Încep articolul prin a-mi cere iertare redactorului nostru șef și voua stimați și dragi colegi pentru ca am absentat așa mult de la revista ACUM. Motivele sunt legate de sănătate în special.
În urmă cu un an am avut primele simptome mai severe ale depresiei majore și anxietății, fapt ce a necesitat tratament urgent de specialitate care a constat în special în antipsihotice și antidepresive inhibitoare a recaptării de serotonină.
E cunoscut faptul că aceste medicamente care vindecă anumite tulburări psihice au și efecte adverse printre care și „sindromul de apatie” – care m-a împiedicat să îmi desfășor viața așa cum o făceam înainte, este ca o barieră de indiferență manifestată pentru tot ce e în jurul meu, tot ceea ce îmi făcea odinioară plăcere.
Am urmărit in ultimul timp cu mare dezgust marele scandal ce zdruncină Biserica Catolică din toată temelia ei, orori ce mă încremenesc și mă fac să reflectez până unde merge monstruoziatea unor oameni. Nucleul acestor scandaluri sunt preoții catolici care au molestat tineri și copii încă din anii 1970, fapte ce au adus mari procese Bisericii, dar mult mai multe traume victimelor.
Cu toate acestea Biserica, în frunte cu actualul Papă, continuă să protejeze peștii cei mari și aici mă refer la Cardinalul Low, Cardinal american care în anii 1980 a mușamalizat zeci de cazuri în dioceza sa, fapt ce i-a adus în SUA condamnarea judecătoreasca.
Bineînțeles că Papa nu l-a lăsat pradă justiției, ci l-a luat la Vatican sub protecția sa. Din acest simplu exemplu putem trage concluzia că dacă ar putea să îi mântuiască pe toți pedofilii, sfântul părinte, ar face-o cu dragă inimă…doar că nu este lăsat de justiție.
Și iată un alt micuț exemplu legat de Benedict XVI care împreună cu alți oficiali de rang înalt de la Vatican au fost acuzați că au mușamalizat un caz de pedofilie. Caz odios în care un preot catolic a abuzat sexual sute de copii de la școala de băieți din Wisconsin. Atunci Cardinalul Ratzinger nu a considerat cazul important și a acordat clemență pedofilului, lăsându-l în continuare să își exercite ministerul pastoral în apropierea băieților, ne informează TimesOnline.co.uk.
Aceste scandaluri de pedofilie nu sunt specifice doar Statelor Unite, ci și Europei. În Italia, doar în ultimi doi ani au fost condamnați 130 de preoți pentru abuzul sexual asupra minorilor – iar acesta este doar vărful icebergului – scrie cotidianul „Il Fatto”.
Un Episcop norvegian a și recunoscut că în urmă cu două decenii a abuzat sexual un tânăr, fapt ce în zilele noastre abia i-a adus demisia. Astfel de scandaluri nu sunt străine nici Austriei (și ne putem aminti anii trecuți când la un seminar preoții se filmau în posturi indecente cu tinerii seminariști), Elveția, Irlanda și Germania.
Papa doreste acum să pară un justițiar, un om plin de iubire care e alături de victimele pedofililor, însă probabil că uită fosta lui politică: cea a secretomaniei. Și spun asta deoarece atunci când era prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței, al doilea om în Vatican, Eminența Cenușie, a dat o circulară (Crimen Sollicitationis) episcopilor prin care le cerea să țină secrete toate cazurile de pedofilie și să anunțe doar Vaticanul și nu oficialitățile (aceasta fiind procedura utilizată și în trecut, iar în unele țări și acum).
Crimen Solliciationis a fost scris în anul 1962 în limba latină, ca orice document oficial al Bisericii Catolice, și trimis întregului episcopat. Aici erau instrucțiuni precise care să „salveze” Biserica de acuzarea de infracțiuni sexuale. (era prevăzută și smulgerea jurământului de la victimă și terorizarea acesteia cu focul veșnic și excomunicarea în cazul în care face public faptul că un cleric ar fi abuzat-o sexual)
Ca și concluzie am să vin cu o relatare ce am vizionat-o pe Discovery în timpul unei emisiuni despre scandalurile sexuale ale Bisericii Catolice. Era istoria reala a unui bărbat abuzat în copilărie, la poalele unui crucifix imens din casa parohială; bărbatul relata că, copil fiind, a fost violat de preot și era în mari dureri fizice și plângea pe când clericul îl viola fără rușine și milă, ca o fiară turbată ce era, iar el copil neajutorat, plin de credință și speranță era sigur că Isus Christos se va coborî de pe cruce și îl va salva din „ghearele” infractorului, dar Isus Christos nu a venit și a rămas plângând pe podea.
Oare credința acestui copil căruia îi răsunau în minte basmele religioare „lăsați copiii să vină la mine” (Mt.19.14) nu a fost măcar cât un bob de muștar?…unde a fost acel Isus Christos făcător de minuni….răspunsul e că se afla acolo unde a fost, este și va fi pentru totdeauna: NICĂIERI.
Interesant articol, si evident dureros, dand pe fata nerusinarea si intunericul din inimile celor care se presupun a fi lumina. Totusi, o simpla observatie, daca imi este permisa, adusa autorului: avand in vedere tematica articolului, as considera ca ultimul paragraf este total inutil si cred ca reprezinta perspectiva subiectiv-manios-semiateista a autorului. In rest, toate cele bune.
„perspectiva subiectiv-manios-semiateista” – trecând peste ridicolul și absurdul acestei sintagme, e cumva interzis să ai o astfel de perspectivă?
Stimate Calugar,
Ultima parte nu e malicioasa deloc…e doar o intrebare retorica: Unde a fost acel presupus dumnezeu al crestinilor?
O astfel de intrebare trebuie sa-si puna orice om cand vede aceste atrocitati.