caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

Sfârșitul calvarului de la Bogdanovka – o supraviețuitoare a Holocaustului antonescian se destăinuie (III)

de (12-9-2010)
1 ecou

Esther Golbelman este una dintre puținele evreice supraviețuitoare ale lagărului morții de la Bogdanovka, unde sub administrația românească a regimului Antonescu au fost uciși între 1941 și 1944 între 43000 și 48000 de evrei din Odesa, Transnistria și Basarabia. În acest ultim fragment din cartea Soniei Palty, Evrei, treceți Nistrul! , Esther Golbelman, care avea 14 ani când a fost deportată, povestește cum a luat sfârșit calvarul ei.

Supraviețuitori, foamete, cadavre

În râpa de lângă Bug mai fumegau cadavrele evreilor uciși… O suta douăzeci am rămas în viață…

În luna martie ne-au mutat sus, în sovhoz, într-una dintre clădiri. Eram plini de păduchi, bolnavi, epuizați și mai ales traumatizați. Mie mi-au tăiat pielea ghetelor, de pe picioarele degerate. Cei patru, cinci copii rămași în viață au fost îngrijiti de cei maturi.

Încercam să realizăm o apropiere sufletească între oameni complet străini, dar legați de aceeași cruntă suferință. Oameni rămași singuri, după ce au pierdut tot ce le era drag, în acea râpă pe malul Bugului, ascunsă de privirile trecătorilor de păduricea de mesteceni.

Ne potoleam foamea cu ce găseam în câmpul din jurul sovhozului. Cartofii nu mai așteptam să-i fierb sau să-i coc, îi mâncam cruzi. Tot atunci am mâncat și sfeclă albă, crudă. Era degerată, așa că era mai “gustoasă”. Porumbul de pe știuleții degerați era pentru mine o “delicatesă”. Am învățat în acele zile să mă hrănesc cu orice îmi cădea în mână. Nimeni nu avea nimic. Toți încercau să se adapteze situației existente. Nu ne-au dat nici măcar paie ca să le așternem pe jos ca să ne fie mai cald.

În luna aprilie 1942, oficialitățile române temându-se că trupurile rămase necarbonizate, neîngropate în râpa din spatele pădurii de mesteacăn – din cauza căldurii – să nu provoace o epidemie de holeră, au decis “reîngroparea” evreilor uciși în iarnă.

Am fost scoși, din nou, la lucru. Am căpătat lopeți și târnăcoape. Sub supravegherea brigadierilor am început să dezgropăm cadavrele care apăruseră la suprafață. Pământul mai era încă înghețat. Târnăcoapele rupeau trupurile despuiate și spălate de zăpadă și ploile abundente căzute în ultimele săptămâni.

Alături de groapa din râpă, bărbații din ghetou au săpat o altă groapă adâncă. Transportam pe tărgi confecționate de noi bucăți din trupurile celor care au fost uciși.

Capete, picioare, mâini, hălci de carne. O imagine de coșmar. De fiecare dată mi se părea că recunosc “ceva” din trupurile celor dragi mie. La un moment dat am văzut un picior.

Eram sigură că era al mamei mele. Am izbucnit în plâns. Tremuram toată. Nu mai puteam lucra. Femeile din ghetou m-au înconjurat. Și ele treceau prin aceleași clipe de groază ca și mine. Fețele lor erau desfigurate.

– Fira… trebuie să continuăm… Lor nu le mai putem ajuta cu nimic… Nu e mama ta! Nu e nici fratele tau… Sunt însă… toți, toți ai noștri, dragi…

Am continuat să duc la groapă resturile de trup ale fraților mei, ale părinților mei,

ale prietenilor mei. Trebuia… Știam că nu le mai pot ajuta cu nimic.

Am terminat și această muncă de groază. Soarele încălzea pământul. A sosit primăvara. Trupurile îngropate sub stratul subțire de pământ se umflau de la căldură. Pământul se mișca…

Sfârșitul calvarului

Evreii supraviețuitori ai marelui măcel, rămași sus la cocinele de porci din Bogdanovka, au început să-și vindece rănile. Au început să se cunoască, să se împrietenească. Ne-am ales un brigadier, un om responsabil cu alimentarea noastră, cu ieșirea la lucru. Kopel era un evreu ucrainian voinic, a cărui întreagă familie a fost ucisă sub ochii lui. Era bun cu noi, copiii, avea grijă de oamenii lui.

Se ieșea la lucru în padure, la tăiatul copacilor. Noi, copiii, strângeam crengi, sortam lemnele. Femeile erau duse la cazarmă, la spălatul rufelor, la curățenie, la bucătărie. Cei ce lucrau căpătau câte 300 g de malai. În sfârșit, mâncam.

Într-una din zile a venit ordin de la comandatură ca toți cei bolnavi, inapți de lucru, să fie trimiși în ghetoul de la Ahmicetka. Se știa că de la Ahmicetka nu se scăpa ușor cu viață. Bântuia tifosul exantematic care ucidea ca și gloanțele jandarmilor. Nu era mâncare, nu erau încăperi de dormit, nu exista posibilitatea de a ne îngriji, curăța. Încă o data am fost salvată. Kopel i-a spus ofițerului român care venise să-i ia pe bolnavi că el nu are pe nimeni de dat. Că toți, inclusiv copiii, lucrează și sunt necesari. Nu știu de unde a mai luat Kopel bani și aur, dar ofițerul, bine șperțuit, a plecat de la noi.

În aprilie 1944, brigadierul nostru, Kopel, a venit sus în clădirea unde locuiam acum toți cei 120 și ne-a strigat: “Starostele de jos din sat ne-a spus că trebuie să fugim. Românii au început retragerea. O să ne omoare nemții. Rușii se apropie.”

Atunci i-am vazut pentru ultima dată pe dr. Weiss din Chilia, pe dr. Ackerman din Tighina, pe soția lui, Lia Ackerman, pe toți ceilalți. Cele trei-patru încăperi în care ne adăpostiserăm se goleau… Și eu am fugit… am fugit…

Procesul ucigașilor ucrainieni

La 24 februarie 1976 a avut loc la Domanovka procesul câtorva zeci de politiști ucrainieni, criminali de razboi.

Am plecat la Domanovka sa asist la proces. I-am recunoscut pe cea mai mare part dintre cei care au fost ucigașii de la Bogdanovka. Pe banca acuzaților lipseau – bineînțeles – jandarmii și ofițerii români, ofițerii nemți. Era acolo și cel care a lovit-o pe mama, cel care a tras în Avraham, cel care ne mâna spre groapa fumegândă, spre moarte, cei care au secerat mii, mii de vieți. Stăteau în boxa acuzaților. Judecătorii sovietici erau cutremurați. Rechizitoriul procurorului a fost aspru, dur. În boxa acuzaților ședeau bestii cu chip de oameni. Ascultau actul de acuzare, presărat cu date, multe date, cifre, statistici… citite de procurori și păreau interesați de ceea ce aflau, parcă era vorba de alți oameni și nu de ei.

În raionul Domanovka au fost uciși 116.000 de evrei. Evrei din Odessa, Basarabia și Bucovina. Au rămas în viață 600, adică 0,5% dintre toți evreii din Odessa și 1% dintre evreii aduși din Basarabia și Bucovina.

Acuzații din boxă erau: Iosif Gass, Vladimir Hipper, Alexandru Fonus, Ivan Kilwein, Florian Koch, Alex. Orghianov, Ivan Pastusenco, Ivan Fendenheimer, Piotr Schtolz, Karl Ebenal, Florian Ebenal etc.

Majoritatea erau ucrainieni de origine germană, care s-au prezentat voluntari armatei germane și apoi armatei române.

În proces au fost menționate câteva nume de ucrainieni care nu numai că nu au colaborat cu românii și nemții la toate crimele comise, dar au și salvat evrei de la moarte. Astfel Emilia Iosifovna Dukart și fiica ei Magda și-au pus viața în primejdie salvându-l de la moarte pe Victor Alexandrovici Leaghin (Korneev). Galina Kelem – prietena ilegalistului Sidorciuc – a salvat zeci de copii pe care i-a ținut ascunși în pivniță. Mulți dintre acești copii trăiesc azi în Israel, în Statele Unite, Canada.

Cei judecați la Domanovka pentru crimele comise la Bogdanovka au fost condamnați de către Tribunalul Sovietic la moarte. Pedeapsa a fost executată. Eu am părăsit orașul Domanovka cu un sentiment de profundă tristețe. Credeam că voi fi mai ușurată în durerea mea știind că o parte dintre ucigași și-a primit pedeapsa meritată! Dar, nu! Suferința a rămas aceeași. Moartea ticăloșilor nu mi-a ostoit durerea.

În urmă cu câțiva ani, înainte de a alia în Israel am plecat la Bogdanovka. Am simțit nevoia să revăd locurile unde mi-au fost uciși cei dragi. Am făcut un șoc. Râpa mai exista. De prin tufișuri, din malurile abrupte, din pământ ieșeau la vedere oase, oasele celor care au fost uciși. Albe, curate, spălate de ploi, zăpezi, uscate de soare și vânt. Am plâns amarnic…

Pământul de la Bogdanovka e îmbibat de sânge, sângele fraților noștri evrei. Mai suntem în viață câțiva… Mâine, poimâine valul uitării se va așterne și peste acești martiri asasinați numai pentru “vina” că s-au născut evrei… Și mâine poate, în lumea asta nebună, femeile vor naște și vor crește copii care au șansa să devină asasini fioroși sau victime nevinovate.

Depinde de diavolul sau îngerul din sufletele noastre.

Dar și de educație…

Tel Aviv, Iunie, 1988

Titlul și subtitlurile aparțin redacției.

http://www.survivors-romania.org/pdf_doc/evrei_treceti_nistrul.pdf

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.159.94.253