Cei ce n-au avut sansa sa vizieze Argentina probabil ca nu pot simti starea de depresie ce-i poate cuprinde dupa ce au gustat din frumusetile ei. Este poate unul din dezavantajele de a fi vizitat un loc magnific. Desi “mio-amore” este impropriu spus – spaniola fiind in general limba vorbita acolo, pot sa afirm ca imaginea ei mi-a ramas placut in minte ca una din marile “iubiri” traite intens.
Emotiile unei calatorii in America de Sud te incearca inainte de a-ti lua biletele de calatorie, in special daca n-ai reusit pana la acea data sa vizitezi nici unul din locurile cu pricina. Ideea trecerii Ecuatorului pentru prima data poate fi considerata o motivatie catre necunoscut, ce balanseaza cu intalnirea culturii (argentiniene), similare celei romanesti. Desi alegerea unei tari in locul alteia a creat discutii aprinse, in cele din urma factorul economic si securitatea deplasarii au predominat in luarea deciziei. Drept urmare, impreuna cu prietenii nostri (Bee Ean(covici) si Abdul(escu) – parteneriatul malayesiano-kenyan ) am hotarat tinta Argentinei, unde puterea fragila a dolarului inca domina acea parte atat pe piata financiara cat si pe chipurile autohtonilor. Punctele de referinta alese au fost asadar Buenos Aires, Mendoza si Iguasu, locuri “clasice” in itinerariul oricarui turist inflacarat, gata sa marcheze inca un punct important pe harta locurilor vizitate. Ca urmare, datorita timpului relativ limitat si a intinderii (nelimitate) a tarii, ne-am fixat traseul in jumatatea de nord a ei, lasand salbaticia Patagoniei si a Tarii de Foc ca reper al unei noi vizite in viitorul apropiat.
Numele de Argentina vine de la “argent” – argint pe romaneste, care insa dupa cate am inteles nu prea se gaseste prin zona ci doar in Bolivia si Peru. Ce se stie despre a opta tara ca intindere in lume e ca reprezinta Mecca tangoului, ca vinul Mendozei este la mare competitie cu al celor mai renumite tari in materie (in special cel rosu) si ca friptura de vaca are un gust special gratie ierbii de pampas. Pe langa asta, sustinatorii fotbalului nu pot uita marile vedete nascute aici care nu mai au nevoie de introducere.
Buenos Aires este un fel de Paris al Americii de Sud, foarte cosmopolitan, cu bulevarde mari, asezat la marginea estuarului Rio de la Plata. Privit din avion pare ca o intindere nesfarsita. Aici se gaseste cel mai mare bulevard din lume, cu multe benzi care parca nu se mai termina. Loi Suites Esmeralda, hotelul rezervat cu mari eforturi pe internet, ne-a oferit peisajul unui downtown dinamic si sansa de a “patrunde” usor in inima vietii mondene, presarate cu imagini unice datorita pozitiei lui.
Am descoperit in primul rand “Puerto Madero”, cartierul fostelor docuri, transformate de un deceniu in restaurante si magazine de lux unde noul, bunul simt si eleganta au dat mana si-au creat un centru de atractie.
Am avut ocazia (de cate ori oare?) sa testam din bucataria argentiniana, dominata temeinic de produsele carnii de vaca. Parillada mixta (un fel de friptura de vaca la gratar, formata cu bucati din toate portiunile animalului) ne-a fost accesibila oriunde, iar carnatii (chorizo sau morcilla – carnatul negru sau sangeretele) au fost, comparabil, mai buni decat cei de pe la noi. De asemenea renumita este si Milanesa, corespondentul schnitzelului, cu singura deosebire ca se “intinde” pe o arie de doua ori mai intinsa deasupra farfuriei din fata ta. Si daca am vorbit de principalele feluri, de ce sa nu spun ca dulcele indragit se cheama “dulce de leche” – crema de zahar ars romaneasca, pe care fiecare turist o incearca cel putin o data. Asa ca din punct de vedere al dietei, forget about it in Argentina!
La numarul considerabil al animalelor existente, desigur te astepti sa gasesti si o industrie a pielariei foarte activa. Oriunde te duci, gasesti magazine pline de produse de pielarie, incepand de la pantofi si terminand cu jachete elegante. N-am rezistat tentatiei si am imbogatit patronii care-ti ieseau in cale si te invitau inauntru cum numai la bordelurile din Thailanda mai intalnisem. In special doamnele din grup au facut cumparaturi cu rigurozitate si cu sarguinta, fara sa piarda ocazia fiecarui colt de strada, fiecarui bulevard sau al marilor magazine; n-au ratat niciodata sansa sa vada, sa descopere, sa intrebe, sa cumpere….
Dupa cum am spus, tangoul face parte din cultura argentiniana. Pulseaza la orice pas, in orice moment, si de ce nu, reprezinta modalitatea de profit a multora. Pe anumite strazi si piatete (vestita e piata Dorengo), inconjurati de lume (majoritatea turisti), perechi de dansatori isi exercita talentul in contul catorva pesos. Am avut si noi sansa sa luam cateva lectii de dans, si cu adevarat am putut admira talentul profesorilor, in special in arta de a dansa, mai putin in aceea de a vorbi engleza. Ne-a uimit usurinta miscarilor lor, de o naturalete demna de invidiat, nascuti parca cu tangoul in picioare. In ce ne priveste, degetele sotiei mele sunt inca martorele dorintei noastre de mai bine in domeniu; din pacate insa, am ramas numai cu dorinta.
Am vazut fete tinere foarte frumoase si provocatoare (pe strada Florida-locul de pelerinaj al Downtownului), cu carnatie fina si incredibil de blonde pentru spatiul in care locuiau, dar totodata si femei mai in varsta, de o distinctie si eleganta desavarsite -probabil foste dive ale capitalei. In acelasi context am remarcat si dansatoare de tango, la a treia varsta, usor ridicole, incercand sa reinvie amintirile de odinioara. Totusi, in genere, oamenii m-au surprins placut prin caldura lor, cine stie poate datorita reminiscentelor genetice ale latinitatii lor. (Acesta a fost inca un motiv pentru care ne-am simtit ca acasa, in Romania)
Dorinta de a vizita cat mai multe ne-a incurajat sa ne inscriem intr-o excursie de-a lungul raului Plata, foarte lat (estuarul de 120 km reprezinta si o parte a granitei cu Uruguayul), pana la delta lui, unde am navigat printre canalele intortocheate, pline de vegetatie si cu case construite mai mult sau mai putin aratos – semn al existentei diferentelor sociale. (Sa nu uitam totusi ca Argentina a trecut printr-o criza economica de proportii, resimtita inca si acum).
Am participat de asemenea si intr-o alta excursie la o ferma numita Santa Suzana situata la 60 km departare de capitala, punct turistic consacrat pe care l-am gustat din plin alaturi de asa numitii “gauchos”- orfani ai pampasului, proprietarii locului respectiv. Inconjurata de copaci plantati special pentru protectie, ferma ne-a oferit o imagine a ruralului, cu gauchos in diferite posturi – de ospatari, de cowboys, de dansatori si de cantareti. N-am putut sa nu gustam din ospitalitatea lor, asa ca in ritm de cantece populare, cu miros de carne afumata si cu iz de vin de Mendoza, am dansat, am cantat si-am mai petrecut inca o zi de neuitat.
Sfarsitul anului ne-a gasit in Puerto Madero, la un club cubanez, in ritm de muzica sud americana. Din pacate muzica live nu a acoperit decat o mica parte a programului, urmare a regulilor drastice decretate de guvern in urma accidentului petrecut cu o zi inainte la un alt club din oras unde peste 175 de oameni au murit din cauza unui incendiu. De asemenea, ideea de An Nou a fost umbrita si de tsunamiul devastator, ale carui urmari incepusera sa se faca simtite in special la CNN si BBC. In schimb, compania multor argentinieni cat si muzica anilor 80 a dat mai multa substanta petrecerii, care a durat pana aproape de dimineata.
A doua zi a noului an am zburat catre Mendoza, patria vinului argentinian. Localitate asezata la mai bine de 1000 de km de capitala, aproape de Anzi, este considerata un loc binecuvantat. Pamantul asezat la poalele Precordilierilor, putin nisipos, scaldat insa de apele raului Mendoza, a creat premisele cultivarii vitei de vie (asa ca prin Dobrogea noastra). Am vizitat o ferma de vita de vie (numita ca pe la noi bodega) si am fost surprins de tehnica moderna utilizata in asigurarea calitatii vinului. Despre vinuri, importantele soiuri regionale sunt Malbec, Cabernet Sauvignion, Shyraz, toate tinto (rosii). Calitatea e remarcabila, si cu 30 pesos (10$) poti gasi vinuri foarte bune, de diferite esente. Este o intreaga industrie ce aduce profituri considerabile in economia tarii.
Am profitat de ocazie si, la fel ca si la Buenos Aires, am intreprins o excursie la vreo ora de oras, catre munte, unde am fost provocati de valtoarea mocirloasa a raului Mendoza. Notiunea de rafting e cunoscuta, si e una din placerile la care n-am putut rezista. In special Bee Ean si Abdul ( cu experienta in domeniu formata pe raurile din Noua Zeelanda) ne-au incitat temeinic si ca rezultat am gustat din cafeaua de lapte natur, in care de altfel m-am si balacit. Barca pneumatica si-a dovedit calitatile plutitoare invingand cu stoicism toate vartejurile prin care a trecut. Am fost martorul unui moment “dramatic” cand a fost gata-gata s-o pierdem pe Bee Ean, langa pilonul unui pod in urma unei trambuline acvatice. Am remarcat de asemenea calitatile nautice ale “comandantilor”, foarte atenti ca lucrurile sa se desfasoare normal. In cele din urma am revenit la tarm “primiti” de clicul sacadat al aparatului de foto al Ancai ( care n-a avut curajul necesar sa participle la o misiune de asemenea anvergura).
In aceeasi zi, a urmat urcarea pe munte, traseu de trei ore, pitoreasca si fascinanta. Ineditul expeditiei a venit din faptul ca nu m-am gandit nicicum la vegetatia muntelui asa ca n-am pus prea mare atentie la detaliile echipamentului. Pe o caldura incandescenta, cand si cand atenauata de mici rafale de vant, paseam catre piscul din apropiere. In jur numai plante salbatice, strajuite cu maretie de cactusi, unii uriasi, altii leneviti printre pietre. Un moment de neatentie si gamba piciorului drept mi-a patruns intr-un manunchi de ace ce m-au sfartecat fara mila, generand totodata mici tasnitori de sange, pe care cu chiu cu vai am reusit sa le opresc. Probabil natura s-a razbunat in incercarea de a-i pasi teritoriul interzis. Cum insa o “placere” nu vine niciodata singura, trebuie sa va imaginati ca bucuria muntelui poate fi estompata cat ai zice peste si de sacadarile verbale aritmice ale celei cu care te bucuri de natura. Ea reuseste fara tagada sa-ti aduca aminte ca traseul e prea greu si ca rezistenta muschilor dorsali sau cei de mai jos de genunchi sunt limitate. Din experienta mea va spun ca trebuie sa fii tare, sa ai nervii buni si sa rezisti pana la capat.
Nu pot insa sa povestesc despre itinerariul nostru de a doua zi fara a reaminti ca Mendoza se afla la vreo 200 km departare de granita cu Chile. Excursia aleasa in ziua urmatoare ne-a provocat prin ineditul ei, mai ales datorita apropierii de “Aconcagua” (Santinela de piatra in traducere), cel mai inalt munte din Americi. Microbuzul care ne-a transportat, umplut la refuz, ne-a carat prin locuri inimaginabile. Pe langa maretia muntelui acoperit de zapada, am trecut de asemenea prin zone desertice, foarte aride; locul ce m-a impresionat insa cel mai mult insa l-a reprezentat drumul de coasta catre granita cu Chile, curatat si “format” in fiecare an de buldozere si masini specializate. Ce-am vazut era numai drumul turistic, nefolosit de camioane sau autocare mai mari. Este vorba de un pasaj ce ajunge la 4000m altitudine (drum separat de soseaua internationala moderna), si pe care, daca ai sansa sa-l vizitezi, iti asezi viata in mainile unui singur om. Soferul. Fiind un drum nemodernizat datorita avalanselor (specialista in transporturi de langa mine era ultragiata de ce vedea), singura “protectie” impotriva iesirii din drum erau micile mormane de tarana si pietris, senilate la formarea initiala a drumului. In spatele lor prapastia, cu imaginea serpuitoare a drumului abia depasit. Adrenalina ti se scurge prin madulare mai acerb ca sangele din artere, si multumesti lui D-zeu c-ai scapat cu bine de inca o curba. Totusi e incredibil cu ce usurinta priveau soferul si ghida serpuirile interminabile ale drumului cu pricina. Odata ajunsi sus am putut vedea intinderile cu muntii strajuind de o parte si de alta, dar nu numai atat. Exact la granita, a fost construita o statuie a lui Iisus, foarte mare (totusi nu la fel de mare ca si cea din Rio de Janeiro), care parca uneste intre mainile lui cele doua tari. A fost construita mai de mult cu mari sacrificii, fiecare bucatica de piatra fiind carata cu greu pana acolo sus, aproape de cer.
A fost cea mai inalta “culme” pe care am urcat pana acum (la propriu). Aerul rarefiat, vantul taios si soarele nefiltrat ne reduceau la tacere, asa incat sentimentul de maretie incercat era doar momentan. Inca o data ne-am dat seama de puterea naturii, si invinsi si resemnati, ne-am intors de graba la locurile calde din microbuz.
Al treilea punct de referinta al “pelerinajului” nostru argentinian l-a constituit Iguazu, loc la confluenta a trei state: Argentina, Brazilia, Paraguay.
Asezat in jungla subtropicala, lantul de cascade se desfasoara ca o perdea de apa, crestata din loc in loc de verdele tulburator al junglei si de brunul inchis al rocilor. Cea mai spectaculoasa dintre ele este fara indoiala „Garganta del Diablo” deasupra careia am ajuns cu usurinta, gratie pasarelelor metalice construite de autoritatile Parcului National Igauzu, locul unde cascada-si spumega apele. Este mandria localnicilor, de pe urma careia industria turistica si-a castigat existenta si renumele.
Vizitarea cascadei se face si in zona ei inferioara si in cea superioara. In partea inferioara, cea mai placuta surpriza o creaza plimbarea cu barca la baza cascadei. In prealabil ni s-au dat centuri de salvare si pungi de plastic in care sa ne pastram schimburile. Imaginea ta acolo, langa tonele de apa cazand de deasupra iti taie respiratia si la propriu si la figurat.(Respiratia iti este taiata de apa ce-ti patrunde prin toti porii, si te gandesti ca daca barca mai face cativa metri ai sansa sa ramai acolo pentru totdeauna). A fost a doua oara cand am trecut prin senzatii tari, tipand alaturi de cei din jur dar totodata bucurandu-ne de clipele unice.
Traseul superior al cascadei, fara discutie fascinant si atotcuprinzator, a scos in evidenta placerea, zambetul, admiratia, teama, neputinta noastra dar si dinamismul naturii. Cand privesti la imensele cantitati de apa cazand fara-ncetare, te gandesti de unde Doamne atata, de unde atata apa? Dublata de evenimentele din Asia (din pacate acelea au fost necontrolate) imaginea de forta devine inzecita. Un acelasi sentiment l-am avut si la Niagara, careia din pacate ii lipseste salbaticia cascadei Iguazu.
Pentru ca tot sunt la capitolul apa, nu pot sa nu-mi amintesc ca, la hotelul unde am stat (Cataratas – in traducere cascada), bazinele pline cu apa limpede si cristalina “fierbeau”, dominate de fapt de o iarna tropicala de aproape 40 grade C. Cei de acolo au creat mici cascade – (modele microscopice ale celor reale din Iguazu), din care apa cadea linistit, numai buna pt masarea corpului.
Desigur ca “Margarita” si cocteilul “Cataratas” au fost nelipsite din context, alaturi de diurnele mese la care parilla (de acum vestita) si empanada formau capul de afis al oricarei incercari gastronomice locale.
Desigur vacanta noastra n-a insemnat doar asta. Nu cred insa ca mai am rabdarea si starea sa mai continui. Sunt intr-o stare de depresie determinata de revenirea la normalitate, care probabil ca se va estompa in cateva zile. Randurile scrise s-au vrut doar rezumatul unei vacante si o refulare a trairilor de acolo. Am vrut sa impartasesc aceste povesti cu cei apropiati si sa le transmit ca, daca au cumva de gand sa intreprinda o excursie in America de Sud, in nici un caz sa nu uite de Argentina, – “mio-amore” pentru inca mult timp de acum incolo.
Cu prietenie,
Mircea