Alegerile pentru postul de președinte al Federației Române de Rugby programate pentru miercuri 8 aprilie au loc pe fondul celei mai grave crize a rugby-ului românesc din ultimii cel puțin 20 de ani.
Echipa României se confruntă, pentru prima data cu spectrul eliminării din Cupa Mondială, de la înființarea acestei competiții în 1987. Echipa antrenată de neo-zeelandezul Ellis Meachen a pierdut meciurile cu Rusia și Georgia, ca apoi, dupa ce Meachen a fost demis, echipa condusă de Marin Moț, Alexandru Achim și Cristian Hâldan, cu ajutorul fostului internațional All Black Steve McDowell să pierda și meciul cu Portugalia la București, în ultimul minut de joc, aflându-se la un pas, foarte mic, de eliminarea definitivă din Cupa Mondială 2011.
Cei patru candidați la functia prezidențială – care devine vacantă odată cu retragerea anunțată a actualului președinte George Straton – sunt doi foști căpitani ai echipei naționale Mircea Paraschiv (55 de ani) și Alin Petrache (32 de ani), fostul jucător internațional Gheorghe Vărzaru (49 de ani) și fostul jucător de la Știința Petroșani și al clubului francez Racing CF, Eugen Ștefan.
Pe acest fond,campania electorală din presă, într-un sport care până nu de mult se mândrea cu statutul său de simbol civilizator, a devenit extrem de simplistă și stridentă.
Cine este de vină că echipa României, în evidentă scădere de formă și calitate, pierde meciurile cu Rusia, Georgia și Portugalia? Evident că țapul ispășitor e actualul președinte George Straton și oamenii săi!
De ce nu vin jucătorii din Franța să joace pentru echipa României? Este vina lui Straton și a echipei sale!
De ce au plecat Straton și oamenii săi în turneul de la antipozi al echipei naționale? Foarte simplu, pentru că au vrut să vadă în acțiune echipa pe care o preconiza antrenorul neo zeelandez – bineînțeles cu bilete de avion și camere de hotel plătite cu banii lor.
Diverse publicatii, care până la declanșarea campaniei electorale nu au scris niciodată, sau arareori depre rugby și-au descoperit pasiunea pentru jocul cu balonul ovel, atacând cu un aplomb și cu amanunte surprinzător de precise și similare (ceea ce sugerează o sursă comună) administrația demisionară a președintelui George Straton.
Rugby și comunism
Rugbyul a fost întodeauna o expresie a societății în care a existat, o oglindă reflectând în egală măsură atât lipsurile cât și calitățile acesteia. În perioda antebelică rugbyul a beneficiat de o infrastructură modestă, dar stabilă creată de generația lui Caracostea, Manu, Vidrașcu, Crătunescu, a fraților Iconomu, Schmettau, Mărăscu și mai târziu a lui Ghica, Chrisoveloni, a fraților Ioan, a lui Tanoviceanu, Pană, Popa, Sfetescu, Bîrsan, Wirth, și alții.
În anii ‘50 a început să se dezvolte baza de masă ca urmare a injecției de fonduri și resurse a noilor autorități comuniste. Dintr-o varietate de motive, în acea perioadă rugby-ul era considerat de comuniști ca un posibil afiș publicitar al noului regim și incurajat ca atare. Cele doua turnee din Anglia și Țara Galilor care au urmat, precum și vizitele echipelor britanice în România din acea perioadă, nu au fost decât o expresie a acestei dorințe de a portretiza România în Occident ca o țară normală, civilizată, cu o tradiție sportivă europeană și umanistă, într-o perioadă în care represiunea internă intra în perioada sa cea mai brutală și criminală.
Declanșarea războiului rece precum și pretențiile imperiale sovietice în Europa și în lume au avut o influență indirectă asupra sportului românesc în general și a rugbyului în particular. Politizarea sportului, epurările din rugby din anii 1950, și anularea turneului din 1956 din Anglia, cu toate consecințele sale nefaste, inclusiv intreruperea relațiilor cu rugbyul britanic pentru o perioada de peste 20 de ani – nu au fost decât inceputul unei perioade de creștere care în mod paradoxal a culminat cu marile victorii ale echipei naționale din anii ‘60, ‘70 și ‘80.
Folosirea sportului pentru a legitima societetea totalitară comunistă – de model sovietic, și mai târziu est-german – a devenit literă de evanghelie pentru politrucii sportivi din strada Vasile Conta. Cortina de fier care s-a instalat după detronarea Regelui Mihai, nu a lăsat să pătrundă la început decât echipele „sindicale” franceze și pe cele din Europa răsăriteană, și mai târziu, către sfârșitul deceniului șase, tot mai frecvent echipe franceze. Meciurile cu Franța reluate în 1957 dupa o pauză de aproape 20 de ani, au devenit pentru FRR, „marele test” al unui an de pregătire și a unor luni de zile de cantonament și antrenamente asidue, în timp ce pentru francezi meciul cu România din toamna era prima treaptă de lansare a unui nou sezon internațional.
Din fericire, în toți acești ani rugbyul și-a păstrat o stare de relativă independență în contextul sportului românesc, mai ales datorită calității umane și intelectuale a celor care îl practicau, a eticii și tradițiilor sale umaniste, cât și datorită faptului că nu făcea parte din lista sporturilor olimpice. În mod paradoxal, acest ultim aspect, deși – din punctul de vedere al resurselor – a condamnat rugbyul la statutul de „Cenuțăreasă” a sportului românesc , a salvat într-un fel „sufletul” jocului, pastrând elementele culturale și etice aparținând sportului amator autentic. În același timp alte sporturi aducătoare de medalii olimpice deveniseră parte a mașinăriei de propagandă a regimului comunist. După enorma victorie importiva Franței din 1960, David învingândul pe Goliat, rugbyul românesc a continuat să se dezvolte și, în ciuda resurselor limitate și numărului redus de practicanți, a reușit, în circa 20 de ani, să devină o forță recunoscută și respectată pe plan internațional.
Apogeu în anii ‘80
Pe plan intern, succesele internaționale au dus la o concentrare a resurselor în câteva centre principale: București, Bârlad, Constanța,Iași,Timișoara și Petroșani, accelerând procesul de profesionalizare. Profesiunea de jucător de rugby, fie el ofițer de armată sau de poliție cu specialitatea rugby, ori student de rugby a devenit tot mai răspândită, începând cu cele două cluburi militare (Steaua și Dinamo) din București si tot mai frecvent la cluburile sindicale și universitare din restul țării (Farul Constanța, Universitatea Timișoara, Rulmentul Bârlad, Știința Petroșani, Știința Baia Mare).
Lansarea campionatului mondial în 1987 a accelerat procesul de profesionalizare a rugbyului internațioinal care după a 3-a cupă mondială din 1995 s-a declarat „open”. Între timp în România, rugbyul a reușit să supraviețuiască căderii comunismului datorită sprijinului comunitățiii internaționale care a organizat în 1990 un meci de caritate pe Twickenham, la Londra, pentru a strânge bani pentru România. În același timp, după decembrie 1989, a început un nou fenomen: emigrarea în masă a rugbyștilor români, în special către Franța și Italia, iar în cazuri izolate în Marea Britanie și Irlanda.
Confruntate cu realitățile economiei de piață rugbyul românesc aproape s-a prăbușit, în timp ce rezultatele au continuat să se degradeze. Pe fondul acestei reduceri de viteză, jocul profesionist in marile puteri ale rugbyului a decolat. Din diverse motive, în primul rând economice și sociale, rugbyul românesc a stagnat, și chiar a dat înapoi, în timp ce în restul lumii se investeau resurse importante în rugbyul profesionist. Ultimele mari victorii românești s-au înregistrat împotriva Franței și Scoției în 1991. Într-o frază care încapsulează dubla natură a situației rugbyului românesc, rupt între realitate și impresie, cineva remarca cu amărăciune după o alta înfrângere în fața Franței: „La început, în timp ce ei erau amatori noi eram profesioniști. Acum , ei sunt profesioniști și noi am rămas amatori”.
Un fost manager comentează
Antrenorul francez Robert Antonin a fost manager al echipei naționale a României din 2003 până în 2007. El a avut amabilitatea să acorde un interviu în exclusivitate revistei ACUM:
!poza40! Robert Antonin
Cei patru ani petrecuți de mine în România au fost marcați de pasiune, descoperiri și, în final, dragoste pentru cei, numeroși care mi-au făcut sejurul agreabil, instructiv și uneori atât de imprevizibil (foarte latin) încât șarmul a fost și mai mare. Nu e niciun fel de demagogie în ceea ce spun eu, la 10 luni după închiererea mandatului, sunt foarte nostalgic după România.
Lucrurile n-au decurs ușor cu unii jucători (mai ales cei care joacă în Franța și Italia) și cu unii diriguitori ne-formați la școala rugby-ului (care de multe e ori e o școală a vieții), relațiile cu aceștia au fost conflictuale, dar întotdeauna în cadrul practicării sportului nostrum, ale cărui valori și etică nu o împărtășeam întotdeauna. În aceste circumstanțe am beneficiat de sprijinul celor care m-au invitat să vin în România, Viorel și Octavian Morariu (fost președinte al FRR, actual președinte al Comitetului Olimpic Român) pentru că am păstrat o afecțiune deosebită.
Care sunt cauzele crizei actuale a rugby-ului românesc?
1) Nivelul extrem de modest al campionatului național care nu poate constitui un element promoțional pentru tinerii cu potențial ridicat și nici un instrument de competitivitate pentru cluburi.
2) Prea mare centralizare a elitei între cele două mari cluburi ale Capitalei, Dinamo și Steaua. Și ceilalți sunt responsabili de faptul că nu au știut să mobileze resursele locale pentru a crea alți poli rugbystici. E inadmisibil ca orașe importante precum Cluj, Iași, Timișoara sau Constanța că nu aibă un club de talia celor din București.
3) Rugbyul românesc, prin oamenii săi, s-a mulțumit să supraviețuiască și să acționeze (adică să nu facă nimic) prin succesele trecutului și prin imaginea lăsată de foștii marin jucători. E o utopie, s-a terminat cu perioada în care puteai pune de trei ori pe an probleme marilor echipe la nivel european. Azi, rugbyul s-a mondializat, ceea ce a dus la metode noi de antrenament și mai ales un management total diferit al oamenilor, iar asta o provocat o prăpastie între jucătorii români “din afară” și cei rămași “acasă”.
4) Acțiunile de dezvoltare duse de manieră profesionistă nu au primit sprijinul unor conducători așa cum era de așteptat. În România acest lucru apărea ca derizoriu, oamenii fiind interesați doar de rezultate. Ce greșeală să desconsideri eforturile care trebui făcute la nivelele inferioare!
Este adevărat că unii jucători care evoluează în Franța, mai ales Petre Mitu, Sorin Socol și Marius Tincu, ar fi condiționat venirea la lotul național de indemnizații exagerate?
1) Acești jucători sunt profesioniști și chiar când joacă pentru țara lor își păstrează acest statut. De ce ar fi acest lucru anormal? Singura restricție este legată de capacitatea financiară a federației, căci a juca pentru țara ta, îndrăznesc să spun, este fără preț.
2) Jucătorii citați, mai ales ultimii doi i-am avut la lor și por să vă asigur că indemnizațiile lor au fost aceleași cu cele ale tuturor celorlalți jucători. Ce se întâmplă azi? Nu sunt în măsură să mă pronunț.
Ați auzit de intenția de vânzare a terenurilor de la Arcul de Triumf, care reprezintă casa rugbyului românesc, mai ales dacă este ales președinte al FRR Alin Petrache, care este și fiul omului de afaceri din imobiliar, Adrian Petrache?
Nu sunt la curent cu intențiile privind aceste terenuri… Am auzit acum doi sau trei ipoteza unei schimbări de adresă. Apoi am auzit vorbindu-se de proecte de ameliorare a bazei de la Arcul de Triumf (Hotel, club). În plus, complexul se bucură de protecția divină a Mănăstirii Cașin din apropiere…
Pentru mine, Alin Petrache a fost un căpitan fabulos al naționalei (vezi meciul victorios împotriva Italiei din 2004 și altele). Îl apreciez mult ca om. Ar fi el un bun președinte al FRR? Asta depinde de familia rugbyului românesc, iar dacă talentele sale ca președinte ar fi la înălțimea celor de căpitan al naționalei, de ce nu?
Cum poate fi stopat declinul rugbyului românesc?
N-am o rețetă pentru așa ceva, dar elaborez asupra răspunsurilor la prima întrebare:
1) Înființarea unui campionat de elită cu patru mari cluburi și, de ce nu, competiții cu țările cvecine, printr-o Cupă a Balcanilor sau chiar mai extinsă. Întărirea campionatului de juniori – care e bun – cu un campionate de speranțe (sub 22 de ani) care ar permite tinerilor jucători participarea la o competiție de tranziție către nivelul de vârf, care ar permite și evitarea plecării lor în străinătate.
2) Fixarea unor obiective de dezvoltare în mediul școlar și … UNIVERSITAR (știți că în România rugbyul nu mai figurează ca sport universitar?). Organizarea de turnee pentru jucătorii sub 17 și 18 ani.
3) Continuarea “dezprăfuirii” antrenorilor (mă refer aici și la activitatea mea de la Academie) care au nevoie de așa ceva. Totul a evoluat în sportul nostru, jocul, regulile, oamenii, structurile… iar noi vrem să antrenăm ca pe vremuri? Ca acum 30 – 40 de ani? E ridicol.
4) Redistribuirea cărților “politice” sprijinindu-ne pe valorile pe care le poart[ jocul nostrum, pentru a convinge aleșii locali. Să nu ezităm să vizităm cluburile din provincie (nu doar o dată pe an…) în fiecare lună, organizarea de ședințe descentralizate ale comitetului director, mari turnee pentru tineri… Într-un cuvânt “să vindem produsul RUGBY” în integralitatea sa, în loc să ne concentrăm doar pe rezultatele echipei naționale.
La urma urmei, aceste rezultate nici nu sunt așa de rele și eu spun că ele sunt mai degrabă un miracol pentru o federație cu mai puțin de 5000 de practicanți ai jocului, dar acesta este fenomenul cultural al rugbyului în România. Trebuie pornit de la această bază, dar lucrurile trebuie să evolueze. Este inadmisibil ca o țară cu un trecut rugbystic ca al României să nu aibă decât 1000 de jucători seniori de rugby!!!
Pentru a avea calitate trebuie să te concentrezi asupra cantității. Să privim, chiar dacă nu face plăcere, la ceea ce se întâmplă la ora actuală în Portugalia, în Georgia, în Japonia, în Insulele Pacificului…
P.S. George Straton și Alin Petrache nu au răspuns solicitărilor revistei ACUM de a comenta situația în care se află rugbyul românesc.
P.P.S. Noul președinte al Federației Române de Rugby a fost ales Alin Petrache.
Articolul este interesant,inclusiv interviul cu Domnul Antonin. Are cateva idei bune,dar se simte clar ca vrea sa-i multumeasca familiei Morariu pentru cei 4 ani petrecuti in staful FRR,poate ca are dreptate din punctul lui de vedere,care este evident personal.
Din punctul de vedere general, cred ca exagereaza cu aprecierile la adresa lui Petrache, laudand-ul ca mare capitan, neavand nici un merit deosebit.
Chiar daca spunea la inceput ca nu vrea sa aiba un discurs demagogic,nu poate si nu este capabil sa-si exprime adevarul. Petrache este un anonim ca si Antonin. Nici nu putea sa aiba o parere realista exprimand adevarul, cat timp Petrache este protejatul lui Morariu.I n esenta, interventia lui nu are o conduita care sa exprime valorile acestui sport.
Ce pacat de aceasta degradare…Nu am sa uit niciodata citeva meciuri extraordinare ale Romaniei contra Frantei. Cita angajare…Francezilor le era intotdeauna frica de ultimele douazeci de minute ale meciurilor, cind se mobiliza extraordinar echipa. Vedeai atunci cum reusea gramada noastra sa-i impinga pe francezi, care aveau citeva kg bune in plus…
Poate ar fi cazul ca noua federatie sa se uite si la talentele romanesti in antrenoriat din diaspora. Oameni care antreneaza sau sunt manageri ai acestui sport de multi ani.
Excelent articol! Feliciari!
Avem o sansa enorma ca mai exista un om de mare valoare si respectabil, care a pus trup si suflet,nelipsindu-i curaj si talentsa pentru a scrie o carte formidabila. Un adevarat artist care deseneaza cu stiloul mingi ovale, folosind o paleta cromatica bogata.
Daca vreti sa intelegeti ceva util si sincer din acest sport,va recomand din suflet sa plonjati in lectura pasionanta care se citeste cu bucurie si tristete.Daca sunteti mai sensibili va trebuie si un pachet de servetele.
A reusit o radiografie perfecta a rugby-ului,un adevarat Profesor acest MAO,care nu cred ca mai surprinde pe nimeni. Se simte mirosul uni parfum fin si unic in tot ce spune si face.
Sper sa se inventeze un premiu special in literetura sportiva pentru acest om talentat. Acum il inteleg mai bine si ma bucur ca il cunosc.
Cineva care te apreciaza mult…Paul
Excelent articolul. Desi nu pot sa spun ca va aduc laude foarte multe, imi place cum ati scris acest articol.