caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

Mărturii cutremurătoare despre calvarul din Transnistria, interviu cu Lida Burihovici Havas (ultima parte)

de (17-10-2010)
2 ecouri

Preambul: Povestea cumplită a încercărilor acestei supravieţuitoare a ghetoului din Ismail şi a lagărelor de la Domanovka, Bogdanovka şi Golta, am ascultat-o într-o după amiază de septembrie, într-un apartament din Bucureşti, cu atenţia încordată la maximum. Lida Burihovici Havas – o femeie fragilă, aproape nonagenară – mi-a  relatat grozăviile trăite, învingând efortul de a rosti cuvintele şi violenţa acceselor de tuse care îi întrerupeau şirul vorbelor. Se oprea, bea câteva înghiţituri de lapte şi apoi continua, cu tenacitatea celei care are de îndeplinit o îndatorire majoră.  „Am datoria să spun prin ce am trecut, pentru că sunt prea multe voci care neagă Holocaustul din România” mi-a spus ea, atunci când am rugat-o să ne oprim, să nu-şi mai tortureze trupul firav scuturat de tuse şi sufletul zbuciumat de amintirile cumplite. „Nu am dreptul să tac, pentru că trebuie să se afle” a mai adăugat cu glasul aproape şoptit înainte de a-şi relua povestirea. Datoria mea este să transcriu depoziţia ei despre pătimirile evreilor în iadul numit Transnistria – trecut sub tăcere în regimul comunist şi contestat de negaţioniştii zilelor noastre.

La Spitalul din Golta

 
Lida Burihovici Havas: Mi-au citit condamnarea la moarte şi m-au trimis  la Golta. Acolo m-a anchetat un ofiţer în rezervă pe nume Mihai Lascu. El m-a interogat fără brutalitate. Plângeam de nu mai puteam. Într-una mă întreba:„Ce-ai făcut ?”. Şi eu răspundeam: „Am scris acasă!” „Şi ce-ai mai făcut ?” „Doar atâta… –  ziceam eu în hohote de plâns. Cred că până la urmă şi-a dat seama că nu eram vinovată şi i s-a făcut milă de mine. La un moment dat a ordonat „Trimiteţi-o să lucreze la spitalul civil din Golta! ”

A.G. Ce era la Golta ? 

Lida Burihovici Havas: Erau mai multe lagăre, unul mare făcut special pentru bucureşteni şi unul vizavi de spital, unde erau masaţi cei desemnaţi să lucreze la pretură, prefectură.

A.G. În aceste lagăre puteaţi să şi munciţi ?

Lida Burihovici Havas. Da. Dar fără bani.

A.G. Primeaţi în schimb mâncare, nu-i aşa ?

Lida Burihovici Havas: Nu. Ne bucuram că puteam părăsi lagărul peste zi. Mâncare nu ne dădeau. Românii trimiteau în ţară toată mâncarea, fiecare firimitură de mâncare.

A.G. Şi atunci ce mâncaţi ?

Lida Burihovici Havas: Ne descurcam, mai căutam prin gunoaie şi mai erau localnicii miloşi care ne aruncau mâncare peste gard. Eu am avut noroc cu surorile medicale ucrainence de la spital, care  îmi dădeau din raţia lor. S-au purtat foarte frumos cu mine atât ele, cât şi medicii ucraineni.

A.G.: Cine erau bolnavii din spital ?

Lida Burihovici Havas: Localnici din Golta. Aveau şi o secţie de militari, dar noi nu aveam voie să intrăm acolo.

A.G.: Ce lucraţi acolo ?

Lida Burihovici Havas: Eram soră medicală.

A.G.: Şi bolnavii din lagăr erau duşi la spital ?

Lida Burihovici Havas:  Nu. Îi mai ajutam eu cum puteam. Ucrainenii se purtau foarte omenos cu mine. Cred că şi din cauză că au avut de suferit mult din partea românilor. Era un fel de revanşă de-a lor. Ţin minte că şeful asistenţei militare pe întreaga regiune era un ofiţer român foarte brutal. Când venea în vizită, îi pocnea pe doctori, şi numai pentru că nu le stătea bine boneta pe cap. Personalul era alcătuit din tinere comsomoliste. Aduceau mâncare de acasă şi din porţiile lor îmi dădeau şi mie. Erau toate drăguţe şi, n-o să credeţi, dar pe toate le chema Lida…

 

Familia din lagăr: Berta şi Gary

A.G.: Mai erau şi femei din lagăr care lucrau la spital ?

Lida Burihovici Havas: Din primul moment m-am împrietenit cu o felceriţă care făcuse trei ani de medicină la Paris. Toată familia ei din Chişinău fusese împuşcată. O chema Berta. Avea un băiat Gary. Când a început războiul era la Chişinău, în vacanţă al bunici. Bunicii au fost prinşi şi împuşcaţi. El a fost trimis într-un lagăr de copii. Avea o voce de Caruso şi compunea muzică. În lagăr a organizat o orchestră.

A.G.: În care lagăr ?

Lida Burihovici Havas: Lagărul de copii nu mai ştiu care. A ajuns la urechea celor de la legiune şi orchestra era chemată seara la dezmăţurile lor. Aşa mai apucau şi copiii să mai mănânce…

A.G.: Şi cum s-a întâlnit cu mama lui ?

Lida Burihovici Havas: Berta a aflat că există un lagăr de copii şi s-a dus la legiunea de jandarmi. Acolo a dat de un om cumsecade, care s-a interesat dacă nu cumva era acolo şi fiul ei. Aşa l-a întâlnit. Era cu câţiva ani mai mic decât mine şi ne aveam ca fraţii…adică ne băteam…După mulţi ani a devenit un mare dirijor – Gary Bertini – şi mi-a scris o dedicaţie care suna astfel:: „Surorii mele de lagăr cu care mă băteam!” Cred că a murit cu câţiva ani în urmă… Noi formam un grup. Eu primeam ajutoare substanţiale şi împărţeam totul cu Berta şi Gary.

A.G.: De unde primeaţi ajutoarele ?

Lida Burihovici Havas: Clandestin.

A.G.: Evreii din ţară îi ajutau pe cei din Transnistria?

Lida Burihovici Havas: Fiecare era ajutat de familie.

A.G.: Şi prin cine se trimiteau aceste ajutoare ?

Lida Burihovici Havas: Prin ceferişti şi jandarmi

A.G.: Cu riscul că nu ajungeau

Lida Burihovici Havas: Mai ajungeau, că se trimitea foarte mult…

Aşa a cunoscut unchiul meu un ceferist de la revizie şi a aranjat cu el ca atunci când află că e necaz… În retragere românii cu nemţii băgau evreii în ghetouri, le dădeau foc şi îi ardeau de vii…

A.G.: De unde aveaţi informaţii ? Aveaţi ziare sau radio ?

Lida Burihovici Havas: Nici pomeneală! Mai primeam veşti de la medicii ucraineni. Tot timpul eram în pericol de a fi trimişi peste Bug, unde era administraţie germană.

A.G.: Ţineţi minte cumva cine erau şefii administraţiei române ?

Lida Burihovici Havas: Isopescu Modest era prefectul de Golta, adjunctul lui era Aristide Pădure, amândoi erau de temut. Dar şi mai crunt era şeful siguranţei…Nu mai ştiu cum îl chema, dar i se spunea „vânătorul de evrei”.

La un moment dat s-a zvonit că se desfiinţează lagărul şi ne trimite pe toţi peste Bug. Aveam  înţelegere cu Enache să-l anunţ în ceasul al doisprezecelea…

 

Salvarea poartă numele Enache

A.G.: Cine era Enache?

Lida Burihovici Havas: L-am cunoscut cu prilejul unei campanii de vaccinare la ceferiştii din Golta. Am aflat că e gălăţean şi am început să comunic prin el, cu unchiul meu. Unchiul meu îmi trimitea câte ceva cu el şi îl plătea foarte bine. Se înţeleseseră ca în caz de pericol foarte mare să mă ajute să fug. Aşa că i-am trimis vorbă.

A.G.: De ce n-aţi făcut-o mai repede ? De ce a aşteptat ultimul moment ?

Lida Burihovici Havas: Nu uitaţi că în ţară dacă prindeau un deportat evadat în casa unei familii evreieşti, deportau toată familia…La unchiul meu locuia bunica şi o soră de-a lui cu un copil mic… Soţul ei fusese omorât la pogromul de la Iaşi. Aşa că fuga mea trebuia amânată cât mai mult…Şi atunci i-am trimis vorbă lui Enache. Convenisem că în ziua în care reuşeşte să-mi pregătească evadarea, va veni şi va fluiera pe trotuarul de vizavi de spital. Şi aşa a făcut. Când m-am pregătit să plec, Berta, ca de la sine înţeles, mi-a spus: „Venim şi noi cu tine!”.. Tocmai primisem un palton de acasă.. I l-am dat lui Gary să-l îmbrace. Vă daţi seama ce uimit a fost Enache când ne-a văzut pe toţi trei ! Ne-a urcat într-unul din vagoanele trase pe şină moartă. Ne-a băgat în locaşul pentru găleată şi mătură. Pe toţi trei.

A.G.: Dar locul acela e foarte mic

Lida Burihovici Havas: Da… Ne-am înghesuit acolo… Eram ca într-un coşciug. Trenul ba mergea, ba se oprea. Nu ştiu cât timp a trecut, dar am început să ne sufocăm. Nu aveam nici apă, eram aproape leşinaţi şi am început să tuşim.  Enache a profitat de un moment în care credea că nu-l vede nimeni şi i-a scos pe Gary şi pe Berta.  Urma să mă scoată şi pe mine, când cineva l-a văzut prin oglinda unui compartiment şi a tras semnalul de alarmă. Enache a mai avut prezenţa de spirit să trântească cu piciorul uşa peste mine. Am rămas acolo înlemnită. Pe Berta şi Gary i-au coborât din tren.

A.G.: Ce s-a întâmplat cu ei?

Lida Burihovici Havas: E o poveste prea lungă s-o mai spun acum…Dar au scăpat şi ei cu viaţă.

A.G.: Când aţi ieşit din ascunzătoare ?

Lida Burihovici Havas: La Tiraspol Enache m-a dus într-un compartiment plin cu refugiaţi. Şi acolo am tras o spaimă pentru că a venit un control militar, dar oamenii au spus că-s una de-a lor. Când am ajuns acasă, la Galaţi, Enache m-a dus întâi la familia lui. Am stat acolo un timp, iar apoi în fiecare zi eram dusă la alte rude de ale mele, ca să nu se afle că am fugit din Transnistria.  La cel mai mic zgomot mă ascundeam în dulap sau sub pat. Apoi unchiul meu a reuşit să-mi facă acte false şi mai ieşeam din casă. După 23 august am putut în sfârşit să fiu şi eu liberă. Dar spaimele nu s-au terminat; ani de zile am avut coşmaruri şi când vedeam o uniformă militară o luam la goană…

Teama de a povesti a durat decenii

A.G.: După război aţi povesti despre Transnistria ?

Lida Burihovici Havas: După război ne-au schimbat buletinele şi trebuia să răspundem la un chestionar verbal. M-au întrebat: „Unde aţi fost în perioada 1940 – 1944? şi am răspuns „La Galaţi.”

A.G.: De ce ?

Lida Burihovici Havas: Mi-a fost frică. Trăiam cu senzaţia că ne iau şi ne trimit înapoi…

A.G. : Nici în familie nu aţi povestit despre cele îndurate?

Lida Burihovici Havas: Ba da,în prima seară când am ajuns acasă. Unul dintre fraţii mamei care fusese ofiţer de cavalerie, licenţiat în litere, avea o nevastă foarte ţâfnoasă. I-am povestit ei şi a făcut o criză de nervi cu convulsii…

A.G.: Ani de zile n-aţi povestit. Nu voiaţi să vă amintiţi ?

Lida Burihovici Havas: Mi se spunea motănel pentru că puteam sta zile întregi fără să mi se audă vocea. Eram tare, tare  bolnavă fizic şi psihic.

Venisem bolnavă de blenoragie… În urma unui viol. Un ofiţer pe nume Ionescu de la Legiunea de Jandarmi din Golta trimisese după nişte fete, la un chef. M-au luat cu forţa acolo. M-a bătut şi a abuzat de mine… Nu aveam cum să mă apăr, cum să ripostez…Eram tare nenorocită când am ajuns acasă. Medicul care m-a tratat cu injecţii cu lapte, nişte injecţii foarte, foarte dureroase, m-a încurajat spunându-mi că mai toate femeile revenite din Transnistria sufereau de boala asta, că nu sunt singura, că nu e ruşine…Ruşine trebuie să le fie celor care ne-au aservit, ne-au adus în starea de animal…Ştiţi că l-am întâlnit pe acest Ionescu…

A.G: Când ? Unde ?

Lida Burihovici Havas: Lucram la Institutul de Statistică la Direcţia de Publicaţii, pe malul Dâmboviţei, într-o clădire mare roşie. Şi la colţ, la un stop era Ionescu în uniformă, crăcănat bine. Şi când l-am văzut am pierit.

A.G.: Era după război.

Lida Burihovici Havas: După mulţi ani…Am stat într-un gang până s-a făcut noaptea şi abia atunci am îndrăznit să ies… Ar fi trebuit să-l prind şi să-l reclam, dar mi-a fost frică.

A.G: A fost judecat şi condamnat cineva din conducerea de la Golta ?

Lida Burihovici Havas: Aristide Pădure a fost condamnat şi alţi câţiva.

A.G : Şi iată că după atâţia ani v-aţi hotărât să vorbiţi.

Lida Burihovici Havas: Trebuie să povestesc, când văd că se neagă cele petrecute. Trebuie să povestesc grozăviile prin care am trecut. Sunt una dintre puţinele supravieţuitoare care mai trăiesc.

A.G: E primul interviu pe care-l daţi ?

Lida Burihovici Havas: Nu. Am mai povestit în cadrul programului Survivors of the Shoah. Au venit şi m-au filmat. La un moment dat operatorul a izbucnit în plâns şi a spus:  „Eu nu mai rezist!” şi a ieşit afară…A doua zi au revenit cu un buchet mare de flori. I-am dat un interviu şi lui Stelian Tănase. Şi el a fost foarte impresionat. La sfârşit m-a îmbrăţişat.

A.G.: Sunteţi tare obosită. Propun să încheiem. Aţi mai fi avut ceva de povestit?

Lida Burihovici Havas: Încă o dată pe atât…

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Veronica Rozenberg: (18-10-2010 la 15:15)

    D-nei Lidia, sunt impresionata pana la lacrimi si sa traiti cat veti avea o viata demna si linsitita. Nu am inteles daca v-ati refacut viata, daca nu cumva ati avut un baiat Sorin. Va doresc multa sanatate. Si tatal meu a fost la Vapniarka ca detinut evreu si politic, Rosinger Adalbert, multa sanatate si de bine, Veronica

    verroz2004@yahoo.com

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 4 Nu-mi place 1

  • Albu Luiza: (30-7-2011 la 15:50)

    Am cunoscut-o pe Lida ,o iubesc cu tot sufletul si va rog sa fiti alaturi de ea pentru ca a suferit o operatie foarte grea cu f. multe complicatii.Am fost alaturi de ea 10ani si cunosc viata ei foarte bine .A fost decorata cu titlul de Cavaler de Onoare A Romaniei.Oiubesc si nu as vrea sa o pierd.
    Luiza

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.160.153.233