caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Opinii



 

Respect!

de (16-5-2005)

Cel mai respectabil personaj al Renaşterii e, cred eu, Lucrezia Borgia.
Victimă inocentă a împrejurărilor dar, în realitate, intrigantă şi lipsită de scrupule, frumoasă şi candidă dar, sub această mască, nemiloasă şi otrăvitoare – suficiente calităţi pentru a dobândi, pentru ea, fraţii şi tatăl ei (viitorul Papă Alexandru VI) bogăţii, putere şi respect.

Cel puţin, asta e imaginea pe care i-a creat-o literatura, de la Victor Hugo la Mario Puzo. Că a fost, de trei ori, obligată să se mărite pentru a întări legăturile politice ale familiei, că omul pe care l-a adorat în tinereţe, Pedro Calderon, a fost asasinat de Cesare Borgia, fratele grijuliu al Lucreziei, că a iubit artele laolaltă cu artiştii, în a căror protegiuitoare s-a erijat se ştie mai puţin. Prin urmare, de ce e respectabilă Lucrezia: deoarece a reprezentat un model pentru Machiavelli (fratele ei, Cesare, e de fapt adevăratul „Principe”) sau pentru că a fost, secole de-a rândul (la fel ca Machiavelli însuşi), victima unei percepţii eronate a istoriei?

În primul caz, adulatorii Lucreziei s-ar ghida, toţi, după principiul darwinist al „supravieţuirii celui mai puternic”. Filosofia Principelui – scopul scuză mijloacele – aplicată personajului care a ilustrat-o strălucit nu în literatură, ci în viaţa reală. De ce să ne oripilăm în faţa inelului cu otravă, a intrigilor şi a cadavrelor semănate pretutindeni? Atâta timp cât inelul ajuns, de acum, legendar i-a menţinut şi i-a întărit puterea, Lucrezia e, ar zice pragmaticii, demnă de respect.

Una din premisele pragmatismului, arată Bruce Kimball, este aceea că „sensul, convingerile şi adevărul depind de context şi de judecăţile subiective ale comunităţii în care se formează”. Desigur, pentru câteva mii de florini un soţ era asasinat şi un altul era atras în capcană, atenţia regelui Franţei era asigurată cu preţul distrugerii unei întregi familii, iar pentru a satisface un capriciu al Lucreziei oricine, prieten, amant sau protejat, avea „şansa” de a fi jefuit, dezonorat sau ucis. Legi şi drepturi morale, sociale sau religioase au fost, nu de puţine ori, încălcate, însă cei puternici au, nu-i aşa, privilegiul să scape nepedepsiţi. Şi asta, din moment ce nu există nimeni, om sau instituţie, mai presus decât ei, astfel încât să-i oprească. Unde mai pui că, în contextul epocii, uzanţele familiei Borgia erau… politică de stat.

Lorenzo de Medici – conducătorul Republicii Florentine atunci când Rodrigo Borgia devenea papă – şi-a dobândit puterea, în ciuda imaginii de patriot pios, prin comploturi care i-ar aduce la disperare pe puritanii din ziua de azi. Iar faima de tirani şi de otrăvitori a celor din familie avea să vină abia cu un secol mai târziu când Caterina de Medici, fiica unui alt Lorenzo – duce de Urbio – a ajuns cea mai puternică şi mai detestată regină a Franţei.
În celălalt caz, respectul pe care posteritatea i l-ar datora Lucreziei se bazează pe o perspectivă etică şi are un rol reparator. Femeia plăcută la vedere, pasivă, blândă şi inocentă, a cărei personalitate nu a putut nicicând face faţă voinţei tiranice a părintelui şi a fratelui, a fost descoperită de istorici abia recent. Reputaţia proastă a Papei Alexandru al VI-lea, declanşată, se pare, de un scandal de moravuri – tatăl Lucreziei îşi luase o amantă de 15 ani – s-a răsfrânt, de atunci încolo, şi asupra fiicei (prea) ascultătoare. Nici un studiu, oricât de riguros, nu ar putea însă desface nodul mitic pe care l-a pecetluit literatura. Cea mai mare victimă a bârfelor florentine ar trebui, prin urmare, privită cu cea mai sinceră compasiune de noi, cei care cunoaştem şi „varianta cealaltă”. Cineva – o victimă sau un martir – suferă iar eu nu pot nici să-l dispreţuiesc, nici să rămân indiferent. Prin urmare, din punct de vedere moral, compasiunea se învecinează, îndeaproape, cu respectul.

Se pot, însă, cele două perspective întretăia? Să presupunem că cineva mai puternic, circumstanţial, decât mine, un Rodrigo sau o Lucrezie, îmi impune, prin forţa împrejurărilor, să renunţ la o parte din (sau la toate) libertăţile mele. Sunt eu îndreptăţit / obligat, în acest caz, să-l (o) respect? Din punct de vedere pragmatic, răspunsul ar părea simplu: da, deoarece, atâta timp cât respectivul îşi merită, indiferent de mijloacele prin care a ajuns acolo, locul, eu sunt obligat să mă supun aceloraşi legi. Care, însă, mie îmi dictează tocmai opusul: nevoia de a răsturna situaţia şi de a-mi redobândi libertăţile corupte. Deşi, în aparenţă, obligaţia există, nimeni nu e îndreptăţit, făcând uz chiar de legea junglei, să-şi respecte opresorul (fie că e frate mai mare, şef sau tiran). Invers, aplicând criterii etice, atâta timp cât, exercitându-şi autoritatea, potenţatul încalcă o lege, eu nu sunt obligat să-l respect. Mai mult, în cazul în care, pentru a ajunge în poziţia de autoritate, dictatorul a încălcat alte legi, eu săvârşesc o crimă dacă nu-l denunţ. Sunt însă îndreptăţit să-l respect? Da, atâta timp cât Rodrigo sau Lucrezia îşi menţin poziţia şi autorităţile (laice sau religioase) nu intervin. Am, cum s-ar spune, privilegiul să-mi respect regele şi obligaţia de a-l detrona.

În realitate, de ce respectăm? Ecuaţia nu e, nicidecum, bipolară şi variabilele sunt nenumărate: frică, linguşeală, invidie, interes de moment, ambiţie, lăcomie, laşitate, sub- sau supraapreciere, devotament, admiraţie, legături de sânge şi de prietenie (id. est. nepotism), dragoste (cu perversiunile ei – ridicarea pe soclu), narcisism (ne vedem reflectaţi în celălalt) ş.a. Oricare ar fi motivele, contează foarte mult ordinea ierarhică – cine e deasupra şi cine e dedesubt. Subordonatul care-şi priveşte cu veneraţie superiorul trebuie, spune gura lumii, să fie mânat şi de niscaiva invidie, linguşeală sau interes. Iar şeful care-şi venerează subalternul e, probabil, într-o criză de nepotism. Lucrezia ştie mai bine! De pe poziţii egale, doi oameni care n-au nimic de împărţit se observă de la distanţă.

Unde nu e competiţie, pasiunea moare. Ceea ce aduce mai mult cu un tratat de neutralitate decât cu cea mai pură – şi poate singura – formă de respect.

Ecouri

  • Cristina Filimon: (16-5-2005 la 00:00)

    Extrem de interesanta si de apreciat abordarea Dvs. a unor personaje istorice renumite, mai ales prin prisma negativismului, clasati de istorie ca protagonisti malefici.
    Impart acelasi respect ca si Dvs., personajului sus amintit, Lucretia Borgia.
    Imprevizibila, superba, frumoasa, sublima, femeie…



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Inel albastru spre tăcere

Azi dimineaţă închis-am ochii c-un dor fierbinte am tot avut un vis neînţeles cu plete lungi şi moi şi încâlcite...

Închide
3.235.182.206