ACUM.TV

Géza Kornis este unul dintre evreii comuniști deportați în lagărul de la Vapniarka, din Transnistria. Originar din Timișoara, el are azi 93 de ani și trăiește în Germania, unde a emigrat în anii ’70. El răspunde azi întrebărilor despre persecuțiile antonesciene, dar și cu despre trecutul său comunist.

În ce circumstanțe ați fost deportat în Transnistria?

Am fost deportat în ziua de 6 septembrie 1942, după ce fusesem arestat, de un agent (al Siguranței) cu numele Secoşan, din locuinţa din Timişoara,  Str. Craiova. Arestarea s-a făcut în baza unei suspiciuni, fără să mi se impute vreun delict.

In 1939, mă alăturasem mişcării antifasciste, ca un gest de opoziție faţă de politica guvernelor burgheze antisemite care, prin diferite legi, au lovit în populaţia evreiască.  Țin să precizez că nu am intrat în partidul comunist, făcând parte  doar din rezistența ilegală. Am cautat, pe calea unor lamuriri verbale, să arăt unor cunoscuţi români că regimurile la putere aduc prejudicii nu doar evreilor, ci şi românilor, ducând o politică contrară intereselor statului. Iar unul dintre cei „lămuriţi” m-a denunțat Siguranței.

Am fost arestat, închis la politie şi schinguit. M-au legat cu capul în jos și am fost bătut în tălpi până s-au umflat. Mă puneau apoi cu picioarele în apă rece, iar în ziua următoare reluau bătaia și chinul. Am fost amenințat și cu revolverul, pentru a mă constrînge să recunosc o activitate ilegală și să-i denunț pe cei cu care aveam legături.

N-am recunoscut și divulgat nimic și, neexistand nici o faptă penală care să fi justificat arestarea mea, un unchi, avocatul Desideriu Roth a reuşit, prin legaturile sale, să-mi obțină eliberarea.

Din acest moment am fost în evidența Sigurantei şi tot acest fapt a condus la arestarea mea în septembrie 1942.

De ce v-ați alăturat unui partid nedemocratic, care dorea dezmembrarea României, în chiar anul în care Stalin și Hitler semnaseră un pact de neagresiune? Partidele ca cel Național Liberal sau Național Țărănesc nu s-au alăturat niciodată guvernărilor de dictatură – regală, național-legionară, antonesciană – iar liderii lor, Brătianu și Maniu, s-au opus deportării evreilor în timpul războiului, intervenind personal pe lângă Antonescu.

Dupa iesirea PCR din ilegalitate, mi s-a recunoscut activitatea ca apartenență la partid din 1939. In acea vreme, in vârsta de 22 ani, nu m-am ocupat de dedesubturile politicii. Aflasem despre pactul Hitler-Stalin și m-a nedumerit, dar nu mai mult. De asemenea, la vremea respectivă, n-am ştiut că partidul comunist ar fi urmărit dezmembrarea României ca stat.

M-am alăturat, prin urmare, forţelor antifasciste care s-au  opus reprimării populaţiei evreieşti. Iar exemplele de persecuţii sunt multiple. Aş da numai două, cele care m-au influenţat direct. Când a venit vremea să mă înrolez în armată, îndeplineam condiţiile pentru gradul de ofiţer. Totuşi am fost respins sub pretextul că aş fi avut „platfus”. Un evreu  nu avea voie să devină ofiţer…

Un alt exemplu este cel al situației fratelui soţiei mele, arestat și el în acele timpuri. Cum nu împlinise vârsta de 16 ani, fiind minor, potrivit legii nu ar fi putut să fie condamnat. Bazat pe această lege, unul din cei mai buni avocati timişoreni a cerut scoaterea lui din proces. Judecătoria militară, având în față un evreu, l-a condamnat în mod abuziv şi arbitrar, la ani grei de inchisoare. N-a mai apucat libertatea, după deportare fiind impuscat în martie 1944, la Râbnita, înainte să fi implinit 20 de ani. Opoziţia faţă de un astfel de regim în care legile nu erau respectate mi s-a părut legitimă.

Nefiind la curent cu politica, nu am cunoscut programele partidelor Liberal sau Țărănesc și, în momentul acela, am presupus că prin politica Partidului comunist s-ar crea mai multă dreptate, fără discriminări față de evrei.

Din acest moment arestării am intrat în evidenţa Siguranţei şi tot acest fapt a dus la arestarea mea în sept. 1942. Cu alti arestati am fos adunaţi într-o sală a Liceului izraelit, iar după câteva zile încărcaţi în vagoane de vite şi transportaţi în Transnistria.

Care a fost perioada deportării și care au fost lagărele prin care ați trecut?

Perioada deportării a fost între 6 septembrie 1942 și 15 ianuarie 1944. Am stat la Vapniarca până la sfârşitul lunii mai 1943, iar apoi, până la eliberare, am fost internat în ghetoul de la Olgopol.

La Vapniarca erau internaţi 1200 evrei din vechiul Regat şi Transilvania. 407 au fost transferaţi din lagărul de la Tîrgu Jiu, 72 fuseseră detinuţi în inchisoarea de la Caransebes, iar 722 au fost ridicaţi din casele lor, deci din libertate. Nu cunosc numărul celor care au supravieţuit. La Râbniţa au fost măcelăriţi, în noaptea 18/19 martie 1944, un număr de 52 de deportați.

Care erau condițiile în lagăre?

La sosire, in cele trei cladiri ale lagărului, lipseau ferestrele; podeaua era de ciment şi dormeam pe un strat subţire de paie. Noaptea, uşile erau incuiate şi în sala în care stăteam, se găsea, pentru peste 100 de internaţi, doar un butoi în care ne rezolvam nevoile. Dimineaţa, pe rând, doi internaţi duceau butoiul la latrină. Toţi eram răciti, iar rinichii nu mai puteau reţine urina.

La Vapniarca, la infirmierie erau sute de bolnavi și, în condițiile unui frig cumplit, unora li s-au cangrenat degetele de la picioare și au fost amputați. Fără medicamente, fără hrana sănătoasă, fără personal sanitar suficient pentru un numar atât de mare de bolnavi. Nici paturile nu erau suficiente pentru toţi.

Îmi amintesc că exista şi o carceră, săpată în pământ, atât de strâmtă încât cei pedepsiţi erau obligați să rămână în picioare, uneori peste 24 ore. N-am avut ocazia să o încerc, tot aşa cum n-am avut ocazia să asist la bătăile practicate în lagăr. Inutil să mai înşir alte suferințe și persecutii.

Din prima zi de deportare s-a format un colectiv ilegal de conducere, dirijat de Bernath Andrei, Lazar Grünberg şi Izsáki Alexandru, oameni cu experienţa multor ani de inchisoare. Colectivul era format din comunişti ilegalişti care, în trecut, nu se făcuseră vinovaţi de deconspirare. La câteva zile după sosire, am fost primit şi eu in acest colectiv.

Sarcina acestuia era păstrarea solidarităţii între deportaţi, să se îngrijească de curăţenie, de evitarea bolilor contagioase, mai ales tifosul, şi să menţină moralul. Fiecare membru avea sarcina să se ocupe de un număr de deportaţi.

Ce amintiri aveți despre conducătorii lagărelor?

În lagăr erau mai multe conducerí, cea militară comandată pe rând de colonelul Murgescu, căpitanul Buradescu, ambii criminali de război, condamnaţi şi executaţi după război, apoi Christache Popovici, cu bună purtare  faţă de internaţi, ne-a acordat mai multe înlesniri, ba mai mult, ne a adus şi bani din partea comunităţii evreieşti din ţară.

Specific pentru atitudinea lui Murgescu este următorul răspuns dat doctorului Arthur Kessler, seful medicilor din lagăr: „Ce vă face să presupuneţi că eu  aş fi interesat în supravieţuirea internaţilor?”.

Ultimul comandandant al lagărului, pe care eu nu l-am apucat, a fost Sabin Motora. El a salvat deportaţii repartizaţi la Grosulovo, de la o moarte sigură, riscându-şi propria viaţă. El a fost recunoscut printre „Drepţii intre popoare” de Memorialul Holocaustului Yad Vashem de la Ierusalim.

O altă conducere, era formată din câţiva internaţi, recunoscuţi de comandatură. Aceştia ţineau legătura între internaţi şi comandatură. Ei transmiteau ordinele ce urmau să fie executate în lagăr. Şi această conducere era binevenită, întrucât organizarea muncilor nu se făcea de militari, ci de internaţi.

In sfârşit, era conducerea ilegală, care prin membrii săi influenţa fiecare mişcare din lagăr. Ei au fost menţionaţi mai sus.

Ați fost militant comunist, ce v-a determinat să vă alăturați unui partid minuscul, care la acea vreme nu făcea altceva decât sa execute ordinele lui Stalin?

Sunt două perioade. Cea din 1939 până la deportarea mea din 1942, iar alta după eliberarea din 1944.

In anii ilegalităţii m-am alăturat singurului partid în opoziţie faţă de partidele burgheze antisemite, ce prin legile antievreieşti îngreunau continuu viaţa minorităţii evreieşti. Atunci  nu puteam observa influenţa lui Stalin, despre care în şedinţele ilegale nu se vorbea. Din contra, se menţionau numai succesele.

După întoarcerea din lagar eram  membru al Partidului Comunist. Actul de la 23 august 1944, l-am simţit drept o  eliberare, după o vreme grea de persecuţii şi suferinţe.  Am lucrat 25 de ani în comerţul exterior, cu multe delegaţii in străinătate. N-am fost pus niciodată in situaţia de a dăuna cuiva. Munceam cu convingere, făcând inovaţii în domeniul meu de activitate, câteodată cu riscuri mari personale. Am simţit un oarecare patriotism, căutând să-mi servesc ţara, deşi am fost tratat  drept cetăţean de categoria  doua şi supus unor discriminări şi persecuţii.

De exemplu: secretarul de partid era şeful serviciului în care lucram,  eu fiind adjunct; toată munca serviciului o rezolvam eu, el doar semna cu incredere oarbă ce-i prezentam. Despre Uniunea Sovietica nu eram informat şi nici nu m-am ocupat de politică.

Nu  pot spune că nu aş fi ştiut de unele nelegiuiri, chiar şi crime făcute de partidul comunist. Gheorghiu-Dej, numit prim-secretar PCR la recomandarea lui Stalin, a fost organizatorul Securităţii, a făcut colectivizarea forţată, a ţărănimii, a ordonat construirea canalului Dunarea – Marea Neagră cu deţinuţi, etc.

Am fost martor al fărădelegilor lui Ceauşescu, al cultului personalităţii drept politică de partid, al măsurilor luate in interes personal şi în dauna poporului. Am stat la cozile interminabile pentru alimente de primă necesitate etc.

Toate acestea le-am ştiut, dar tot atât de adevărat este, că fără a fi membru de partid nu puteam să am un serviciu intr-o intreprindere de stat. Singurul lucru ce-l puteam face era distanţarea de la sarcinile de partid, pe care la executam in asa fel să nu  lovească în conştiinţa mea de om.

Amănunte despre crimele comunismului in URSS au fost demascate în 1956 şi aduse la cunoştinţa lumii intregi,  de Hrusciov, dupa moartea lui Stalin. Atunci a apărut şi cartea lui Alexander Soljenițîn „O zi in viaţa lui Ivan Denisovici” iar apoi, de acelaşi autor „Archipelagul Gulag”. Acestea erau documente şi fapte suficiente pentru a dovedi caracterul criminal al partidului comunist.

Chiar ştiind acestea am rămas în partidul comunist, fără convingere, până la excluderea mea in 1972, când am înaintat cerere de emigrare in vest.

Negaționistii spun: de ce veniți cu aceste povești după 50-60-70 de ani, cine v-a împiedicat să le spuneți imediat după 1944?

Ion Antonescu se face vinovat de deportarea evreilor în anii 1940-1942.

Faptul că după 1942 s-a opus unor ordine ale naziştilor germani, se datora împrejurărilor politice ale acelei vremi, cu perspectiva sigură a înfrângerii armatei germane, dar şi influenţei exercitate de Regina Mamă Elena, asupra lui Antonescu în favoarea evreilor.

Este indiscutabil că o serie de evrei, cu nume româneşti, aflaţi in funcţii superioare ale aparatului de partid, se făceau vinovati de crime, executând ordinile conducerii de partid, partid dirijat de Stalin.

Hrusciov, intrebat de ce nu l-a demascat pe Stalin cu ani în urmă, când dictatorul era incă în viaţă, a raspuns: “atunci n-as sta aici”. Cam acelaşi răspuns s-ar putea da negaţioniştilor.

Dar demascarea atrocităţilor şi crimelor trebuie făcută chiar cu decenii după ce s-au intâmplat, ca să ajunga la cunoştinţa lumii şi, mai ales, a tineretului, adică a generaţiilor ce ne urmează.

Ați primit vreodată compensații pentru suferințele din Transnistria? Dacă da, din partea cui?

Am primit compensaţii de la statul german în valoare de 15.000 mărci germane şi primesc şi în prezent de la organzatia evreiasca Claims Conference, trimestrial 800 euro.

Ce simțiți azi când asistați la atitudini negaționiste?

Simt că lumea n-a invăţat din trecut, iar guvernele naţionale şi organizatiile internaţionale sunt prea inactive pentru a rezolva problemele actuale ale politicii.

Acest articol a fost publicat duminică, 29 august 2010 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.