caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

Iadul de la Bogdanovka – un Auschwitz antonescian

de (5-9-2010)
2 ecouri

Lagărul de exterminare de la Bogdanovka, județul Golta, de pe malul Bugului, reprezintă poate pagina cea mai neagră a Holocaustului din Transnistria. Aici au fost omorâți în 1941 – 1942 între 43000 și 48000 de evrei din Transnistria, Odesa și Basarabia . Aceste cifre au fost utilizate în  procesul pentru crime împotriva umanității intentat după război lui Modest Isopescu, care în calitate de prefect al județului Golta, a coordonat executarea acestor masacre cu știința și posibil la instigarea lui Ion Antonescu.

Foarte puțin evrei au supraviețuit masacrelor supervizate de autoritățile române. Printre aceștia, Esther Golbelman, evreică de 14 ani, originară din Chișinău, deportată aici cu familia ei.

În continuare prezentăm al doilea fragment al mărturiei sale, din cartea Soniei Palty, Evrei treceți Nistrul!, publicată la Tel Aviv în 1988. După marșuri forțate din Basarabia, apoi peste Nistru, Esther și familia ei ajung într-un lagăr de pe malul de vest al râului Bug.

Începutul exterminării

La Domanovka am fost cazați câte 24 de oameni într-o încăpere. Eram fericiți. Mama, cel puțin, strălucea de bucurie. Își avea toți trei puii lângă ea. De altceva nu mai avea nevoie.

“Fericirea” de la Domanovka a luat însa sfârșit în noiembrie 1941. A venit ordin ca să pornim cu toții spre Bogdanovka.

Ce era Bogdanovka? Sub orânduirea sovietică a fost un sovhoz „model” unde se creșteau porci. Acum, nu se mai aflau porci, dar barăcile goale, fără uși și fără ferestre îi așteptau pe evrei.

Era frig. O iarnă timpurie cu ger și viscol. Pe drum călcam pe trupuri de oameni care nu rezistaseră frigului, oboselii. La Bogdanovka, zilnic erau aruncați din baracă cei care muriseră noaptea. Din nou drumurile erau pavate cu trupuri.

Ucrainienii de-abia așteptau să mai fie aruncați afară în curțile sovhozului cadavrele celor morți. Se repezeau ca ulii de pradă să-i despoaie. Ce era mai bun din îmbrăcămintea morților luau soldații români, zdrențele le lăsau pentru ucrainieni.

În fine am ajuns la țintă. Stăteam înghesuiți unul într-altul ca să ne mai încalzim… Toți înghesuiți în 12 – 14 barăci. Noi am rămas jos, în sat, acolo unde sub ruși au fost casele muncitorilor din sovhoz. Tot înghesuiți, tot flamânzi, tot îngroziți. Cei vii își căutau mortii, pe cei dragi… soțiile, copiii, părinții… Esther a tăcut. Ochii erau secați de lacrimi.

– Trebuie să știi că urletele acelora care-și găseau pe cei dragi înghețați, sau morți de foame, mă urmăresc și azi…

…În dimineata zilei de 21 decembrie 1941, zi de iarnă grea, am auzit împușcături. În încăperea noastră nimeni nu știa de unde vin. Cine împuscă, pe cine…

Când am încercat să ieșim din casă am constatat că intrările erau baricadate. Cam după o oră, casele în care ne aflam au fost înconjurate de polițiști ucrainieni și de soldați români. Sus pe colină, câțiva ofițeri nemți și români priveau, discutând aprins ce ordine trebuie date. Din toate barăcile oamenii erau goniți afară. Piața de lângă casele de jos ale sovhozului era neagră de oameni.

Fratele meu cu Pina au reușit să se ascundă, în ultima clipă, în pod. La mulțimea de mii de evrei erau zeci de polițiști și jandarmi înarmați. Pe cei din piață de jos ne-au ținut toată ziua în picioare în mijlocul pieței. Seara ne-au gonit cu lovituri de pat de armă înapoi în casele-barăci. De sus, de pe deal – unde erau barăcile cu zeci de mii de oameni cazați în cocinele de porci – se ridica fum. Nu pricepeam despre ce este vorba. Nimeni nu știa nimic.

În ziua de 22 decembrie am rămas închiși în barăci. Ucigașii erau ocupați cu evreii de sus, din cocine. Se ucideau cam 2.000 de oameni pe zi: femei, bărbați, bătrâni. Pe copii nici nu-i mai împușcau, îi aruncau de vii direct în râpă, peste foc. Pe cei maturi îi ucideau, împușcându-i. Pe marginea râpei stăteau polițiști ucrainieni și jandarmi români. Împușcau cu schimbul. Câte opt mai odihniți luau locul celor opt… obosiți de atâta împușcat…

Echipele de evrei dezbrăcau mortii și îi împingeau în râpa din dosul păduricei, lângă malul Bugului. Trupurile lor cădeau peste focul făcut în fundul gropii. Inițial, soldații români i-au pus pe evrei să strângă crengi uscate, bușteni, trunchiuri de copaci. Au stropit acest rug cu benzină și i-au dat foc. În aceste flăcări erau aruncate cadavrele evreilor uciși sus, pe malul râpei. De acolo și fumul! Noi însă nu știam nimic din toate astea. Așteptam în barăci fără să știm ce au de gând cu noi. Nesiguranța dădea naștere unei liniști de moarte. Toți tăceam. Parcă eram vorbiți. Tăceam de frică, de groază.

Mi-au împușcat fratele în cap!

În dimineața zilei de 23 decembrie – vocea Estherei deveni mai aspră, mai dură – din nou ne-au strâns în piața sovhozului. De data aceasta, chiar ucrainienii polițiști ne-au spus despre ce este vorba.

– Va împuscăm! Jid kaput! râdeau ei. Fratele meu a strâns într-o batistă puținul aur pe care-l mai aveam și a început să-și facă loc prin multimea adunată ca să ajungă la un polițist, unul care părea șef.

– Mă duc să-i dau asta – și-mi arătă cu capul legăturica din mâna. Veniți cu mine!

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit din gura lui Avraham. Brusc trosni o împușcătură. Mama, care nu avea mai mult de 42 de ani și era încă destul de voinică, a dat un țipăt prelung. Ea a fost singura care a văzut polițaiul care a tras în fratele meu. O pată roșie i-a apărut pe frunte. A căzut! Mama peste el.

– Avraham!!! În jurul lor s-a creat un vid. Oamenii îi priveau îngroziți. Moartea plutea în aer. Cerul plumburiu, încărcat cu zăpadă, părea că geme de durere. Noi doi, Nahman și cu mine, plângeam în hohote. Polițiștilor nu le-a plăcut această scenă. Unul dintre ei, având alături un jandarm român, a lovit-o pe mama în cap cu patul puștii. Din gură i se prelingea o șuviță de sânge. Auzeam soapte în jurul meu: “a murit! au omorât-o!”.

Jandarmul a tras-o de pe fratele meu Avraham, care zăcea în noroiul pieței. Pe fața dragului meu Avraham mirarea rămăsese întiparită. Ochii mari priveau cerul. Gura, larg deschisă, părea că strigă. Mama, alături de el, cu părul năclăit de sânge, zăcea cu fața în noroi. Noi doi urlam, vroiam să ne aruncăm pe trupurile lor, dar mâinile celorlalți ne-au oprit. Ne țineau strâns: “Stați așa! O să vă omoare și pe voi!” Din mulțime, Pina s-a strecurat până la noi și ne-a strâns în brațe.

Ofițerii de pe colină priveau enervați scena. Nu aveau nevoie ca masa asta de oameni să se agite. Unul dintre ei a făcut un semn cu cravașa. Încolonați, șuvoiul de oameni se târa încet spre dealul cu cocinele, de unde, tot spre padurice o alta coloană de evrei se târa si ea încet, încet. Ningea. Viscolea. Noi ne duceam spre moarte. Acum o știam. Nimeni nu se mai îndoia de acest adevăr. Eram împăcați cu gândul că acesta e sfârșitul…

Evreii mai în vârstă, bărbații, murmurau rugăciunile noastre sfinte de înmormântare. Și acum aud murmurul acela surd de litanie, de jale. Pina însă nu s-a dat bătută. Ea era tânără. Nu vroia să moară. Căuta o soluție. Privea în jurul ei. Era agitată. Pe noi doi, pe Nahman și pe mine, ne ținea strâns de mână. Din când în când ne spunea: “Voi sunteți tot ce mai am. Pe Avraham l-am pierdut, voi sunteți frații lui, frații mei. Aveți încredere…” Esther se opri pentru câteva clipe.

– Acum, când povestesc toate acestea, simt parca frigul de atunci. Tremur. Mi se încleștează maxilarele. Dar toți acesti ani, zeci de ani din acea zi, cât n-am plâns, Doamne! Câte lacrimi amare n-am vărsat pentru fratele meu, pentru buna și frumoasa mea mamă… Acum nu mai pot plânge… Nu mai am lacrimi…

…Coloana continua sa se târască încet. Am ajuns în dreptul păduricii. Pe zăpada plină de pete de noroi, pânze mari de cort, prelate întinse. Pe ele haine. Hainele celor care fuseseră deja uciși, care fuseseră deja duși la râpă. La sortarea hainelor lucrau evrei: bărbați, femei. Nu ne priveau. Știau ce ne așteaptă. Poate mâine vor trece și ei în coloană. Azi erau însă în viață. Brusc, Pina tresări. Îl zări pe Moșe, un prieten, o cunoștință. S-a sucit, s-a învârtit și a ajuns lângă el. M-a târât și pe mine după ea. Fratele meu a rămas în coloană.

– Moșe! Salvează-ne! Vorbește cu polițaiul de aici să ne ia la el în echipă. În mâna lui Avraham, care zace jos în piață ucis, e o batistă plină cu bijuterii. Să o ia el și să ne ia în echipă, la lucru. Moșe a ramas o clipă pe gânduri, dar a înțeles ce vrea Pina de la el. L-am văzut îndepărtându-se, vorbind cu un polițist ucrainian, acela s-a dus la un jandarm român și ambii au pornit-o pe drumul de unde veneam noi.

Mi-au omorât mama și fratele geamăn…

După vreo jumătate de oră s-au înapoiat. Zâmbeau. Erau mulțumiți. Găsiseră aurul în mâna fratelui meu. Moșe le-a facut semn cu capul spre locul unde ne aflam noi. Polițistul ucrainian a apucat-o pe Pina de umăr și a tras-o din coloană. Ea mă ținea de mână și m-a tras și pe mine după ea. Polițistul s-a încruntat. A vrut să mă despartă de Pina. Eram moale, nu înțelegeam înca nimic. În acea clipă nu știam că se joacă cartea vieții mele. Fratele meu a rămas în coloană. Când m-am vazut târâtă departe de el, de toți, și pusă să sortez ghete, mi-am dat seama că Nahman a ramas acolo, cu ceilalți și eu sunt afară din coloană. Am strigat! Am vrut să mă întorc în coloană lânga el. Îi vedeam fața schimonosită de lacrimi. Nu bocea, plângea tăcut. Lacrimile acelea se prelingeau pe fața lui, lacrimile acelea care înghețau pe gulerul hainei, pe revere… Fratele meu geamăn, fratele meu, dragul de el… se ducea încet, încet, pas cu pas privind în urmă, cautându-mi privirea, se ducea spre marginea gropii unde îl așteptau gloanțele ucigașe.

Am mai încercat o dată să mă rup din mâna lui Pina și a lui Moșe. Am strigat o dată, ca o fiară am strigat: Nahman! Nimeni nu a tresărit măcar. Mai erau și alții care strigau. Mai erau și alții care plângeau. Nimeni nu-mi venea în ajutor. În aceeași dimineață, Avraham. Apoi mama, și acum… acum Nahman. De ce trebuia sa trăiesc? Nu vroiam. Vroiam sa-i simt mâna calda și mică în palma mea. Așa cum ne-am ținut de mână o viață întreagă. Să mergem și acum împreună. Pina nu m-a lăsat.

Spre seară, înghețați, înfometați, cei rămași pentru echipele de lucru ne-am încolonat și mânați de polițiști și jandarmi ne-am înapoiat în casele din sovhoz. În buzunare aveam bandaje pe care le găsisem aruncate pe o prelată. Nici azi nu știu de ce am luat la mine feșele acelea…

Pina m-a așezat lânga ea într-un colț al sălii unde trebuia să ne petrecem noaptea. Într-un târziu m-am ridicat ca să mă duc afară. Mă gândeam să iau în gură puțină zăpadă. Lângă uță, pe jos, vad un trup chircit, gemea. M-am aplecat, am întors-o. Era mama. Mama mea. Plină de sânge, cu capul spart. M-am repezit afară, am luat zăpadă și i-am udat buzele. I-am frecat capul și am bandajat-o cu feșele din buzunar. I-am rupt paltonul tăiat de baioneta soldatului și am învelit-o într-o haină groasă care zăcea aruncată într-un colț. Bersatzkaia – o femeie originară din Odessa, numită de români „brigadier”, care a cunoscut-o pe mama încă din perioada ghetoului din Berezovka – s-a apropiat de mine, speriată.

– O caută pe mama ta! – mi-a spus ea. Noi am adus-o aici după ce au bătut-o afară. Toți au crezut că e moartă. Acum polițiștii și jandarmii o caută. În timp ce noi vorbeam au năvălit doi polițiști ucrainieni și jandarmul care dimineața l-a ucis pe fratele meu si au început să ne lovească ca să ne îndepărteze de mama. Au tras-o de picioare afară din casă. Ea țipa:

– Fira, nu-i lăsa!… Trăiesc! Fira, scapă-mă! Am vrut să fug după ei, am vrut să o smulg din mâinile asasinilor. Femeile din baracă au sărit pe mine ca să mă țină. M-am luptat cu ele. O mai auzeam pe mama cum mă striga: „Fira, Fira, main Kind… Fira!” Esther s-a oprit din povestire. Ochii ei erau înecați în lacrimi…

– Sa fiu acolo, să o văd și să nu pot să o ajut. Înțelegi? Oare poate înțelege cineva? Mi-au omorât-o o dată! Dimineața…

Am plâns-o amândoi, Nahman și cu mine. Iar acum… acum mi-au ucis-o pentru a doua oară… Oare poate cineva înțelege o asemenea durere… Am auzit o împușcătură… Au trecut de atunci patruzeci și șapte de ani. O viață de om! Mama mea însă, cu zâmbetul senin pe față, continua să fie cu mine. Nu au reușit să o omoare în sufletul meu. Ea n-a îmbatrânit. E mereu tânără, puternică. Mereu mă apără de rele…

Ucigașii și-au luat vacanță de Crăciun

Sus, la Bogdanovka, evreii au fost omorâti pâna în ziua de 25 decembrie. Era Craciunul lor. Soldații români o țineau într-o beție. Ucrainienii trăgeau cu pușca, așa, de dragul de a trage câteva gloanțe ca să-i sperie pe jidanii care au mai rămas…

„Vacanța” pe care și-au luat-o ucigașii a ținut până la 7 – 8 ianuarie 1942. Între timp cei din barăci mureau pe capete de frig, epuizare, foame. Noi, adică Pina și cu mine, continuam să lucrăm la sortare de haine, ghete, dinți, inele, șepci, căciuli…

În dimineața lui 15 ianuarie Pina n-a mai vrut sa iasă la lucru.

– Am dizenterie, sunt bolnavă. Nu mai pot să suport. Nu mai vreau. Atunci am privit-o pentru prima oară. În fața mea frumoasa prietenă a fratelui meu, fata plină de viață, care nu avea mai mult de optsprezece ani, arăta ca o femeie batrână. Fața suptă, umerii încovoiați, ochii intrați în orbite. Pe fața ei, odată frumoasă, doar zâmbetul era același.

– Fira, nu mai pot. Nu mai am pe nimeni pe lume! L-am iubit pe Avraham! Îmi lipsește. Nu mai am putere să trăiesc… Iartă-mă, fetițo… Când s-a dus la polițistul ucrainian, acesta a privit-o lung.

– Știi că nu avem nevoie de bolnavi?

– Știu!

Cu gesturi tacticoase, polițistul a scos revolverul din teacă și i l-a pus la tâmplă. Pina îl privea zâmbind. Da, zâmbind. Părea așa de liniștită, aș spune fericită… Nu știu dacă polițistul a făcut-o intenționat sau a greșit, dar a rănit-o numai pe Pina. Pe jos, în noroi, tânăra fată se zbătea gemând. Cu cizma i-a spart capul. Creierul Pinei i-a murdărit încalțămintea.

– Hei, tu! – a strigat la mine. Vino și șterge-mi încălțările! M-am apropiat și am îngenuncheat. Cu broboada am șters petele de sânge și de creier de pe pielea cizmei. Plângeam tacut… Îi ceream în gând iertare prietenei mele Pina. Îmi plângeam și mie de milă… Rămăsesem singură…

În ziua de 18 sau poate 20 ianuarie 1942 a sosit ordinul Comandamentului Român să nu mai fie nimeni ucis.

(Titlul și subtitlurile aparțin redacției. Va continua. În numărul viitor – ultimul episode – Salvarea din iad).

http://www.survivors-romania.org/pdf_doc/evrei_treceti_nistrul.pdf

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • UnOarecare: (29-1-2014 la 13:44)

    Infricosator si de nedescris de dureros ca oamenii sunt in stare de asemenea samavolnicii. Sper sa nu uitam niciodata ca sa nu repetam chinul omului de catre om. De catre NIMENI, nici de cei ce au suferit adica.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 1

  • Tzvi Saita: (29-1-2014 la 21:41)

    Am trecut rapid prin text, fara sa zabovesc asupra nici unui paragraf. Stiu atit de bine istoria Transnistriei….
    Ajungi la un stadiu la care instinctul de conservare nu te mai lasa sa parcurgi din nou durerile. Dar rebuie sa o faci, dicteaza astfel tocmai acel instinct.
    Vorbind de 27 ianuarie, si de Holocaust, cu citiva ani in urma am fost la o ceremonie la care s-au citit numele celor pierduti. Cind mi-a venit rindul am dat citire la zeci de membrii ai familiei mele. In unele cazuri nu mai erau oamni care sa citeasca liste cunoscute. L-am rugat pe fiul meu sa le ia locul. Devastat de eveniment mi-a spus ca nu a putut, nu a mai avut puterea sa o faca. Si era la virful puterilor unui tinar…

    Aveam cam 14 ani cind am suferit prima migrena pe mai bine de doua spatmini. A fost in urma filmului despre Ana Frank. Imaginile Holocaustului nu imi dau pace si liniste.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 7 Nu-mi place 1



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.237.183.249