Apetitul vorace pentru birouri in Bucuresti face ca ultimele privatizari ale unor intreprinderi care initial fusesera echipate sa aiba sectii de productie importante (de ex. Timpuri Noi, etc.) sa fie transformate in situri de dezvoltare imobiliara.
Intrebarea care se pune in acest context este de a vedea gradul de ocupare al birourilor la nivel de tara si de a compara cifra bruta cu cea de dinainte de ’89. E drept ca structura productiei s-a schimbat spre o economie mai informationala, dar se pare ca productia de bunuri (nu si de servicii), a scazut.
Sigur ca Romania nu este inca primul producator din lume de servicii IT ca sa isi permita sa faca asa ceva, iar din unghiul transoceanic observam ca outsourcingul inca se misca spre India, unde intr-adevar cu 200 de dolari poti sa faci ceva.
Candidatii de outsourcing intotdeauna au un curs subventionat fata de tarile care ar putea sa le trimita volume de lucru. Nu este cazul Romaniei, ca urmare nu putem sa ne transformam intr-un back office de success, ca urmare ne trebuie productie.
Deci daca Bucurestiul devine centru de comanda si control, productia unde migreaza? Sau daca nu e productie, al cui centru de comanda si control devine Bucurestiul?
Gradul de ocupare al birourilor probabil ca devine secret de serviciu al antreprenorilor in real estate, dar experienta developerilor mai maturi, de tip Donald Trump, arata ca variabilitatea mare pe termen mediu al acestui indicator aduce schimbari mari in rata ipotecilor comerciale si potentiale falii tectonice in piata imobiliara.
Un lucru vreau sa spun: acest lucru este nesustenabil, iar modelul de neimplicare a politicii economice in acest sector poate transforma Bucurestiul intr-un New Orleans al SUA, unde stau avocatii, contabilii si birocratii si asculta jazz sau merg la teatru.
Va asteptati la prea multa inteligenta din partea investitorilor in imobiliare, pe care i-as clasifica in doua ramuri principale: straini care cred ca noi suntem o republica bananiera (deci loc de colonizat… si nu sunt prea departe de adevar) si vin aici ca berbecii la pomul laudat, si mafioti romani care vazand care e trendul s-au gandit ca investitia in imobiliare este o spalare solida a banilor negri.
Alte cateva consideratii, dispersate:
– Videanu, primarul de Bucuresti, ne impuie capul ca intr-un oras modern nu exista fabrici, acestea din motive de poluare trebuie relocate la periferii. De unde si inlocuirea tuturor fabricilor din Bucuresti cu imobiliare de orice fel, fie mall-uri fie blocuri moderne de locuit. Ce omite el este ca periferia pentru Bucuresti inseamna cateodata 20-30 km fata de locuinta angajatilor, de unde un adevarat calvar si pierdere de timp in a ajunge la servici. Din timpuri mai vechi (din Evul Mediu si poate chiar din antichitate), in general locuintele se construiau cat de cat aproape de fabrici/locul de munca si activitate, ca nu toata lumea are elicopter sa se teleporteze rapid la locul de munca. Unii au avion/elicopter si isi permit sa faca tur-retur Coasta de Azur-Bucuresti pentru o conferinta de presa, insa muritorii de rand in general nu au. Deci notiunea de proximitate a ramas, chiar daca deplasarea a devenit mult mai rapida.
– Apropo de conferinte de presa, sunt socat cate conferinte de presa avem. In care se raporteaza. Activitati, bilanturi, reusite, planuri de viitor megalomanice. Politicienii nu mai fac altceva decat conferinte de presa, precum actorii de la Hollywood. Fiind si un neam atat de crestin, cam fiecare partid are conferinta de presa Duminica. Deh, c-asa-i la crestini, Duminica e loc de comunicari confesionale…
– Romania fara productie va muri in curand. Pentru outsourcing suntem deja prea scumpi. A se vedea cazul Portugaliei, care e oarecum asemanator cu al nostru. Datorita deficitului de forta de munca calificata in constructii si industria de piese auto, salariile in aceste domenii au crescut seminificativ (s-au dublat sau chiar triplat in ultimii 5 ani), ajungandu-se la un nivel pe care companiile straine ce au investit in aceste domenii nu l-au anticipat. Ei au crezut ca salariul va ramane mai mult timp la nivel de 200-300 euro, iata insa ca in domeniile mai sus amintite el este acum chiar dublu sau triplu.
– imi amintesc ce zicea desteptul de Vosganian, anume ca nu il ingrijoreaza deficitul comercial, deoarece am inceput sa importam din ce in ce mai mult echipament industrial. Hmmm, ce judecata partiala… Pai, este suficient sa cumperi echipament industrial ca sa si vand productia ce o voi realiza? Mai e mult pana departe. Mai trebuie sa si stiu sa folosesc eficient acel echipament industrial, sa am eficienta muncii, etc. Deci daca am trecut un hop nu pot spune ca am trecut parleazul, mai e mult pana departe. Mai ales ca pe toate pietele e o competitie acerba, asa ca orice produs trebuie realizat cu eficienta maxima.
Ca sa fac o simpla paranteza, nu e suficient sa cumpar o racheta spatiala ca sa pot spune ca am ajuns deja pe Marte. Pana sa strunesc eu racheta din punctul de vedere al pilotajului, mai e mult.
Oricum, s-a gasit deja solutia deficitului de forta de munca, importul de chinezi ieftini. La consecintele sociale pe termen lung ale acestor carpeli cu chinezi nu se gandeste nimeni. Sat fara caini. Tara fara creier (unde nu e cap, vai de picioare), devenita un Far East in care cetatenii romani de rand nu au de ales, precum amerindienii odinioara: ori iti cedezi pamanturile si te muti in rezervatii inhamantu-te la jug sa muncesti pentru noii stapani, caz in care supravietuiesti tu si familia ta, ca iti dau astia de mancare sa le lucrezi ca sclav; ori crapi, ca loc de libertate si independenta nu mai e. Desigur, in tot acest peisaj tradatorii o duc bine, caci atata timp cat amerindienii nu au fost complet masacrati tot mai e nevoie de cozi de topor.