cârciuma decât la munca, dar cu atitudine de stapân care se ocupa numai de lucruri importante. Asa ca fetele îl vad întorcându-se acasa si cazând beat de pe bicicleta, sau întorcându-se din nou la cârciuma pentru a o lua de la capat. Altcineva este cel care se
Opune plecarii lor. Mutul. Mutul calusarilor. Gigel îsi face curaj si, punându-si
straie femeiesti, inclusiv sutienul subtilizat al Eugeniei, rosteste juramântul de a nu vorbi 40 de zile, de a nu se atinge de ‘muiere’ în tot acest timp. Calusarii au nevoie de mut pentru ca asa e datina si nu îndraznesc s-o încalce. Batranii satului, rezemati în ciomag pe banci pe lânga porti, (\”În ce an suntem, mosule, trecuram de doua mii?\”) vegheaza la
respectarea obiceiurilor.

Gigel o iubeste pe Eugenia si modul original în care se împotriveste plecarii ei prilejuieste o scena de un haz nebun. Pentru ca e sub juramânt si nu poate vorbi, se foloseste de un fluier si de un carton pe care scrie mesajele cu creta. Se leaga cu lantul în fata trenului si nu cere altceva decât o cununie cu Eugenia care de nevoie si fara folos aude formula cunoscuta a primarului: \”de buna voie si nesilita de nimeni…\”

Atât poate sa faca. Un simulacru de casatorie dar care din partea lui exprima un sentiment adevarat. Jeni urca în tren alaturi de Lenuta si de Giovanni. De aici porneste aventura lor. Cu Fane care le aranjeaza trecerea granitei clandestin, nu mai înainte de a înnopta la o manastire unde se arata a veni din lumea interlopa, semn pentru încurcatura în care au
intrat fetele. Episodul de la manastire ne ofera un cadru de o poezie cinematografica deosebita, când tânara maicuta interpretata de Irina Dinescu se întoarce mirata si cu o senzatie nelamurita, tulburatoare si confuza de atingerea acestui personaj care ispiteste, Fane, o întruchipare diabolica. Într-un ritm alert, cu secvente dramatice, se deapana povestea cu trecerea Dunarii pentru ca imediat, ca întorcând fial unei carti, sa avansam în
timp spre a primi întoarcerea fetelor acasa. Siingure, pe motoreta, cu camera video pe umar, aceleasi si totusi altele. Casa paraginita, nici gardul nu mai ramasese dupa moartea si a tatalui. O noua cruce la drum. Si ele se aseaza din nou în poveste, un alt început. O masa de pomenire si apoi dorinta de a reconstrui, de a-si face aici o viata linistita. Nu doar ele s-au schimbat ci si Giovanni, devenit simbolul unui prosper om de afaceri care a stiut cum sa se strecoare prin lume si acum e gata sa cumpere voturile satenilor pentru a deveni primar. Eugenia nu-l poate ierta, banuim ca drumurile lor s-au despartit într-un mod nu tocmai placut si se ciocnesc repede, firea lor patimasa aducându-i în conflict. Si Jeni se ambitioneaza sa candideze si ea. De-acum nu mai e de joaca, Giovanni scoate o caseta pe care înregistrase ceea ce fetele fusesera obligate sa faca, sa se prostitueze. Pe site-ul filmului Anca Ularu, interpreta Lenutei, marturiseste ca scena încare citeste în fata oamenilor marturisirea aventurii lor, nu în Spania ci în Italia, nu la capsuni la portocale,
nu la portocale ci sechestrate într-un bordel, a fost cea care a marcat-o cel mai mult. La care Mara Nicolescu, interpreta Eugeniei, declara ca scena ei favorita este chiar continuarea aceleia a Lenutei.

În lumea aceasta deloc linistita a satului, femeile sunt simbolul tuturor greutatilor autentice. Au portul, au vorba, au gesturile celor care muncesc si tac. Si care înteleg totusi ca timpurile de acum le pot oferi o sansa de schimbare. Nu, filmul nu se hazardeaza în solutii. Pentru moment fiecare îsi reia locul sau. Doar atât ne arata: chipul linistit, zâmbitor, întelegator, al lui Gigel, postas pastrând o scrisoare trimisa de fete din Italia,
dar care nu mai avea cui sa soseasca. Iar Lenuta, filmând mereu cu camera video aceasta realitate a satului românesc, o alta decât cea filmata de cineastul francez venit pentru calus, este mai degraba acel personaj legat de ochiul magic din ‘American Beauty’. Ea are un destin asa cum l-a visat, pentru ca dintr-un taxi cauta sa afle ulita ei chiarun soldat american. Probabil adus de buburuza aceea, zigzagând pe genericul de final.

Da, filmul acesta e altfel. Dovedeste ca se pot face si la noi filme care sa fie mai aproape de plauzibilul unei vieti normale asa cum traim majoritatea. Cu o poveste spusa dupa regulile industriei filmului. Este un pas înainte fata de ‘Occident’. E de urmat cu o poveste citadina, e de urmat cu poveste exclusiv romantica, asa cum mileniul trei are fara a fi mai prejos decât precedentele.

Am citit reprosuri aduse acestui film. Da, calitatea sunetului este mai slaba pe alocuri. Nu, nu este deloc prea mult ceea cea vrut sa ne spunaregizorul si scenaristul Napoleon Helmis într-un singur film. E chiarsavuros sa vezi cum la fiecare scena este câte o aluzie, o poanta, o trimitere, o surpriza si un punct aparte de interes. Iar tinerii actori par o echipa care joaca împreuna cu placere, fiind de asteptat sa-i revedem dupa acest nou început. Pâna atunci, intrati în lumea lor, fie si numai la www.italiencele.ro

Marius DOBRIN
16 octombrie 2005

Italiencele
2004
Productia: RO DE FILM, TOTAL TV, RO FILM, IMAGO FILM,
cu sprijinul CENTRULUI NATIONAL AL CINEMATOGRAFIEI

Scenariul si regia: Napoleon Helmis

Distributia:
Mara Nicolescu,
Ana Ularu,
Vlad Zamfirescu,
Costel Cascaval,
Valentin Popescu,
Valentin Teodosiu,
Constantin Draganescu,
Emil Hostina,
Catalin Neamtu,
Ovidiu Niculescu,
Toma Cuzin,
Irina Dinescu,
Antoaneta Zaharia,
Radu Zetu,
Dragos Stemate,
Viorica Geanta,
Frosa Cercel,
Valentin Potrivitu

Producator executiv: Ion Mititelu
Fotografie: Florin Mihailescu
Muzica: Alexandru Cristian Ionescu
Editor: Melania Oproiu
Sunet: Constantin Fleancu
Directia artistica: Mircea Ribinski
Costume: Svetlana Mihailescu
Make-up: Dana Roseanu

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
35.173.42.124