caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Dubioasa convertire a lui Silviu Brucan

de (18-11-2009)

Întrucât în revista ACUM a apărut un ecou care conținea o apologie a ideologului comunist Silviu Brucan, iar autorul acestei apologii a menționat în același ecou numele distinsului nostru colaborator Vladimir Tismăneanu, publicăm aici articolul scris de acesta la moartea „oracolului de la Dămăroaia” în revista „22”, articol în care demască rolul malefic al acestui politruc dezgustător.

Silviu Brucan a fost un ideolog comunist. Chiar dup a despartirea sa de crezul caruia i s-a dedicat cu fanatism vreme de decenii, inca din anii cand partidul comunist era o minuscula formatiune clandestina, Brucan a pastrat o mentalitate autoritara. A fost intotdeauna un om al monologului. Dadea lectii, dadea note. Nu avea indoieli si profetiza ca si cum s-ar fi aflat in inima adevarului. Cand a avut putere, mai ales in aparatul ideologic, s-a rafuit nemilos cu adversarii. Ruptura lui Brucan cu bolsevismul a venit tarziu si nu a implicat sub nici o forma o sfasietoare analiza a propriilor responsabilitati, mai cu seama perioada de la Scanteia, cand a cerut cu vehementa suprimarea, inclusiv fizica, a elitelor politice democratice romanesti. Dupa prabusirea comunismului, Brucan a continuat sa urzeasca intrigi, incercand mereu sa-si fortifice influenta. A jucat un rol crucial in numirea lui Petre Roman ca premier si s-a opus cu obstinatie reabilitarii lui Mircea Raceanu.

Spun aceste lucruri acum, dup a trecerea sa in nefiinta, fara a avea nici cea mai mica animozitate personala. L-am intalnit doar ocazional si am purtat cateva superficiale conversatii. Am scris insa despre Brucan inca din anii ’80, deopotriva la Europa Libera si in presa occidentala, inclusiv in revista L’autre Europe. Intr-un articol pe care l-am publicat in New York Times pe 30 decembrie 1987, mentionam pozitia critica a lui Brucan in raport cu actiunea represiva a regimului impotriva revoltei muncitoresti de la Brasov. Stiind bine cine era Brucan, un personaj uns cu toate alifiile, notam faptul ca in PCR parea sa se configureze un curent reformator. Nu a fost sa fie. Nici Iliescu, nici alti membri ai aparatului mai mult sau mai putin marginalizati nu au avut curajul sa se angajeze pe aceasta cale. Cand s-a pus problema largirii nucleului de semnatari ai „Scrisorii celor sase”, nu s-a gasit nici un membru al acelui grup care sa se asocieze cu veteranii care protestau impotriva despotismului ceausist. „Scrisoarea”, la a carei difuzare Brucan a avut un rol important, gratie legaturilor sale in cercurile diplomatice de la Bucuresti, nu a fost un document antitotalitar. Era un strigat de protest al Vechii Garzi comuniste, incurajata de reformele lui Gorbaciov si dezgustata de cultul personalitatii lui Ceausescu. Cel putin in cazul lui Constantin Parvulescu este de presupus ca nu era nici macar un gorbaciovist, ba chiar dimpotriva. Ce-i unea pe batranii comunisti era aversiunea pentru dictatura familiei Ceausescu. Brucan nu diferea in aceasta privinta de ceilalti semnatari (exceptia era probabil Grigore Raceanu, cel mai radical dintre ei).

In anii ’50, a contribuit, al aturi de Iosif Chisinevschi, Leonte Rautu, Mihail Roller, Nestor Ignat, Grigore Preoteasa, Sorin Toma, N. Moraru, Ofelia Manole si altii, la constituirea unui discurs politic intemeiat pe resentiment social si pe manipularea pulsiunilor gloatei impotriva adevaratelor valori. A fost unul dintre apropiatii lui Gheorghiu-Dej, pe care l-a venerat si l-a servit cu neconditionat devotament. A justificat filosovietismul cel mai abject, dupa cum a stiut sa vireze si sa imbrace mantia unui antisovietism oportunist atunci cand partidul a pornit in acea directie. A fost un cinic, insa cinismul sau a fost intotdeauna subordonat convingerilor sale anticapitaliste. Pana la sfarsitul vietii a crezut in mitologia stangista a luptei impotriva imperialismului. La acest capitol, s-a inteles de minune cu sotia sa, infocata stalinista Alexandra Sidorovici. Sasa, cum i se spunea, venea din elita politica a vechii Romanii. Fratele ei, Teofil Sidorovici, fusese, in anii ’30, comandantul Strajeriei. In anii razboiului, Sasa Sidorovici a fost implicata, se pare, in activitati de spionaj in favoarea URSS. A fost apoi „acuzator public”, activista de partid, a detinut functii ministeriale importante. Cu cel putin un stramos britanic, vorbea la perfectie engleza. Sasa si Tache (cum i se spunea lui) au petrecut cativa ani buni in Statele Unite, unde Brucan a detinut functii „de mare incredere” (ambasador la Washington, sef al Misiunii la ONU). Au scris impreuna o carte denigratoare si profund nociva despre Statele Unite. Cata vreme a fost propagandist comunist, adica cea mai mare parte a vietii sale, Brucan a mintit, inclusiv atunci cand spunea „Buna ziua” ori „La revedere”. Doua lucruri au contat pe atunci pentru el: cauza partidului si propria supravietuire politica. La acest capitol se intelegea cu alti veterani cu care a intretinut relatii cordiale. Prieteni reali insa nu a avut.

A min tit si dupa ce a inceput sa-l sfideze pe Ceausescu (nu sistemul). A facut-o insa mai putin insolent si ostentativ. A inceput sa critice pe fata totalitarismul de tip sovietic abia dupa moartea lui Brejnev, cand a publicat in Statele Unite o carte intitulata Socialismul mondial la rascruce. Nu s-a asteptat la marele naufragiu al blocului sovietic. Nu a prezis niciodata revolutiile din 1989. A mizat pe schimbarile de la varf, pe reforme graduale, pe rolul providential al activistilor „luminati”. Tocmai de aceea l-a sustinut pe Iliescu in momentul cand acesta a intrat in scena ca aparator al „cauzei intinate de Ceausescu”. Dubioasa convertire a lui Brucan la pluralism s-a petrecut abia atunci cand el a pierdut orice influenta politica. Cand avea putere, a lansat, imediat dupa luarea puterii de catre FSN, c onceptul „partidului mare”. El a fost artizanul strategiei de transformare a FSN in partid care sa candideze la alegeri.

Brucan a fost de fapt ideologul primei perioade feseniste. Si-a asteptat cu fervoare acest moment si l-a savurat intru totul. A intrat de fapt in conflict cu Ceausescu din motive personale. A fost scos de la Televiziune, unde era vicepresedinte, in 1966, ca urmare a unui incident in care era implicat fiul sau cel mare, Dinu. A mai avut o fata, Anca, si un baiat, Vlad. Toti trei erau copii infiati. Nici unul nu mai este in viata.

Scopul lui Brucan a fost intotdeauna sa apara drept „eminenta cenusie”. Stia ca aparentele creeaza realitati si nu se insela in aceasta privinta. A pretins ca avut contacte personale cu Gorbaciov, desi acest lucru a fost infirmat de cel putin unul dintre consilierii apropiati ai fostului lider sovietic (Ceslav Ciobanu in discutii cu subsemnatul). Brucan nu a condamnat niciodata sistemul comunist cu aceeasi manie si revolta precum un Milovan Djilas ori un Aleksandr Iakovlev. Nu a dovedit vreodata compasiune pentru victimele terorii comuniste. Nu cred ca a citit vreo carte de Soljenitin, Koestler ori Conquest. Invocarea moralitatii in politica i se parea o proba de infantilism.

Contribu tiile sale politologice, net inferioare celor ale lui Pavel Campeanu, se situeaza in zona unui neomarxism anodin, pozitivist, sec, asadar, fara o respiratie filosofica reala. Cum spuneam, pana in 1989 a sperat in regenerarea sistemului. Dupa aceea, cand „marele esec”, cum a numit Zbigniew Brzezinski colapsul comunismului, a devenit de necontestat, Brucan s-a adaptat convenabil la noile realitati. Inteligent, sardonic si bine informat, a fost un aparatcik ideologic, nu un intelectual critic. S-a crezut mai important decat a fost si a stiut sa joace cu viclenie cartea marelui tragator de sfori. Avea pareri despre orice si poza in patriarhul analistilor politici.

Repet, nu i se poate nega meritul de a fi fost unul dintre semnatarii „Scrisorii celor sase”. Si-a asumat rolul de critic al lui Ceausescu, ceea ce in perioada aceea, cu un dictator paranoic in fruntea tarii, nu era putin lucru. Nu a fost insa niciodata un veritabil apostat. Rolul sau in Revolutia din decembrie 1989 a fost in cel mai bun caz ambiguu. Poate ca singurul sau merit in acea situatie critica a fost ca s-a opus tentativelor de regrupare a Securitatii. Nu a iubit democratia liberala. La randul ei, aceasta nu-i datoreaza nimic lui Silviu Brucan.

http://www.revista22.ro/dubioasa-convertire-a-lui-silviu-brucan-3100.html

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • charlie: (18-11-2009 la 00:00)

    In concluzie Brucan a fost o lichea politica. Singurele principii pe care le avea erau promovarea personalitatii sale megalomane. Cand si-a dat cica seama ca stalinismul, ceausismul si alte isme. Nici nu merita mentionat numele lui si memoria lui. Intra in panteonul bestiilor comuniste: Beria, Jdanov si alte dihanii!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Petru CLEJ: (18-11-2009 la 00:00)

    Dându-și seama de gafa monumentală pe care a făcut-o, Boris Marian începe să dea înapoi. După ce l-a lăudat pe nemernicul Brucan acum începe să schimbe discuție: da’ ce, nu mai sunt Doiacru, Draghici, Pleșiță, Postelnicu?

    Da, sunt, dar nimeni nu le-a ridicat osanale. Dimpotrivă, citiți aici: http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=10666 și mai ales ecourile.

    Ar fi mult mai onest să recunoașteți, domnule Marian, că ați făcut o gafă.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • boris marian: (18-11-2009 la 00:00)

    ca aproape tot ce scrie Volodea Tismăneanu, ARTICOLUL ESTE CONVINGĂTOR, d. Clej se referă la mine, dar eu nu fac apologia lui brucan, nici nu l-am cunoscut personal , deşi aş fi avut ocazia, ştiu că a fost un afurisit în perioada dejistă dinainte de căderea Anei Pauker, dar vreau să adaug câteva amănunte, şi anume. Octavian Paler i-a fost subordonat, după 1989, tot Paler a pornit o campanie prin care îi cerea lui brucan să se autoelimine. Omul nu a cedat, era , poate , grandoman, dar personal nu ştiu câte capete a tăiat acest om. ştiu că evreu nu s-a simţit niciodată, deşi era din părinţi evrei, asta nu are aici importanţă, dar spune ceva despre firea omului. Tismăneanu confirmă ce am spus eu în comentariul anterior, Brucan a contribuit la discreditarea luzi Ceauşescu. Deci un merit, acol, i se poate recunoaşte. De ce să nu vorbim cu toată indignarea de lşwefii securităţii, Drăghici, Poatelnicu, Pleşiţă, Doicaru, ş.a.? Brucan a fost marginalizat de Ceauşescu din antipatie pentru Dej.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • boris marian: (18-11-2009 la 00:00)

    onestitatea are şi ea o limită, nu dau înapoi, merg înainte, ce am eu de câştigat dacă a murit Stalin, era o vorbă evreiască.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Petru CLEJ: (18-11-2009 la 00:00)

    Remarcabil candoarea domnului Boris Marian că e lipsit de onestitate.

    Pe urmă, știți vorba englezului: „Când ești într-o groapă, oprește-te din săpat.” De ce continuați să săpați domnule Marian?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • boris marian: (18-11-2009 la 00:00)

    comentarii – malraux, gide au fost procomunişti, prosovietici apoi s-au lămurit, marcuse era anticapitalist, marx a spus- capitalismul îşi sapă groapa, groparul fiind proletariatul, dar trăia din banii capitalistului engels, cine era onest?socialistul mitterand a colaborat cu naziştii, unii evrei bogaţi din germania şi din SUA vedeau în hitler un partener de afaceri, erau oneşti? NU SUNT CINIC, dar maniheismul, convingerile nestrămutate îmi sunt străine, cu toate acestea eu, d. Clej, deşi mai mare (în vârstă) vă întind pipa păcii, vivat maria.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • boris marian: (18-11-2009 la 00:00)

    D.Clej să nu fim maniheişti, de pildă, marele Will aduce pe scenă pe Antonius şi pe Brutus,
    cine v-a convins, onestul Brutus, cum îi spune ironic Antonius sau oponentul lui care vis a să-i ia locul lui Caesar? Aţa este şi în politică. Există politicieni sau chiar oameni de alte profesii total oneşti? Sper să ne înţeleg odată. Eu am spus că onestitatea are o limită nu am spus că mă recunosc a nu fi onest, îmi puneţi în gură ce nu am spus. Nu e onest, onorabile Brutus. Aşa, amical.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • charlie: (18-11-2009 la 00:00)

    As vrea sa adaog cateva cuvinte despre Silviu Brucan vazut prin prizma mea din SUA. Acum cativa ani dupa reolutia din Romania Silviu Brucan a fost interviuat (interviewed) la NPR (national public radio) de catre Daniel Schor un distins jurnalist american. Cred ca Daniel il cunostea pe Silviu probabil de cand a fost ambasador in SUA si se referea la el drept Silviu. D-l Silviu a raspuns la intrebarile lui intr’un mod socant. El descria greutatile tranzitiei dela regim comunist la cel democrat si cate suferinte vor aduce Romaniei. Nu este vorba ca a trata problema si sub aspect uman ci dimpotriva mi s’a parut ca o aud pe Marie Antoinette vorbind: daca n’au paine, sa manance cozonac. Era primul meu contact cu acest personaj sinistru si am ramas cu scarba deosebita pentru el. Pe Mme Sidorovici am avut-o profesoara de Marxism-Leninism cand am fost student la Politehnica. Era pe vremea cand nu puteai deveni inginer bun daca nu te adapai la izvorul marxismului. Pe scurt 2 personajii sinistre.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
34.205.93.2