caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Medalion



 

Sfârșitul ideologiei. In Memoriam Daniel Bell (1919-2011)

de (30-1-2011)

Traim, o spunem adesea, intr-o era post-utopica, post-ideologica, post-istorica, post-industriala, post-moderna.  Nu ne amintim insa ca aceste concepte nu s-au nascut spontan, ca au existat un numar de mari ganditori care le-au cladit pe baza unor profunde studii si a unor remarcabile intuitii.  Daniel Bell, care s-a stins din viata la 91 de ani, a fost unul dintre gigantii stiintelor sociale, un intelectual critic care a ilustrat cu pasiune vocatia liberalismului anticomunist in veacul marilor seisme ideologice. Asemeni lui Raymond Aron, gandirea sa a stat sub semnul unei confruntari necontenite cu marxismul si cu avatarele acestuia in lumea de azi.   Cartile sale raman repere inconturnabile pentru intelegerea trecutului, analiza prezentului si anticiparea viitorului. Sa amintesc aici clasicul volum, in fapt o culegere de eseuri filosofico-sociologice,The End of Ideology, o carte menita sa surprinda extinctia eshatologiilor,a  teleologiilor si a teologiilor politice in anii 60. Sintagma a facut o spectaculoasa cariera, ceea ce l-a determinat pe profesorul care preda atunci la Columbia University sa se planga in repetate randuri de faptul ca ar fi fost gresit inteles, ca nu a sustinut sub nici o forma disparitia ideologiei in genere, ci a proiectelor grandioase de restructurare absoluta a realitatii. Era vorba, in viziunea sa, de marile mutatii sociale ignorate de marxisti, de transformarea proletariatului industrial investit candva de Marx cu nimbul (misiunea) subiectului istoric total, ca statut social, de dinamica noilor forme de consumerism, intre care, scria Bell, aparitia cartilor de credit a reprezentat ea insasi o revolutie, a schimbat decisiv mentalitati si comportamente. Imi amintesc ca am citit prima oara The End of Ideology cand mai eram in Romania, prin 1975, cartea circula clandestin fiind mentionata de ideologii de serviciu de la Era Socialista doar spre a fi anatemizata.  Din momentul in care am inceput sa predau la University of Pennsylvania din Philadelphia, in primavara anului 1985, am recomandat constant cartile lui Daniel Bell. Am scris in acei ani eseuri despre el care s-au transmis la “Europa Libera”.

Cand Partisan Review a publicat in 1998 un articol al meu despre relatiile dintre ideologiile revolutionare si miturile politice ale modernitatii, m-am referit si la cartea lui Bell, spunand ca marele ganditor s-ar fi inselat plasand declinul ideologiilor in anii 60 (cartea a aparut chiar in 1960). Argumentul meu era ca tocmai atunci, deci in 1968, s-a produs o resurectie a ideologiilor revolutionare (Mai 68 cu exaltarea celor trei M–Marx, Mao, Marcuse, revolta anti-totalitara a studentilor de la Universitatea din Varsovia, dar si idealul socialismului cu chip uman al reformatorilor din Cehoslovacia, Noua Stanga din Italia, Germania, Statele Unite, revolta studenteasca din Mexic).  In fapt, sustineam (si ma mentin pe aceasta pozitie), ca epuizarea teoriilor sociale radicale a coincis cu miscarile revolutionare din 1989 din Europa de Est si Centrala: anti-ideologice, anti-utopice, non-chiliastice, non-violente, non-mesianice.  In paginile lui Partisan Review, am fost onorat sa pot dialoga cu o personalitate de o asemenea anvergura. La cursurile mele despre radicalism, utopii si mituri politice am utilizat editia a II-a din The End of Ideology ca lectura obligatorie.  Consider ca si celelalte lucrari ale lui Bell fac parte din tezaurul nepieritor al gandirii sociale:  The Coming of the Post-Industrial Society (1973) si The Cultural Contradictions of Capitalism(1978). Conduc acum o lucrare de doctorat a unui remarcabil student de la University of Maryland, Benli Schechter, despre ganditorii de la Partisan Review, ruptura cu stalinismul si critica totalitarismelor (fascist si comunist). In noiembrie 2010, Benli a fost la Boston, s-a dus la Cambridge, Mass. sa-l viziteze pe Daniel Bell si a facut probabil ultimul interviu cu ilustrul sociolog.  Sper sa-l publice cat mai curand.

Nascut intr-o familie de emigranti evrei din Europa de Est, cel care pana la 13 ani s-a numit Daniel Bolofsky, a simbolizat paradigmatic acel grup al intelectuailor din New York numit adeseorti The Family (Mary McCarthy a scris un roman a clef despre aceasta fascinanta si extrem de influenta comunitate spirituala). Cei mai apropiati prieteni ai sai, studenti si ei in anii 30 la City College din New York, au fosr Irving Kristol, Irving Howe si Nathan Glazer. Acesti patru ganditori (critici sociali, intelectuali publici) aveau sa reflecteze vreme de decenii, uneori consensual, adeseori polemic, asuptra marilor dileme ale Americii din a doua jumatate a veacului al XX-lea. Articolele lor au aparut in reviste intrate in legenda, intre care Partisan ReviewThe New LeaderCommentary, Encounter, The New Republic siDissent. Irving Howe, a ramas pana la sfaristul vietii un socialist democratic, s-a opus razboiului din Vietnam, a colaborat intens cu Michael Harrington si Michael Walzer pentru articularea unor strategii de reforma sociala diferite de revolutionarismul de tip marxist, leninist, trotkist ori anarhist (Howe a fost unul dintre cei mai drastici critici ai Noii Stangi si ai contraculturii). Un documentar extraordinar, un captivant film despre biografia ideilor in America secolului al XX-lea, realizat in 1998 de Joseph Dorman, se intituleaza “Arguing the World” si ii are ca protagonisti pe Bell, Howe, Glazer si Kristol.

Arguing the World Poster [35.9 Kb]

In 1965 Daniel Bell si Irving Kristol au fondat The Public Interest, o revista care avea sa influenteze decisiv optiunile de politici publice din anii ce-au urmat. Prin definitie un sceptic in raport cu orice ideologie “tare”, prin formatie un socialist democrat, prin vocatie un spirit liberal inspirat de ideile unor Max Weber si Karl Mannheim, Bell a refuzat alinierea ideologica in miscarea neo-conservatoare. Era un spirit liber, nu putea sa se lase prins in nici o formula ideologica limitativa, fie ea marxismul ori structuralismul functionalist.  In lumea stiintelor sociale  a fost apropiat de Daniel Patrick Moynihan si de Nathan Glazer (cu care a fost coleg de catedra, la Harvard, dupa 1969). A fost un adversar al oricarui apriorism inghetat,  al speculatiilor oraculare atat de indragite de diversii radicali.   I-a repugnat orice forma de sectarism: politic, ideologic, religios.  A sustinut valorile democratice in lupta anti-totalitara (in consens cu Albert Camus, George Orwell, Carlo Roselli, Hannah Arendt, Dwight Macdonald, Ignazio Silone, Edmund Wilson, Raymond Aron, Isaiah Berlin ori, mai aproape de noi, in aceeasi directie, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mihail Farcasanu, N. Carandino si Petre Pandrea). Cand Kristol a devenit explicit profetul neoconservatorismului, Bell si-a dat demisia de la The Public Interest.  Nu suporta etichetele, nu se lasa tintuit pe vreun procustean pat al formulelor simplificatoare (desi, chiar in Partisan Review, sociologul Amitai Etzioni, cel care avea sa fie printre fondatorii comunitarismului, l-a numit “un neonservator pragmatic”).  Se considera un social-democrat de dreapta, avea o slabiciune pentru traditia anti-despotica a mensevismului (sa nu uitam ca din acea directie s-au nascut primele cercetari sovietologice).  Ca si Leszek Kolakowski (un ganditor pe care l-a pretuit si de a carui calda apreciere s-a bucurat el insusi), Daniel Bell a cultivat un eclectism benefic, s-a declarat “socialist in economie, liberal in politica si conservator in cultura”.  Cand am scris in urma cu cativa ani un eseu intitulat In Praise of Eclecticism m-am gandit exact la acesti admirabili intelectuali ale caror biografii stau marturie pentru ceea ce numim libertatea spiritului (o specie din care au facut parte, alaturi de cei amintiti mai sus, personalitati precum Leopold Labedz, François Furet, Jean-François Revel, Claude Lefort, Cornelius Castoriadis, George Lichtheim, Annie Kriegel, François Fejto, Sidney Hook, Jacek Kuron,Ferenc Feher ori Tony Judt).  Doua din cartile sale au fost incluse printe cele 100 de lucrari de maxima influenta din secolul XX de catre Times Literary Supplement. Daniel Bell a fost deopotriva un scholar si un intellectual.  A intruchipat stralucit ambele ipostaze, dar cred ca secretul viabilitatii operei sale provine mai cu seama din curajul de a nu renunta la chemarea sa de intelectual: “The intellectual begins with his experience, his individual perceptions of the world, his privileges and deprivations, and judges the world by these sensibilities”.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.198.86.28