Relaţiile ruso-ucrainene riscă să rămână în afara unei atmosfere de normalitate în perioada următoare. Acest scenariu pesimist rezidă din conţinutul scrisorii \”neprietenoase\” şi dure semnate de preşedintele rus D. Medvedev şi adresate omologului său ucrainean V. Iuşcenko, în care se face publică decizia Moscovei de a amâna pe un termen nedeterminat delegarea noului ambasador rus în misiune diplomatică la Kiev.
Pentru prima dată în istoria relaţiilor bilaterale dintre aceste state, una dintre părţi (Rusia) refuză să beneficieze de reprezentarea intereselor sale oficiale în statul vecin (Ucraina) prin intermediul unui ambasador, acuzând autorităţile lui legitime de cauzarea acestui \”blocaj\”. \”Boicotul diplomatic\” iniţiat de oficialii ruşi uimeşte prin faptul că în ciuda unui dialog bilateral deteriorat care necesită a fi reparat de urgenţă, Moscova produce în mod premeditat noi tensiuni.
Experţii ucraineni cred că criza din sfera diplomatică are conotaţii electorale, chiar dacă alegerile prezidenţiale din Ucraina sunt planificate tocmai pentru luna ianurie 2010. În orice caz, dacă examinăm substanţa notei parafate de Medvedev [1], observăm că paralizia pe \”tărâmul dimplomatic\” a urmărit nu altceva decât resuscitarea celorlalte domenii problematice existente în raporturile dintre aceste ţări, care în viziunea liderului rus sunt: aspiraţiile euro-atlantice ale actualei сonduceri ucrainene promovate în dezavantajul Rusiei şi contrar voinţei populaţiei ucrainene; susţinerea militară şi politică a regimului lui Saakaşvili; acţiuni diversioniste împotriva mediului de afaceri rusesc şi de investitori ruşi; intenţiile inamicale în privinţa Flotei maritime ruseşti staţionată în Sevastopol; erodarea intenţionată a cooperării economice în sfera energetică; marginalizarea limbii ruse şi opoziţia faţă de Biserica Ortodoxă Rusă; distorsionarea faptelor istorice sau elogierea mişcărilor naţionaliste ucrainene, învinuirea URSS de comiterea \”genocidului împotriva poporului ucrainean\” etc. Acest amalgam de acuze puternic politizate, subiective şi unilaterale a fost adresat preşedintelui V. Iuşcenko, care ar purta vina pentru degradarea sistemică a relaţiilor \”frăţeşti\” dintre popoarele celor două ţări.
Impresionant, dar sondajele [2] realizate în aceste state demonstrează că printre ruşi atitudinea negativă faţă de Ucraina practic s-a dublat (de la 33% a ajuns la 56%), aceasta fiind plasată în lista statelor care, în percepţia lor, sunt duşmănoase faţă de Rusia (în această categorie Ucraina ocupă locul trei după Georgia şi SUA). Pe de altă parte, ucrainenii s-au aratat mult mai prietenoşi faţă de ţara vecină înregistrându-se o creştere considerabilă a simpatiilor (de la 88% până la 93 %). Acest decalaj semnificativ se poate datora rezultatului activităţii surselor media ruseşti, care promovează activ imaginea Rusiei în Ucraina, focusându-se concomitent pe discreditarea Kievului în cadrul societăţii ruse. Totodată, percepţia pozitivă faţă de ex-metropola sovietică în rândul ucrainenilor este consecinţa unei politici extrem de precaute şi nepolitizate a Kievului, care nu ţinteşte întreaga populaţie rusă, dar abordează problemele în particular (fie că este vorba de trecutul istoric sau de relaţiile în sfera energetică etc.).
Reieşind din contextul geo/politic regional şi internaţional în care evoluează relaţiile ruso-ucrainene putem caracteriza gestul lui Medvedev din mai multe perspective:
Corelarea cu Georgia: Apariţia scrisorii date în perioada aniversării evenimentelor tragice din Caucaz din august 2008 are o tentă puternic propagandistică. Or, Iuşcenko şi adepţii lui au fost învinuiţi de Medevedev de complicitate în producerea războiului, cu scopul transferării unei imagini de ilegitimitate şi chiar ilegalitate existentă în raport cu Saakaşvili peste figura preşedintelui ucrainean. În primul rând, prin această tactică se oferă \”aşi\” forţelor politice ucrainene loiale sau favorabile intereselor ruseşti (de exemplu: V. Ianukovici). Obiectul secund realizat prin acest intermediu este antagonizarea societăţii ucrainene prin inocularea unei legături false între aderare la NATO, învrăjbirea cu Rusia şi posibilitatea unui conflict armat ca urmare a acestei combinaţii. A treia sarcină urmărită prin \”înstrăinarea\” lui Iuşcenko constă în reiterarea poziţiilor ruse faţă de/în Ucraina pentru actorii autohtoni (partidele politice) şi cei internaţionali (SUA, NATO, UE etc.).
Miza electorală. Rolul crucial al scrutinului prezidenţial din Ucraina (ianuarie 2010) pentru configuraţia geopolitică regională ulterioară (avansarea, stagnarea sau reducerea tendinţelor euro-atlantice etc.) atrage o atenţie sporită din partea jucătorilor internaţionali. Rusia încearcă să surclaseze în această compeţie nu numai SUA şi NATO, dar şi Uniunea Europeană. În acest sens, retorica curentă a Moscovei dezaprobă declaraţiile recente ale vicepreşedintelui american Joe Biden în privinţa Ucrainei şi implozia influenţei ruse pe spaţiul CSI (care potrivit oficialului american va fi cauzată de criza demografică, economică etc.). De asemenea, mesajele articulate împotriva conducerii euroatlantiste de la Kiev vizează parţial şi orientarea europeană. Anterior, Patriarhul rus Kiril a criticat procesele de integrare europeană care conduc la separaţia religioasă (civilizaţională) între popoarele slavone aflate în limitele spaţiului religios girat de Biserica Ortodoxă Rusă. Poziţia reticentă a Moscovei faţă de UE transpare
Referinţe:
1. Обращение к Президенту Украины Виктору Ющенко, http://www.kremlin.ru/text/docs/2009/08/220743.shtml
2. Кризис доверия, http://www.zn.ua/1000/1600/66843/