caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

Supraviețuitorii Holocaustului antonescian se destăinuie: Esther Golbelman (I)

de (29-8-2010)
1 ecou

Continuăm seria de mărturii ale supraviețuitorilor Holocaustului antonescian cu această cutremurătoare mărturie a Estherei Golbelman. În vârstă de doar 14 ani, ea a fost deportată în Transnistria în 1941 pentru singura vină de a se fi născut evreică. În primul episod, preluat din cartea Soniei Palty (cea care a făcut parte din singurul lot de evrei bucureșteni deportați în Transnistria), „Evrei, treceți Nistrul!„, Esther Golbelman, care astăzi trăiește la Tel Aviv, povestește cum a ajuns din Chișinăul natal pe malurile Bugului, în lagărele morții de la Dumanovka și Bogdanovka.

O viață tihnită

În faţa mea se află o femeie frumoasă, înaltă, zvealtă, cu privirea tânără. O femeie care ştie ce vrea, o femeie care inspiră încredere.  Întâlnirea noastră a fost ciudată şi emoţionantă.  Într-o zi la telefon sunt chestionată.

– Tu ai scris cartea Evrei, treceţi Nistrul!… Tu ai trecut prin Bogdanovka, în anul 1943, în cadrul unui grup de regăţeni deportaţi din Bucureşti? Tu ai trăit în cocini de porci, sus, în fostul sovhoz din Bogdanovka?

La o asemenea ploaie de întrebări, răspunsul meu a fost pozitiv.

– Dar de ce-mi pui asemenea întrebări?

– Pentru ca vreau sa verific dacă şi tu ai fost acolo unde am fost eu şi familia mea.

Am fost acolo, am auzit crimele săvârşite împotriva evreilor basarabeni, am stat cu voi, am văzut groapa aceea fumegând, am plâns pe marginea ei…

După câteva zile, Esther Golbelman se afla în faţa mea. Venise însoţită de familia Feingold, Batia şi Miron, supravieţuitori, şi ei, ai Bogdanovkăi.

– Am fost 60.000 deportaţi evrei, cei mai mulţi din Basarabia, Bucovina şi Ucraina, mai ales din regiunea Odessei. În viaţa am rămas cam 120. Au avut nevoie de noi pentru a dezbrăca cadavrele îngheţate, căzute în afara cocinilor de porci unde eram cazaţi, pentru dezbrăcarea cadavrelor de pe marginea râpei, înainte de a fi aruncate în focul cel mare, pentru curăţirea locului, pentru sortarea hainelor, bijuteriilor, selectarea aurului, cernutul cenuşii…

– Azi cred că mai suntem în viaţă şapte, poate opt oameni cu totul! spune Miron

Feingold, care a cunoscut-o pe Batia (atunci fată tânără şi foarte frumoasă) la Bogdanovka, şi de atunci sunt împreună.

De-abia împlinisem 14 ani, îşi începe Esther povestirea…

…Tatăl meu, Mose Pascar, avea o prăvălie frumoasă la Chişinău. Mama, Braha, era casnică şi avea grijă de noi, cei trei copii: Avraham (21 de ani), eu, Fira (azi Esther, 14 ani) şi un frate geamăn, Nahman.

Trăiam liniştiţi, pot spune chiar fericiţi.

În anul 1940 ruşii au intrat în Basarabia. După intrarea lor prăvălia ne-a fost luată, dar tata a rămas sa lucreze. Noi, cei doi gemeni, învăţam… Avraham deţinea o funcţie importantă la serviciul de transporturi al oraşului.

Probabil că pierderea averii l-a necăjit peste măsură pe tata, care ne-a părăsit definitiv. Mama a rămas, sărmana, cu trei copii. Noroc că fratele meu cel mare, Avraham, era un băiat serios şi o ajuta pe mama cu ce putea.

Fuga de armata română

Îmi aduc aminte, ca şi cum ar fi azi. 22 iunie 1941. Era duminica. Pe la orele micului dejun auzim zgomote puternice de avioane, bombardamente…

Ne-am speriat. De la radio am aflat că Germania hitleristă a declarat război Uniunii Sovietice, atacându-i frontierele. România, care era aliata Germaniei, a intrat în război alături de Marele Reich. Trupele româneşti au primit ordin de la Maresalul Antonescu: „Soldati români, vă ordon, treceţi Prutul!”

Şi l-au trecut însoţind armatele germane care-i lăsau să intre primii în orăşelele şi satele basarabene, considerate teritoriu românesc.

Când Avraham, fratele meu mai mare, a venit de la serviciu acasă, între el şi mama a avut loc o discuţie dramatică. Noi doi, Nahman şi cu mine, eram prea mici ca să ne amestecăm, dar nu puteam înţelege împotrivirea mamii la propunerea lui Avraham de a fugi, de a ne retrage împreuna cu trupele sovietice.

– Nu pot lăsa casa. şi tot ce am în ea. Aici e tot avutul nostru. Munca tatălui vostru! Unde să ne ducem?

– Mama, lasă boarfele. Gândeşte-te ce au făcut nemţii în Austria, Cehoslovacia şi mai ales, recent, în Polonia. Nu ezita. Hai să ne salvam!!!

Mama s-a opus cu dârzenie. Ceasul rău!

După câteva zile, după ce armatele sovietice părăsiseră oraşul Chişinău, mama a acceptat propunerea tot mai insistentă a fratelui meu mai mare şi ne-am încărcat „tot avutul” într-o căruţă pe care Avraham a luat-o de la serviciu, şi am pornit la drum. Caii pe care-i aveam erau frumoşi, puternici, dar drumurile erau pline de sute, mii de căruţe, biciclete, cotiguţe, oameni care fugeau de cruzimea armatei cotropitoare.

Am ajuns la Tiraspol, oraş pe malul Nistrului. Armata româna ne-a ajuns din urmă.

Am trecut noaptea pe partea cealaltă a râului, la Tighina. Zvonuri îngrozitoare ne speriau.

Eram luaţi cu valul de oameni înspăimântaţi, intraţi în panică. În căruţa noastră eram cinci.

Avraham o adusese cu noi şi pe prietena lui, pe Pina. Mergeam cu toţi în convoi. Cei mai mulţi aveau în spate câte un sac, în mâini bocceluţe. Evreii din satele Basarabiei, din Tighina, Chişinău, fugeau. Cu toţii nu ne gândeam decât cum să scăpăm de armatele cotropitoare care ucideau pe toţi cei găsiţi în calea lor.

La un bombardament puternic efectuat de avioanele germane, în gara Sierbska, ne-am pierdut de Avraham, Pina şi căruţa cu toate lucrurile noastre în ea. În jurul nostru nu era decât haos, foc, explozii. Mama ne ţinea de mână pe Nahman şi pe mine. Când a început bombardamentul, am fugit care încotro. După bombardament, fericiţi că am scăpat cu viaţa, am început sa ne căutăm. Fratele meu nu mai era de găsit. Nici el, nici Pina, nici căruţa cu cai.

Morţii zăceau jur împrejur, acoperiţi de muşte. Unii erau sfârtecaţi de bombele căzute din avioane, alţii au fost prinşi sub vagoane. Se auzeau gemete, strigăte. Mamii îi era teama că şi fratele meu se afla acolo, printre morţi, printre răniţi. Căutam toţi trei. Mama însă nu ne lăsa să ne îndepărtăm. Ne ţinea strâns de mâna. Din când în când ne strângea la pieptul ei. Ne încuraja. Printre lacrimi ne murmura: „O să-l regăsim… O să vedeţi… o să-l regăsim…”

– Dar lucrurile? întreba Nahman. Lucrurile sunt în căruţă…

– Oh, Nahman, lasă lucrurile. Ce importanţă au nişte boarfe?! Uite… Vezi punguliţa asta de piele, mama ne arăta agăţată de gât, de un lanţ gros de aur, o punguliţă de piele burduşită cu monezi de aur, bijuterii şi bani…

Cu noi de mâna, mama s-a ridicat şi am pornit-o toţi trei împreuna cu sute, mii de oameni, majoritatea evrei, spre… dar cine mai ştia unde mergem?

Am ajuns într-un sat Grosula. Acolo, am înnoptat în casa unui ţăran ucrainean…

Ştiam după zgomotul luptelor ca nemţii şi românii sunt pe-aproape.

Grija noastră în acele zile nu erau bagajele, ci viaţa noastră. Mama plângea tot timpul.

Jefuiți de un ofițer român

Fratele meu geamăn nu avea astâmpăr. Într-una din zile s-a dus sa se învârtească printre soldaţii români care intraseră în sat. Aceştia erau foarte miraţi ca printre „cioloveci” este şi un pui de român care vorbeşte limba lor. Unul dintre ofiţeri, mai şiret decât ceilalţi, l-a convins pe Nahman să-l conducă până la noi.

– Vreau să-ţi văd familia…

Măgulit, inconştient din cauza vârstei, el l-a adus pe ofiţer în ascunzătoarea noastră.

Aveam 14 ani, mergeam pe 15. Eram înaltă, şi pot spune că eram frumoasă şi foarte bine dezvoltată pentru vârsta mea.

Cum a intrat în camera aceea mică ofiţerul s-a adresat mamei.

– Daca nu-mi daţi toate bijuteriile o iau pe fata de aici, o duc la noi în tabără si…

Un râs ironic şi rău îi aparu pe faţă…

Mama, fără să se mai gândească o clipă, si-a scos ceasul de la mâna, inelele, şi mie cerceii din urechi.

– Luati domnu’ ofiţer şi aveti milă de noi.

Ofiţerul a plecat. Nici nu apucase mama sa strângă puţinele lucruri ca să fugim în altă parte, ca un soldat a dat buzna peste noi.

– Am ordin de la ofiţer sa-ti iau fata!

Mama s-a aruncat în genunchi în faţa lui. A început sa plângă amarnic.

– Nu-i decât o copila. Nu are decât 14 ani. Poate ai şi dumneata o fată…

Soldatul a tresărit. Da! Asta a fost norocul meu! Şi el lăsase în ţară o copilă.

– Bine, femeie! Mă duc! O să-l conving pe domnu’ ofiţer să-ţi lase fata în pace.

Soldatul a pornit calare spre comandamentul român. Noi am zbughit-o din casa.

Mama ne-a tras după ea în lanul de păpuşoi. Ascunşi acolo, cuibăriţi printre porumbi, am înnoptat cu teama în suflet, tresărind la orice mişcare. Dimineaţa, tot furişându-ne am ieşit în sosea. Am nimerit într-un grup mare de evrei basarabeni şi ucraineni de prin partea locului. Unii erau cu căruţe, cea mai mare parte erau pe jos. Mergeam, mergeam, flămânzi, însetaţi…

Cine nu rezista, era împușcat

Coloana noastră s-a oprit la Berzovka. Oficialităţile germane şi române organizaseră acolo un ghetou. În Berzovka am rămas o lună, o luna şi jumătate. Locuiam într-o casă părăsită, ca vai de lume. Dar ştiam că acesta nu e decât începutul drumului. Nici n-am apucat să ne tragem bine sufletul, că a venit un ordin. Toată lumea  pleacă spre Bug. Acolo urmau sa fie concentraţi toţi evreii risipiţi prin Ucraina, zona care câteva săptămâni mai târziu a căpătat numele de Transnistria. Goniţi din urma, încolonaţi, am pornit-o spre Domanovka.

Unii spuneau că acolo vom trăi ca prizonieri, vom munci şi vom supravieţui acestui război. Altii – şi câtă dreptate au avut – spuneau că acolo, acolo pe Bug ne vor ucide pe toţi.

Era vara, era cald. Fiecare înghiţitură de apă trebuia plătită. Mama mă ţinea strâns lângă ea, ascunsă de privirile militarilor români. Pe drum cine nu rezista căldurii, foamei, oboselii, era împuşcat pe loc. Soldaţii priveau câteva clipe mortul. Dacă avea haine bune pe el îl dezbrăcau, dacă nu, îl „vindeau” unui ucrainean, unui localnic, să despoaie el mortul.

Mergeam cam 15 – 20 km pe zi. Am trecut de Berezovka, Mostovoi, Lidovka, pâna la Domanovka. Era începutul lui septembrie când am ajuns la Domanovka. Acolo bucuria noastră a fost mare. Fratele meu şi Pina erau acolo. Ei mai aveau din lucrurile luate de acasă, din Chişinău.

(Titlurile intermediare aparțin redacției. Va continua. În numărul viitor – Iadul de la Bogdanovka).

http://www.survivors-romania.org/pdf_doc/evrei_treceti_nistrul.pdf

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Sonia Palty: (30-8-2010 la 10:46)

    Mulțumesc pentru publicarea fragmentului Esther Golbelman, prietena mea de la Bogdanovka (Transnistria) pe care eu personal o înțeleg foarte bine. Atât ea cât și ceilalți (foarte puțini din păcate) care am trecut pe acolo continuăm să fim… acolo și ne este foarte, foarte greu.

    Poate părea ciudat, dar Transnistria continuă să fie în noi…

    În prezent sunt bunică a patru nepoți și doi copii maturi, reușiți (spre fericirea mea), dar nopțile aparțin Vigodei, Alexandrovkăi, Bogdanovkăi și Goltei de unde am fost repatriați. Mie mi-au murit copii și prieteni din lotul nostru de bucureșteni, în brațe. Și azi mai sufăr de o leziune pe creier, dar continui sa trăiesc și știu să fiu recunoscătoare acelora care nu vor să uite prin ce am trecut noi, evreii români, oameni născuți și legați de patria noastră România. Nici azi nu pot înțelege cum de a fost posibil ca frații noștri – românii – să se poarte atât de crud cu noi.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 4 Nu-mi place 1



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.159.85.193