Candva de ziua nuntii tatalui meu caisul inflorise intaia oara.
Au urmat primele caise si primii copii.
Aduceam apa in galeti, ulcioare si in sticle tocmai de la iesirea din sat. Tata tot sfredelind pamantul a dat de apa, ca apoi sa inalte fantana printre flori.
Noi, copiii, eram furiosi ca fantana nu era mai aproape de casa, trebuind sa mergem in gradina dupa apa.
Eram printre putinii cu fantana proprie. Intr-o alta zi tata pietruieste o carare catre drum si deschide o noua poarta vecinilor, drumetilor ce treceau pe langa noi.
Se dusese vestea ca apa noastra era cea mai buna.
Astfel caisul, marul, daliile cele inalte si celelalte flori isi cantau zilnic biruinta vegetala peste intreaga asezare.
Timpul ca o cortina muta peste satul surprins in poza ingalbenita precum frunza presata intre carti, scartaie roata fantanii,
Batranul in fata portii priveste in gol, mai bine zis noi credem asta …
Si astazi caisul, marul si daliile cele inalte spun ca apa noastra-i cea mai buna.