Angela Merkel va guverna de acum încolo cu Guido WesterwelleUltimele panouri electorale – în care toate partidele îşi anunţau aproape aceleaşi ţeluri: mai multe locuri de muncă, posibilităţi de educaţie (taxe reduse) pentru toţi, un nou avînt al economiei, lupta împotriva sărăciei – sunt date acum jos de pe locurile de afişaj de către echipele motorizate de salubrizare ale oraşelor. Intre timp s-au dat şi ordinele de încetare a stării de alarmă, concretizată prin prezenţa mai mult sau mai puţin discretă a agenţilor în uniformă a „Pazei de frontieră“ (Bundesgrenzschutz) ca şi a celor în civil de la „Verfassungsschutz“ (Securitate); măsurile de siguranţă fiind luate în urma unor ameninţări transmise pe calea Internetului de către islamişti – în principal originari din Germania – privind posibile atacuri teroriste pe teritoriul ţării în cazul cînd unităţile Bundeswehr-ului nu vor fi retrase din Afganistan. Gările din Berlin, München, Köln îşi reiau astfel aspectul obişnuit, iar subsemnatul, care nu am somnul prea adînc, nu mai aud noaptea zgomotul helicopterelor patrulînd deasupra aeroportului Köln-Bonn (alături fiind aeroportul militar Köln-Wahn de unde pleacă avioanele Bundeswehrului în misiuni internaţionale).
„Garda roşie abdică“, „Merkel la vîrful puterii“, „Negru şi Galben (culorile partidelor cîştigătoare – Uniunea Creştin Democrată CDU/CSU şi respectiv Partidul Liber Democrat FDP) preiau puterea“ – cu aceste titluri îşi întîmpină în aceste zile cititorii ziarele – atît cele supraregionale cît şi cele locale – din întreaga Germanie. Deşi participarea la urne a fost mai mică decît cea de la precedentele alegeri pentru Bundestag (camera inferioară a Parlamentului federal german) din 2005 (70,8% faţă de 77,7%), rezultatele de acum asigură o victorie destul de confortabilă pentru o coaliţie „negru-galben“ a partidelor de centru de nuanţă conservatoare sau liberală (CDU/CSU şi FDP). 33,8% plus 14,8% după ultimele estimări înseamnă 48,4% faţă de 23% ale social-democraţilor (SPD), care chiar şi cu voturile pentru „verzi“ de 12% nu dau decît un 35%; pentru că de o eventuală coaliţie cu noul partid de stînga („Die Linke“, format din disidenţii SPD grupaţi în jurul lui Oscar Lafontaine – fost „tovarăş de luptă“ al cancelarului Gerhard Schröder – şi din partizani ai partidelor şi organizaţiilor urmaşe ale Partidului Socialist Unit din fosta RDG, în frunte cu abilul Gregor Gysi) nu poate fi vorba.
O paranteză – ca o remarcă personală: deşi CDU, respectiv CSU ar putea fi caracterizate mai curînd de centru cu o tendinţă mai mult către „dreapta“, în Germania se insistă în toate declaraţiile pe termenul de „partide de centru“, datorită unui reflex de aversiune faţă de tot ceea ce sugerează termenul de „dreapta“.
Primul-ministru (cancelarul – aici există termenul de „cancelăreasă“ – Kanzlerin) Angela Merkel radiază, aproape că „ar sări în sus de bucurie“, cum nota un comentator de la „Spiegel“. Euforia greu mascată pune în umbră chiar şi estimarea obiectivă a rezultatului: aceste 34 de procente nu ating nici măcar nivelul de acum patru ani, de la alegerile parlamentare precedente, cifra fiind cea mai scăzută din toată istoria CDU – din 1949 pînă în prezent.
Numai că adevăratul cîştigător al acestor alegeri parlamentare din acest an este Partidul Liber Democrat FDP. Unul din primele titluri ale comentariilor de presă a fost cît se poate de sugestiv în acest sens: „Cancelar (de fapt „Cancelăreasă“) prin graţia lui Guido“; este vorba de Guido Westerwelle, combativul şef al liberalilor, care acum nu mai pridideşte să-şi dea cu părerea în toate chestiunile privind viitoarea guvernare. Este atît de transportat de bucuria victoriei (cel mai bun rezultat obţinut vreodată de FDP) încît a apărut pe prima pagină a ziarului de mare tiraj „Bild“ împreună cu partenerul său (tovarăşul său de viaţă – ţinînd seama de orientarea sa sexuală) Michael Monz, ambii sărbătorind victoria.
Un lucru de înţeles, avînd în vedere că pentru liberalii germani acesta a fost cel mai bun rezultat electoral din întreaga istorie postbelică. De altfel partidul liberalilor FDP (în limbaj popular „partidul celor ce cîştigă bine“), cu procentajele sale mai mult modeste faţă de cele ale celor două mari partide „populare“ CDU/CSU şi SPD, a fost întotdeauna curtat de partidul cu cel mai mare procentaj obţinut, dar care nu putea să guverneze singur (o situaţie binecunoscută în aproape toate ţările cu regim parlamentar democratic).
Pentru guvernarea actuală rezultatele înseamnă însă şi sfîrşitul „marii coaliţii“ – a creştin-democraţilor cu social-democraţii, o alianţă „de nevoie“, pusă greu la încercare în ultimul timp, mai ales pe fondul crizei economice – un bun prilej de altfel pentru fiecare din parteneri ca să-l acuze pe celălalt de dificultăţile pe plan economic şi social prin care trece întreaga ţară.
In tabăra „roşie“ – a social-democraţilor – domneşte în schimb o atmosferă de înfrîngere – şi aceasta greu mascată de diverse declaraţii de circumstanţă privind „un nou început“, „o nouă opoziţie puternică“, etc, etc, declaraţii menite să atenueze impresia înfrîngerii şi totodată să asigura cumva un sprijin mai departe din partea populaţiei cu venituri mici, ameninţate de spectrul şomajului şi de scăderea nivelului de trai. Chiar dacă nu este vorba încă de un „sfîrşit al SPD-ului“ cum a apărut în comentariile unor ziarişti înclinaţi spre caracterizări radicale, o oarecare atmosferă de „sfîrşit de domnie“ este evidentă. Peer Steinbrück şi Hubertus Heil, vicepreşedintele şi respectiv secretarul general al partidului şi-au anunţat retragerea din funcţii; iar şeful partidului – Axel Müntefering – a lăsat să se înţeleagă sub o formă indirectă că este posibil să nu mai participe la congresul partidului din luna noiembrie.
O „opoziţie puternică şi constructivă“ îşi propun şi celelalte două partide din stînga spectrului politic: „Stînga unită“(„Die Linke“) şi „Verzii“, pentru care procentajele obţinute – 11,9 şi respectiv 10,7 după ultimele estimări – sunt remarcabile. Este greu însă la ora actuală să facă cineva pronosticuri privind eventualele viitoare coaliţii – mai ales în tabăra stîngii.
Ca o curiozitate putem consemna intrarea în bătălia electorală a Partidului Piraţilor (!), o formaţiune care nu a adunat decît circa 2 procente din voturi, dar cu un oarecare succes la cei ce au votat pentru prima oară, în special la împătimiţii Internetului; programul acestui partid se reduce la a milita pentru libertate totală în Internet – împotriva oricărui control sau a cenzurii on-line (chiar şi în situaţii impuse de combaterea pornografiei cu minori, sau a terorismului). Analiştii politici nu îi acordă însă prea multe şanse, neexistînd opţiuni clare în privinţa problemelor mari: situaţia economică şi socială, misiunile în Afganistan, ş.a.m.d., putînd fi eventual pus pe aceeaşi treaptă cu „partidul băutorilor de bere“, cel „al pensionarilor“, al „Creştinilor fideli Bibliei“ ş.a.
Mai curioasă mi s-a părut – cel puţin mie personal – prezenţa unor panouri electorale ale MLPD – Partidului marxist-leninist din Germania, din care emanau lozinci ca „Increderea e bună, dar controlul e şi mai bun“ (V.I. Lenin – a cărei figură din profil dădea o şi mai mare greutate spuselor cu pricina), sau „Revoluţiile sunt locomotivele istoriei“ – celebra frază a lui Karl Marx, pe care (o, vai!) aproape că o uitasem, amintindu-mi acum de obligatoriile ore de învăţămînt politic. Dar aceasta este democraţia; atîta timp cît nu atentează la ordinea constituţională (deşi chestiunea cu „revoluţiile…“ personal mi se pare totuşi cam suspectă!) au dreptul de existenţă şi partide situate către extreme; nu numai cele de sorginte comunistă (sau post-comunistă) ci şi aşa-numitele de „extremă dreaptă“ cum ar fi de pildă Partidul Naţional din Germania NPD sau Uniunea Populară Germană DVU, partide care însă, în ciuda unor succese relative pe plan local în unele landuri din răsărit (fosta RDG) nu reprezintă o forţă politică reală – cu atît mai mult cu cît nu se manifestă în această tabără nici o tentativă de unire a acestor formaţiuni.
Ca întotdeauna în politică: bătălia nu este definitiv pierdută – lupta continuă. Peisajul politic însă se schimbă – şi faptul este tot mai vizibil. „Republica de la Bonn“ (capitala Germaniei pînă la reunificarea din 1990) nu mai este decît o vagă amintire – cu centrele ei de putere şi spectrul ei politic de pînă atunci. In lunile următoare vom asista la o schimbare – termen atît de trîmbiţat în campaniile electorale; în ce măsură însă schimbarea pe planul politic va aduce şi îmbunătăţirile mult aşteptate pe celelalte planuri – economic şi social – rămîne de văzut, în condiţiile în care globalizarea rămîne o realitate dură.