caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

DACHAU – mărturie şi neuitare

de (12-7-2010)
2 ecouri
 
 

Dachau-poarta lagărului

Preambul

În 22 martie 1933, pe terenul unei foste fabrici de muniţie din oraşul Dachau  aflat la 16 kilometri nord-vest de München, se deschidea primul lagăr de concentrare nazist, care avea să constituie şi prototipul. Lagărul, destinat iniţial deţinuţilor politici, a fost inaugurat de Heinrich Himmler, pe atunci preşedinte al poliţiei din München. Începând din 1938 în acest lagăr au fost internaţi şi evrei, romi şi homosexuali, persecutaţi de regimul nazist. O treime din totalul celor 200.000 de prizonieri internaţi la Dachau, erau evrei. Potrivit documentelor în lagărul de la Dachau şi în sublagărele aparţinătoare au pierit peste 35.000 de deţinuţi, însă în primăvara lui 1945 un număr însemnat de prizonieri au fost obligaţi să părăsească lagărul în convoaie şi majoritatea lor covârşitoare a murit în marşurile morţii. Trupele americane care au eliberat lagărul de la Dachau, în 29 aprilie 1945, au găsit mii de cadavre şi câteva zeci de mii de deţinuţi scheletici. Lagărul de concentrare de la Dachau, alături de cel de la Auschwitz, a devenit un simbol al universului concentraţionar nazist.

În 2 mai 2010 s-au marcat 65 de ani de la eliberarea lagărului de la Dachau. Printre cei 600 de supravieţuitori prezenţi la ceremonie s-a aflat şi Akiva Leob,  însoţit de fiica sa Marian Budacsek. În continuare vă propun spre lectură impresiile lor.

La Dachau, după 65 de ani !

Akiva Leob, supravieţuitor de la Dachau

În toamna târzie a anului 1944 părăseam lagărul de concentrare de la Kistarcsa (Ungaria), apăsat de povara deznădejdii, mistuit de dorul celor dragi, suferind de durerea unei iubiri frânte, tânjind după tinereţea furată. Mergeam către o direcţie necunoscută, pe malul vestic al Dunării, cu paşi şovăielnici meniţi, pe cât posibil, să ne conserve bruma de forţă şi echilibrul fizic. Deznodământul războiului se prefigura destul de limpede, însă cei care deţineau toate informaţiile nu voiau să priceapă evidenţa, având minţile întunecate de groaza că vor fi traşi la răspundere pentru faptele lor. Extenuaţi de mersul pe jos şi de disperare, iscodeam cu privirea tarlalele de pe marginea drumului în speranţa că vom descoperi ceva resturi comestibile: câţiva ştiuleţi de porumb sau spice de grâu, care ne-ar fi ostoit foamea care ne sfredelea rărunchii.

Memoria marcată de trecerea anilor nu-mi permite să socotesc cu exactitate numărul zilelor şi nopţilor de mers neîntrerupt. Într-o zi militarii care ne escortau ne-au îngăduit să intrăm pe un teren cu bostani, însă eram atât de slăbiţi încât n-am fost în stare să adunăm mai mult de câteva bucăţi. Culegând bostanii răscopţi, destinaţi pentru hrana porcilor, m-a săgetat tristeţea constatării că ajunsesem în rând cu animalele. Astăzi ştiu că statutul nostru era mult mai onorabil decât cel al bestiilor care ne păzeau. Pe atunci nu-mi dădeam seama pentru că încă nu uciseseră în mine încrederea şi speranţa în biruinţa binelui. Am mers cale de vreo 150 de kilometri până la graniţa cu Austria, pierzând şirul zilelor din cauza foamei, epuizării. Mergeam în inerţie încotro ne mânau.

După ce am trecut graniţa la Zürndorf ne-au îmbarcat în vagoane de persoane. Geamurile aveau gratii, însă noi am avut impresia că ajunseserăm la hotarul lumii libere. Rememorând clipele acelea îmi vine să-mi muşc limba, pentru cele spuse atunci camarazilor mei: „ Se vede că am păşit într-o lume civilizată!” Am, totuşi, o scuză întrucât ni se dăduse şi ceva de mâncare: pâine cazonă, miere artificială, surogat de salam şi margarină. Judecând după dimensiunea pachetului urma să facem o călătorie scurtă, însă timp de trei zile şi trei nopţi nu am mai primit nici  mâncare, nici apă şi ne ţinea în viaţă doar speranţa de a ajunge la o destinaţie. Privind  printre gratiile vagonului, am zărit spaţii împrejmuite cu sârmă ghimpată pline de oameni în haine vărgate, întrebându-ne ce caută atâţia prizonieri într-o ţară civilizată ? Realitatea depăşea cu mult imaginaţia noastră…

Astăzi ştiu că marşul nostru împleticit de sute de kilometri a început în 29 octombrie 1944 şi s-a terminat în 6 noiembrie în lagărul de la Türkheim. Garnitura de tren a pătruns dincolo de gardul de sârmă ghimpată. Ne-au întâmpinat deţinuţii lefegii, îmbrăcaţi în zeghe şi înarmaţi cu bâte, ţipând „los-los” şi lovindu-i fără milă pe nou sosiţi. Cuprinşi de uimire şi umilinţă, încă nu ne dădeam seama că în locul unde ajunsesem nu exista vreo justificare pentru acţiuni. Acolo guverna lipsa de omenie menită să traumatizeze trupul şi sufletul, să nimicească orice urmă de spirit. Ne-au înghesuit într-o baracă de lemn, unde nu aveam loc să ne culcăm sau să ne aşezăm…Abia stăteam în picioare. Să fi fost aceasta moştenirea culturală a lui Goethe, Schiller şi Heine ?! Lagărul mustea de miasmele crimei. Mirosul înfiorător al stivelor de cadavre pârjolite îl simţeau doar cei care mai aveau forţa de a-şi aminti de mirosuri, nu şi morţii-vii, numai piele şi os, care-şi aşteptau mântuirea în Baraca nr.3 a lagărului de la Kaufering. Cei care cu ceva timp în urmă fuseseră oameni în putere.

Dachau - crematoriul

Proaspăt sosit  la Türkheim, şi încă în relativă putere, am fost pus imediat la muncă. Acolo mi-a fost dat ca printre deţinuţii scheletici, să recunosc după glas, câteva dintre personalităţile Clujului, care contribuiseră la prosperitatea „Oraşului Comoară”. Unul dintre membrii familiei Farkas, întemeietoarea renumitei fabrici de încălţăminte Dermata, împingea căruciorul cu excremente. Ce s-a ales de  Izsák, „regele ciorapilor” şi mulţi, mulţi alţii ? Tatăl prietenului meu Pista Abraham lucra în bucătărie, m-a recunoscut şi mi-a dat o porţie mai mare de supă de crupe. A pierit în lagăr şi nu am mai avut ocazia să-i mulţumesc pentru fapta sa bună, care a contribuit la supravieţuirea mea.

Ce este astăzi Dachau ? „Dachau” nu mai există. E doar o întindere mare de teren, transformată în parc, pentru confortul vizitatorilor. Nu se mai vede niciuna din cele câteva sute de barăci, ci doar locul lor pustiu, bine îngrijit. Vizitatorul nu are cum să cunoască viaţa lagărului, atmosfera lui.

Dachau - Militarii aliaţi dând ochii cu ororile lagărului

Oare ce înţelege turistul de azi auzind cuvântul „Zählappell” ? Îşi poate imagina cum e să stai smirnă ore în şir în gerul de minus 15 grade, tremurând de frig şi de groază aşteptând să afli dacă eşti condamnat la moarte sau la viaţă ? Cum poţi să readuci în parcul frumos amenajat şi de o curăţenie impecabilă, măcar o boare din miasma de putrefacţie, putoarea oamenilor care zăceau neputincioşi în propriile lor excremente ? Sau cruzimea bătăii soră cu moartea care, uneori, dădea lovitura de graţie deţinuţilor măcinaţi de foame şi suferind de boală ?

Bestialitatea nazismului  se baza pe experimente ştiinţifice puse în practică cu precizie nemţească. Era metoda infailibilă a „înfometării combinată cu exploatarea maximă”, care s-a dovedit un succes, mai ales dacă se aplica concomitent cu „distrugerea personalităţii şi umanismului”. Individul era adus într-o stare animalică, când  o coajă de sfeclă furajeră călcată în picioare era mai de preţ decât orice comoară !

Scriitoarea Maria Földes şi-a pus capăt vieţii mult după eliberarea din lagăr, neizbutind să facă faţă asediului amintirilor de lagăr, dar nu înainte ca din încrâncenarea de a le înfrunta să fi scris o excelentă piesă de teatru. „Femeia din baracă” ilustra rezistenţa faţă de anihilarea fizică şi psihică. Un grup de deţinutei şi-a folosit drept scut imaginaţia. Şi-au închipuit că trebuie să apere o femeie supusă unui viol bestial. Viaţa insuflată fiinţei imaginare le-a întărit în aşa măsură încât şi torţionarii aveau să pună la îndoială infailibilitatea metodei aplicate.  Oh, de câte ori nu mi-am hrănit speranţa rostind cu fervoare rugăciunea: „Doamne, dă-mi măcar atâta viaţă încât să supravieţuiesc măcar o oră acestor bestii care mă calcă în picioare!” Aşa s-a întâmplat şi cu Laci Kohányi, un matematician strălucit care a apucat căderea celui de al III-lea Reich, dar nu a mai avut putere să-şi reclădească propria viaţă. S-a pierdut un mare savant…Cine poate spune câţi viitori savanţi de talia lui Spinoza, Einstein, Freud, Mendelsohn, câţi artişti de calibrul lui Isaac Stern şi Yehudi Menuhin s-au numărat printre cele şase milioane de victime ?

Dachau - barăcile lagărului

Criminalii ne dădeau lecţii fără să vrea. În timpul bombardamentelor aliaţilor ne obligau să intrăm în aşa numitele „Kiesgrube” – gropi cu pietriş –  în timp ce ei se puneau la adăpost.  Culcaţi în groapă priveam cu satisfacţie cerul brăzdat de avioane şi mi-am dat seama că nimeni nu se naşte erou. Eroismul se poate întemeia pe deznădejde, durere fizică şi suferinţă psihică. Numai cei care au ceva de pierdut se tem pentru viaţa lor. Atunci când ai pierdut totul, cruzimea  pune stăpânire pe tine şi doar o mare sensibilitate sufletească poate înclina balanţa în favoarea omeniei.

Reuniunea de la Dachau din acest an a fost organizată fără cusur. Micul grup de supravieţuitori a fost înconjurat de un public numeros interesat şi empatic. Se pune întrebarea cărui grup îi era adresat evenimentul? Era menit consolării supravieţuitorilor sau păstrării celor petrecute în memoria tinerei generaţii ? Ambele obiective sunt demne de laudă.

Akiva Leob la Dachau, după 65 de ani de la eliberare

Trebuie să recunoaştem că e aproape imposibil să exemplifici bestialitatea. Dacă îi vorbeşti unui om sătul despre foamete, poţi obţine cel mult efectul pe care-l are asupra cititorului cartea Foamea, scrisă de laureatul Premiului Nobel, Knut Hamsun. Pregnanţa impresiilor dispare după ce ai închis coperţile cărţii.

Reuniunea comemorativă a fost onorată de prezenţa preşedintelui Horst Köhler şi a soţiei sale, de Peter Bürgel, primarul oraşului Dachau, Pieter Dietz Loos, preşedintele Comitetului Internaţional Dachau, reprezentanţi ai guvernării Landului Bavaria şi Gabrielle Hammermann, responsabila Memorialului Dachau. Max Manheimer, un martor supravieţuitor s-a bucurat de o stimă deosebită. Au mai participat reprezentanţi ai SUA, ai Angliei, Rusiei, Poloniei, Israelului şi un număr mare de clerici.  Toate discursurile s-au axat pe importanţa rememorării,  educării tinerei generaţii, solidarităţii popoarelor lumii pentru a stăvili repetarea  unei astfel de epoci cumplite.

Dat fiind că supravieţuitorii de acum 65 de ani sunt astăzi în vârstă de peste 80 de ani, organizatorii au finanţat şi deplasarea însoţitorilor. Pe mine m-a însoţit fiica mea, Marian Budacsek, care m-a scutit de efort, a avut grijă să ajung peste tot la timp şi să am la mine îmbrăcămintea adecvată vremii capricioase. Şi tot ea s-a străduit să imortalizeze în fotografii şi imagini video, monumentele şi evenimentele. Îi mulţumesc din suflet!

Akiva Leob, Natanya, Israel

 

Impresii de la Dachau – 2010

Marian Budacsek

Prima oară am fost la Dachau în urmă cu 20 de ani, (sufleteşte fusesem acolo de multe ori,  cu mult timp înainte),  împreună cu soţul şi fiul meu, cu nepotul soţului meu, soţia lui şi fetiţa lor de 10 luni. Am străbătut localitatea cu aspect idilic, cu case îngrijite şi  grădini cu flori. Am constatat cu uimire că aici oamenii trăiesc tihnit, la fel ca în orice altă localitate, deşi acest loc fusese leagănul ororilor.  Ne-am întrebat, aproape involuntar oare cum pot trăi aici oamenii acum şi cum puteau trăi atunci ? La această întrebare nu există răspuns… 

La intrarea în lagăr bebeluşul a izbucnit în plâns şi a continuat să plângă în hohote multă vreme. Am încercat s-o liniştim, dar fără succes.  O supraveghetoare s-a apropiat de noi şi ne-a somat în limba germană s-o facem să tacă pe fetiţă pentru că aici trebuie să fie linişte deplină. Nepotul soţului meu i-a răspuns într-o germană impecabilă că aici, pe acest pământ nu poţi decât să plângi şi să ţipi şi că simte dorinţa  să plângă în hohote alături de fetiţă, pentru că în acest loc au fost reduşi la tăcere mii de oameni: femei, bătrâni şi copii.

            Anul acesta am fost la Dachau împreună cu tatăl meu şi un grup numeros de israelieni, pentru a comemora 65 de ani de la eliberarea lagărului de concentrare. Prima zi aveam program de voie şi plimbându-mă pe străzile din München am avut sentimentul şocant că, într-o oarecare măsură, la Dachau şi la Auschwitz a murit Europa. În Europa au fost exterminaţi şase milioane de evrei numai pentru că erau consideraţi diferiţi şi străini, şi iată că azi sunt  înlocuiţi cu douăzeci de milioane de alţi străini. La Auschwitz şi la Dachau au fost nimicite cultura şi inteligenţa. În Europa cultura a fost înlocuită cu fanatismul, creaţia cu distrugerea, înţelepciunea cu superstiţia  şi bucuria vieţii cu teroarea. Aceasta-i trista realitate ! 

Dachau Memorial

Cu douăzeci de ani în urmă  Lagărul de la Dachau mi s-a părut înfiorător de steril, aveam impresia că s-au şters în mod intenţionat toate urmele fostelor barăci, tot ceea ce ar fi amintit de crime, suferinţe şi lacrimi. Lăsând numai pietrişul.

            De data asta, dimpotrivă, am avut senzaţia că pietrele mărunte exprimă cel mai bine tragedia, ororile şi grozăviile comise de călăii neamului meu şi vidul care a rămas în urmă.

            Participând la comemorarea din acest an am  fost uimită de energia emanată de supravieţuitori, m-am bucurat de participarea numeroasă şi interesul dovedit de generaţia a doua şi a treia. Am fost fericită văzând cât de frumoasă, independentă şi liberă este cea de a doua generaţie. Acesta este răspunsul istoriei.

Ştiu că no , cei care aparţinem primei generaţii de după război, suntem diferiţi. Daca unii întreabă şi vorbesc, alţii tac socotind că despre aceste lucruri cumplite nu poţi vorbi cu glas tare. Aceştia din urmă au supt durerea împreună cu  laptele  mamei. Eu mă număr printre ei…

            Am văzut nepoţii supravieţuitorilor la memorialele de la Dachau, Yad Vashem şi la Muzeul Holocaustului din Chicago şi sunt încredinţată că ei duc mai departe făclia memoriei pe care o vor transmite copiilor şi nepoţilor lor. Că ei sunt cei care asigură dezvoltarea şi înflorirea poporului evreu.

Marian Budacsek, Natanya, Israel

(traducerea din limba maghiară a celor două texte: Andrea Ghiţă)

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Varadi (Hirsch ) Judith: (13-7-2010 la 10:26)

    Aceasta marturie m-a miscat profund sufleteste, sunt si eu o supravietuitoare care a
    inceput detentia in lagarul Auschwitz Birkenau, apoi la un lagar de munca anexa a
    lagarului Buchenwald, (Cömando Taucha ), apoi participanta a marsului mortii, care am ramas in viata , prezentand un miracol, atat pentru mine, cat si celor cvu care am trait dupa solutia finala. Din pacate, eu nu am descendenti, lagarul m-a marcat
    si pot spune num ai, ca amintirile mele sunt altele dar la fel de zguduitoare si totusi sper din adancul sufletului ca binele va invinge in final, si se vor gasi mijloace ca sa se elimine ura care domneste si in zilelel noastre.-
    Oradea la l3 iulie 2Olo,
    Varadi Judith, nascuta Hirsch, singura supravietuitoare din familia mea restransa.-

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 4 Nu-mi place 0

  • izsak martha: (2-8-2010 la 14:13)

    Tatal meu,distinsul ziarist Stefan Izsak a fost deportat la Dachau.A fost eliberat de americani.A lasat o carte ,”Infernul limitat,/L Infer limite” in care descrie cele intamplate.
    Dupa eliberare,a continuat sa fie considerat cetatean de categoria a doua…
    Din nefericire,manifestarile antisemite din Europa zilelor noastre sunt alarmante.
    Cei care urasc fara de motiv n-au retineri…nu-i intereseaza trecutul.
    Pe mine ma intristeaza faptul ca parintii mei care nu mai sunt au suferit in lagarele de concentrare…
    Martha Izsak

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 1



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.161.40.41