Viitorul va fi unul care nici nu cred că va înălţa în mod necesar statui martirilor anti-comunişti şi nici nu cred că va face apologia comunismului sau vreunei alte forme de autoritarism. Psihologia maselor are o capacitate înspăimântătoare de a se proteja pe sine de exerciţii incomode, inconfortabile. Căci este inconfortabil – moralmente vorbind – să aduci osanale comunismului (cu excepţii ce ţin doar de statistică), aşa cum este la fel de incomod să aplauzi eroii anti-comunişti (cu alte excepţii ce ţin tot de statistică). De ce? Pentru că în ambele situaţii, oamenii simt o stare de disconfort. O inadecvare. O invalidare subtilă a propriei existente atât faţă de ideea de comunism, cât şi faţă de ideea de eroism anti-comunist. În primul caz apare un sentiment de jenă faţă de atrocităţi. În al doilea caz apare un sentiment de jenă faţă de lipsa de reacţie faţă de atrocităţi. Maselor le place să trăiască vieţi neutre. Masele vor să fie „lăsate în pace”. O pace vecină cu mediocritatea. Masele vor să poată iubi în linişte, să îşi creeze o stare de bunăstare individuală minimală, să fie fericite în zona de suficienţă plăcută şi lipsită de provocări. Masele nu îmbrăţişează nici eroismul, nici etica, nici intransigenţele morale, nici ambiţiile. Există doar individualităţi care îşi asumă asemenea paradigme. De aceea nu cred că va exista un viitor în care excesele comuniste (totalitare, concentraţionare, etc.) sau actele de eroism să fie cele care să definească societatea sau să acapareze discursul public. Mai degrabă, văd un viitor bazat pe valori pe care noi abia învăţăm să le gestionăm: speranţă, familie, recompensă, comunitate, ţeluri.
Adevărul despre teroarea comunistă pe care unii îl ştiu cu exactitate şi îl internalizează dramatic – şi care le-a marcat vieţile în aşa măsură încât mulţi nu au mai fost în stare să îşi construiască o viaţă acum, atât de implicaţi în atunci sunt – este relativ! În interiorul acestui adevăr au loc figuri emblematice şi indubitabil eroice dar şi oameni ce nu au exersat în mod necesar intransigenţe imuabile. De cele mai multe ori, nu au exersat nici un fel de intransigenţe… Aici îi regăsim atât pe seniorul Corneliu Coposu dar şi pe Mircea Dinescu (trecut mai recent în tabăra admiratorilor neocomuniştilor lui Iliescu & Co. via PNL…). Îi regăsim pe Constantin Ticu Dumitrescu dar şi pe Laszlo Tokes (cu întreagă să agenda vădit neromânească şi pretins europeană). Tot aici îi aflăm atât pe Ion Gavrilă Ogoranu cât şi pe cei consideraţi a fi făcut disidenţă artistică şi literară. Îi identificăm atât pe expatriaţii celebri şi activi în lupta anti-comunistă dar şi pe cei care au exersat doar procente confortabile de activism anti-totalitar (la limita zonei de confort personal, nicidecum în afară ei…). Sunt aceştia, cu toţii şi în măsură diferită, de admirat pentru curajul de a se ridică împotriva comunismului, într-o ţară în care tăcerea era unica formă de exprimare a existenţei cotidiene? Categoric! Diferenţele de intensitate a acţiunilor lor, cât şi de intensitate a suferinţelor prin care au trecut ca şi consecinţă sunt, însă, evidente pentru orice analist. Cine este, cât de cât, familiar cu acest adevăr – acela al luptei anti-comuniste în România – poate lesne observa că există în interiorul acestuia de la diferenţe de nuanţă, până la deosebiri flagrante de culoare susceptibile a relativiza acest adevăr. Este bine, totuşi, că perpetuarea adevărului generic despre acea perioada întunecată a României este deja efectivă: în România se comemorează eroi anti-comunişti, se scriu cărţi despre asta, se inaugurează muzee, s-au ridicat şi se ridică statui, sunt evocate nume de martiri în cărţile de istorie, se produc filme artistice şi documentare. Nu în măsura în care cei dinlautrul adevărului ar vrea. Aşa este!
O observaţie: societatea se îndreaptă, încet, încet, către o altă paradigmă. Noi emoţii iau locul celor vechi. Eroii noştri nu mai sunt eroii fetei mele de 17 ani! Şi, cu atât mai puţin, ai băiatului meu de 9 ani! Ei ştiu despre eroii noştri. Sunt înfioraţi de curajul lor şi şocaţi de teroarea de atunci. Dar totul se rezumă la nivelul unui exerciţiu intelectual. Ei caută alte adevăruri, fără să le nege pe ale noastre! Ei se emoţionează în faţă altor atrocităţi şi au alţi eroi. Edward Snowden, Julien Assange, Greenpeace… Cum vibrăm noi la auzul acestor nume…!? Exact la fel de intens precum vibrează copiii mei la auzul numelor lui Corneliu Coposu, Lech Walesa, Solidaritatea… Suntem marcaţi, curioşi, interesaţi, admirativi dar nu cochetăm cu a transforma o atare emoţie într-o vocaţie existenţială!
Biologic vorbind, generaţia anilor ’50 – ’60 dispare. Vorbesc de generaţia de luptători anti-comunişti. Dar, la fel dispare şi generaţia torţionarilor şi nomenklaturiştilor… Emoţiile se atenuează… Dar, oamenii nu uită! Atât victimele comunismului cât şi torţionarii şi profitorii comunismului au câte un adevăr. Diferit! Primii ştiu adevărul, ultimii îl manipulează grosolan. Nu cred deloc, însă, că oamenii uită! Nici unii, nici alţii. Problema nu este asta. Acea Românie frustrată pe care o identificăm cotidian are o altă problema, conexă evenimentelor din 1989. Anume aceea că puterea financiar-economică nu a trecut în mâinile foştilor opozanţi, luptători anti-comunişti şi disidenţi (sunt câteva excepţii notabile, evident)! Comuniştii au pierdut puterea politică şi economică iar neocomuniştii au… recuperat imediat puterea politică şi economică! Finanţele şi economia României au fost preluate de eşaloanele secunde ale PCR, UTC şi ale fostei Securităţi odată cu puciul lui Ion Iliescu! Puci extrem de bine gândit şi regizat ca să ia forma unei revoluţii! Ştim asta! Disidenţă românească – atât cât a fost – a pierdut lamentabil partida financiar-economică în favoarea foştilor torţionari, securişti, nomenklaturişti, profitori cât şi a copiilor şi rudelor acestora. Din această perspectiva, lucrurile sunt tranşate.
Cu frustrare vădită, un bun prieten îmi spunea că suntem din ce în ce mai puţini – incluzându-mă contextual, curtenitor şi nemeritat într-o elită din care nu cred că fac parte – şi că oamenii au început să uite şi să arunce în derizoriu suferinţele celor care au luptat, atât în România cât şi în întregul lagăr comunist. Căci, îmi mărturisea el, fenomenul nu este unul local: “Aşa ceva nu se întâmplă în cazul Holocaustului! Chiar dacă, în cazul comunismului, numărul victimelor a fost de cel puţin 4 ori mai mare”.
Personal cred că, mai degrabă, oamenilor nu li se aduce suficient de des şi de eficient, aminte! PR-ul şi marketing-ul în cazul fenomenului crimelor comunismului este mai mult decât precar. De aceea, percepţia actuală a Holocaustului la nivel mondial faţă de percepţia crimelor comunismului este net în favoarea Holocaustului. Aici nu este vorba de un minimalism etic sau istoriografic al popoarelor din centrul şi estul Europei faţă de propria istorie. Nicidecum. Este doar o chestiune de marketing deficitar. Memorialistic, menţinerea Holocaustului în atenţia opiniei publice mondiale se bazează pe două pârghii redutabile pe care victimele şi urmaşii victimelor comunismului fie nu au ştiut să le folosească, fie nu le-au avut la îndemână: 1. perpetua stare de război pe care poporul evreu o exersează vrând-nevrând şi care menţine o stare de efervescenţă a memoriei colectiv-afective extrem de intensă; 2. resursele financiare extrem de generoase ale finanţelor mondiale care sunt foarte bine reprezentate la nivelul aceluiaşi popor evreu! Banii alimentează şi promovează Holocaustul ceea ce este extrem de benefic pentru memoria colectivă.
În cazul crimelor comunismului, însă, lucrurile nu stau deloc aşa. Foştii disidenţi şi luptători anti-comunişti cât şi urmaşii acestora au pierdut partida economică în întregul lagăr fost comunist, cu relativa excepţie a Poloniei şi a cazului aparte al fostei Germanii Democrate, poate. În ceea ce priveşte fosta disidenţă autohtonă, ea nu a fost în stare nici măcar să se coalizeze politic şi să treacă peste orgolii găunoase şi idiosincrazii desuete în interiorul aceluiaşi adevăr anti-comunist, după 1989 – un alt argument în ceea ce priveşte relativizarea acestui adevăr… -, dar să mai şi coordoneze preluări economice de ramură… (sic!). Cu mâhnire mă lovesc şi astăzi de… dispreţul (!) cu care oameni inteligenţi, frumoşi, culţi şi temerari îmi vorbesc despre afaceri, ca şi concept! În România, adică! Mai ales cei care provin din elita decimată de comunişti…
Mă văd nevoit să constat că România frustrată dispreţuieşte exact lucrul de care are nevoie cel mai tare pentru a scoate adevărul la iveală: puterea economică! Mă voi referi la motivaţiile unei asemenea atitudini, într-un editorial viitor. Există, iată, o uriaşă problema de atitudine şi una legată de realitatea istorică. Ambele fac ca foştii luptători, disidenţi anti-comunişti şi urmaşii acestora să rămână, în proporţie de masă, în umbră celor care, după 1989, au preluat puterea economică.
Dan Uncu
@Dan Uncu
Am trei observaţii (întrebări, nelămuriri); dintre aceste una este principală pentru că este legată de teza centrală a articolului dv., iar două sunt secundare.
1. În mâna cui trebuie să fie economia şi finanţele?
Scrieţi:
Înţeleg că, după dv., după căderea regimului, economia – şi puterea politică – ar fi trebuit să fie dată pe mâna opozanţilor regimului şi că, în loc de asta, a fost preluată de ce numiţi „neocomunişti”, adică „foştii torţionari, securişti, nomenklaturişti, profitori cât şi a copiilor şi rudelor acestora”.
Eu cred că ambele variante sunt de fapt echivalente: economia şi finanţele sunt acaparate de grupurile politice care deţin puterea în stat. În plus, sunt fundamental echivalente cu situaţia anterioară, unde PCR deţinea puterea politică şi prin asta a acaparat economia; consecinţele acestei situaţii se cunosc foarte bine… Singura diferenţă este: care este grupul concret de câteva mii de persoane care este stăpân în ţară.
Eu cred că după căderea regimului, economia ar fi trebuit să fie privatizată în mod real şi să treacă în mâna celor care (cred că) au competenţele respective. În plus, ar fi trebuit să se rupă orice legătură între economie şi stat, legătură care a generat corupţia pe care o vedem – „‘capitalism’ de cumetrie”. În ţară nu trebuie să existe stăpâni!
Cele două puncte secundare:
2. Cine sunt anti-comuniştii? Eu cred că se impune o diferenţiere
Scrieţi: „nu cred că va înălţa în mod necesar statui martirilor anti-comunişti…”
Vorbiţi de două tabere politice: comunişti şi anticomunişti. Dar există tot felul de genuri de anti-comunişti. Anticomunişti erau şi legionarii – dictatoriali, chiar totalitari, partizani ai partidului unic, etc. Merită aceştia vreo admiraţie? Eu nu cred. Poate martirii naţional-liberali, eventual ţărănişti şi social-democraţii.
3. Despre explicaţia dv. pentru menţinerea Holocaustului în atenţia opiniei publice, dar nu şi a crimelor comunismului
Scrieţi:
Punctul (1) nu mi-e suficient de clar, aşa că nu pot să-l discut.
Punctul (2) se bazează pe o idee foarte populară – cea cu evreii şi finanţele mondiale – dar aceasta poate fi contracarată opunându-i o altă idee, tot atât de populară, şi anume că evreii sunt zgârciţi 🙂 Compunând aceste două idei, obţinem o rezultantă… incertă 🙂
Mai realistă mi se pare o altă explicaţie, şi anume una care ţine cont de ce forţe politice puternice au interes să menţină flacăra – ca să zic aşa – a Holocaustului şi, în acelaşi timp, să minimalizeze crimele comunismului.
Explicaţia ar fi aceasta:
Persecuţia şi nimicirea evreilor în Europa este fapta naziştilor, clasaţi la extrema dreaptă a spectrului politic. Partidele, grupările şi simpatizanţii de stânga au tot interesul propagandistic să fluture fantoma fascistă cu Holocaustul pe care l-a perpetrat şi să minimalizeze crimele comunismului, cu care se înrudesc ideologic. Iar mass-media şi învăţământul – cele mai importante instrumente de PR – sunt dominate în proporţie covârşitoare de simpatizanţi de stânga.
A. Ideea articolului pleaca de la cateva constatari perfectibile, evident.
Prima ar fi aceea ca, establishment-ul neo-cominst a preluat fara doar si poate puterea economica in Centrul si Estul Europei, exlcuzand din start logica unei economii de piata bazata pe egalitatea de sanse. Cvasi-totalitatea populatiei a fost practic impiedicata sa exerseze posibilitatea unui start fie si numai partial corect. Totul s-a jucat pe inchiderea rapida a „cercului”. Cerc in care fostii si noii opozanti ai neocomunismului autohton si est-european nu au intrat – alaturi de majoritatea populatiei cu spirit intreprinzator dar „neafiliata” la establishment – din motive evidente:
1. au fost impiedicati informational si institutional sa participe la nici orice discutie strategica privind viitorul economic al Romaniei si
2. nu au avut acces, prin insasi natura obiectiva a locului lor in societate, la nici un fel de parghii si structuri economice care sa le permita sa negocieze de pe pozitii de forta cu puterea neo-comunista.
In interiorul cercului au fost admisi si sustintuti doar cei care aveau acces la infrastructura, relatiile, banii (activele si pasivele) patrimoniului economic comunist. Acestia au fost sustinuti politic si institutional.
A doua constatatare este una extrem de simpla: Holocaustul – una dintre cele mai cunplite pagini din istoria si asa extrem de sangeroasa a omenirii – a produs, dupa unele date, 6 milioane de victime, in timp ce crimele comunismului se ridica, dupa unii autori, la aproximativ 30 de milioane de victime. Iar faptul ca poporul evreu stie sa aibe grija de mortii si eroii lui este admirabil. Preluarea puterii politice in Europa Centrala si de Est de catre neo-comunisti, imediat dupa 1989-1990, a blocat politic dezvaluirea si asumarea genocidului. Blocajul s-a manifestat prin musamalizare, dezedificare, minciuna prin omisiune sau calomnie fatisa, terorism social (mineriadele…), acapararea treptat-treptat a mass media (puterea economica si-a spus cuvantul…) de catre grupurile de interese de stanga. Categoric, invatamantul a avut un rol extrem de puternic, sunt perfect de acord, in construirea unei perdele de fum la adopostul careia, ororile comunismului sa fie trecute in uitare. Dar intreaga agenda a stangii a putut fi pusa in practica in ultimii 23 de ani, numai avand la indemana parghii politice si, in special, economice preluate rapid si eficient dupa 1989.
B. Eu nu fac decat sa constat starea de frustrare a fostilor opozanti si a urmasilor acestora.
Eu nu fac decat sa constat cu durere ca, in timp ce fostii luptatori si disidenti si organizatiile acestora se lupta sa obtina finantari pentru a organiza un amarat de eveniment (bine ca se organizeaza, pana la urma), unuia ca Adrian Paunescu i s-a ridica in cateva luni o statuie in centrul Bucurestiului, spre exemplu… Eu nu fac decat sa constat ca aceasta frustrare are ca si cauza in primul rand cele discutate la punctul A, dar si o inapetenta pentru afaceri a superbilor intransigenti anti-comunisti. Si, aici intervine structura psihologica a acestor oameni…
Si, inca ceva.
Puterea economica si finantele nu „trebuie” sa fie in mana cuiva… Ideea este ca puterea economica si finantele Romaniei au fost acaparate (luate cu japca, mai corect spus) de catre neo-comunisti. Aceasta este o constatatre, nu o incercare de redistribuire a resurselor prin introducerea unei teze editorialistice partinitoare. Departe de mine fie o atare tentatie. Eu cred ca relativul echilibru economic in jocul de piata balanseaza si contr-balanseaza pe baza multor factori obiectivi si subiectivi. Dar, una este ca o minoritate sa plece de la start (in 1989, adica) cu 10 metri inainte fata de covarsitoarea majoritate – iar la finalul cursei de 100 de metri sa ne intrebam de ce unii mult mai muncitori, mai indrazneti, mai dotati si mai valorosi au ramas de izbeliste… – si alta este sa existe sanse egale.
Pentru cei din afara establishment-ului a fost practic IMPOSIBIL sa castige sau sa vina in plutonul fruntas macar, avand un asemenea handicap… Cei extrem de putini care au reusit, totusi, sa mai razbata si care nu au facut parte din cei „agreati” au fost inevitabil nevoiti sa se „alinieze” finalmente la „logica” pietei controlate politic si economic de catre grupul neocomunist. De aceea sunt si atat de putini reprezentanti ai fostilor opozanti in aceasta situatie. Caci, extrem de putini au acceptat un asemenea compromis…!
Inteleg ca marea majoritate a victimelor -omorari in masa-ale comunismului au avut loc in regiuni cu un actual sistem cel putin neclar din punct de vedere a libertatii cuvantului; Rusia si teritoriile acaparate printre care-Ucraina, apoi China si Cambodgia. De acolo bineinteles ca nu putem sa ne asteptam inca la declaratii clare de condamnare. O deosebire intre victimele comunismului si persecutia si omararea evreilor este ca persecutia evreilor dureaza de peste 2000 de ani, si victimele accumulate,inclusiv in regiunile afectate de communism, nu stiu cat o sa obtinem daca incepem sa adunam, pe cand comunismul a fost, a ars, si speram ca a trecut. Evreii or fi zis si ei,dupa atatia ani destul e destul. E greu de comparat, dar desigur, victimele si cei afectati direct si urmasii lor, trebuie sa vorbeasca in primul rand. Ca vocea are alta tonalitate cand doare.
Situaţia cu libertatea cuvântului este, în Rusia, Ukraina şi multe din fostele republici, incomparabil mai bună decât în China.
Cât despre declaraţii de condamnare: cele private sunt nenumărate, tocmai datorită libertăţii destul de largi a cuvântului. Cât priveşte cele oficiale: în Rusia ele au fost numeroase în anii 1990, dar sub Putin au devenit mult mai restrânse.
As fi vrut sa dau aici un exemplu de mentinere vie a Holocaustului in constiinta publicului, printr-o actiune care s-a facut cu o idee remarcabila si cu o cheltuiala de zero dolari si probabil doar cateva minute!
Este vorba de punerea recenta la licitatie, pe eBay, a unui exemplar original din Lista lui Schindler, licitatia urmand sa inceapa de la 3 milioane de dolari. Nu s-a primit nici o oferta, dar intreaga presa a vuit, s-au facut dezbateri, s-au scris articole, s-a comentat in Social Media, etc. O data in plus, memoria celor disparuti in Holocaust a revenit in constiinta colectiva.
@Dan Uncu
Deci pe rând:
1. În mâna cui trebuie să fie economia?
Trag concluzia că probabil v-am înţeles greşit şi că deci nu consideraţi că opozanţii regimului şi urmaşii (??!!) acestora ar putea pretinde vreun drept apriori la puterea economică şi financiară. Şi consideraţi că economia trebuie să fie liberă. Bun, deci iată o neînţelegere mai puţin!
2. Anti-comuniştii
Cum n-aţi obiectat, înţeleg că sunteţi de acord că în rândurile acestora trebuie operată o distincţie, şi anume între cei (mai mult sau mai puţin) democraţi şi cei totalitari.
3. Holocaust vs. crimele comunismului
> Preluarea puterii politice in Europa Centrala si de Est de catre neo-comunisti… a blocat politic
> dezvaluirea si asumarea genocidului.
Eu de fapt mă gândeam la occident, dat fiind că dv. v-aţi referit la „opinia publică mondială”.
Explicaţia dv. era că memoria Holocaustului este întreţinută prin bani, iar cei interesaţi beneficiază de finanţele mondiale. Este o explicaţie foarte populară, dar nu-i văd şi alte merite… Dar nu este important, era o observaţie secundară.
În general: nu-mi sunt suficient de clare poziţiile dv. şi mă întreb dacă foştii opozanţi nu sunt cumva frustraţi for the wrong reason… Dar înţeleg că veţi reveni la aceste interesante subiecte într-un alt articol.
4. Un alt element care merită să fie discutat: în ce măsură este justificată caracterizarea „neo-comunist” a mafioţilor care trag sforile în economia românească, cu complicitatea statului/a politicienilor.
Pct. 3 : Vorbim de acelasi lucru dar din puncte de vedere diferite. Promovarea condamnarii ororilor Holocaustului este un lucru necesar si benefic. Iar efectele acestei promovari mentin treaza opinia publica. Nu putem sa nu luam, insa, in considerare faptul ca, din fericire pentru poporul evreu si istoria sa, posibilitatile financiare in domeniul marketing-ului, promovarii si PR-ului in domeniul istoriei, arheologiei, memorialisticii fac diferenta. Sustin in continuare acest lucru cat se poate de evident, pentru ca imi place sa cred ca vom gasi resursele sa facem ceva si pentru promovarea similara a condamnarii ororilor comunismului!
Stricto sensu, faptul ca „o explicatie este populara” sau nu, nici nu ii creste si nici nu ii scade valoarea de adevar. Asadar, fapul ca explicatia mea este populara nu este mai putin sau mai mult meritoasa. Este pur si implu o explicatie pertinenta si ancorata in efectul palpabil al injectarii meritorii de finante in pastrarea memoriei Holocaustului. Atat si nimic mai mult!
Pct. 4: Epitetul de „neo-comunist”, din perspectiva anului 2013, este partial neconlcudent in contextul mediului de afaceri romanesc. Insa, establishment-ul neo-comunist postdecembrist a avut acces la resursele statului: fonduri fixe si mobile, banci care au fost devalizate, privatizari frauduloase, etc., etc., asa cum am explicat deja in a doua interventie a mea de aici.
Cam pana la finalul guvernarii CDR, in anul 2000 – s-a reusit impartirea zonelor de influenta economica in care outsider-ii puteau intra doar in anumite conditii (una dintre ele era cotizatia la conturile unui anume partid iar cealalta era legata de intelegeri punctuale, personale, bilaterale sau trilaterale in interiorul fostului patrulater rosu aflat la guvernare, care in cea mai mare parte a avut urmatoarea componenta: FSN(PSD)- PD – PUNR – Romania Mare sau Partidul Agrarian…) Dupa 2000 si pana in anul 2013 banii au inceput sa mai circule si in afara stabilimentului, ajungand in prezent sa nu mai aibe culoare politica. Usor-usor, outsider-ii au realizat ca, daca vor sa faca afaceri trebuie sa intre si ei in „cerc”. Intrarea vremelnica a CDR la guvernare – in 1996 – a facut ca accesul la unele resurse ale statului sa se indrepte si spre outsideri.
Doua mentiuni aici… Prima, anecdotica: un extrem de celebru personaj PSD-ist imi marturisea in timpul guvernarii CDR, referitor la exercitiul guvernamental al Conventiei, chiar in perioada respectiva: „Bai, astia nici macar nu stiu sa fure. Sa vina la noi sa le dam lectii…” A doua, dramatica: acest vremelnic acces la resurse a fost boicotat copios de establishment, ceea ce a coincis cu lamentabilul exercitiu executiv al guvernelor CDR (poate, cu relativa exceptie a Cabinetului Radu Vasile), cu incercarea de lovitura de stat a lui Miron Cozma sustinuta de opozitia national-neo-comunista si, finalmente, cu iesirea la rampa a lui Emil Constantinescu, facand celebra marturisire: „Am fost invins de structuri” (politice, economice si informative loiale etsablishmentului neocomunist – n.n.). Notiunea de establishment neo-comunist s-a mai diluat, capatand prevalenta cea de establishment financiar. Mult mai greu de identificat, in anul 2013… Dar, totul a pornit de la si a fost apoi intretinut de catre stanga neo-comunista!
Pct. 3. Holocaust vs. crimele comunismului – succese PR
> Promovarea condamnarii ororilor Holocaustului este un lucru necesar si benefic
Posibil… Dar nu acesta este subiectul, ci: cărui fapt se datorează succesul mai mare.
> Nu putem sa nu luam, insa, in considerare faptul ca … posibilitatile financiare … fac diferenta (s.m).
Da, asta este chiar afirmaţia dv. iniţială. Întrebarea este dacă diferenţa o fac tocmai aceste „posibilităţi financiare ale finanţei mondiale”. Este cert că nu este singura explicaţie posibilă, deja pentru că eu am avansat o altă explicaţie, una care este cel puţin la fel de plauzibilă. Prin urmare acestea nu sunt, deocamdată, decât nişte ipoteze care necesită justificare. Poate fi adevărată fie una, fie alta fie ambele, fie niciuna 🙂
Aveţi perfectă dreptate când spuneţi că popularitatea unei explicaţii nu este relevantă pentru veridicitatea ei. Nu cred că din ce am scris eu ar rezulta altceva. Ceea ce contează sunt faptele; ele sunt cele care trebuiesc examinate pentru a alege din mai multe ipoteze care ar putea explica un anumit rezultat. Deci explicaţia pe care aţi avansat-o este doar o ipoteză.
Pct. 4. Sunt trăgătorii de sfori în economia românească neo-comunişti?
Informaţiile pe care le furnizaţi sunt foarte interesante. Poate merită un articol, dacă sunt fapte, chiar dacă se referă la anii 1990.
> Epitetul de “neo-comunist”, din perspectiva anului 2013, este partial neconlcudent in contextul mediului de
> afaceri romanesc… Notiunea de establishment neo-comunist s-a mai diluat
OK. Deci nici dv. nu credeţi că mafioţii actuali de care vorbim ar fi adepţi ai vreunei ideologii specific comuniste, fapt care ar justifica eticheta. Despre conducătorii politici din primii ani după revoluţie – da, ălora li se potrivea eticheta de (neo-?)comunişti, dată fiind repulsia lor pentru capitalismul liberal, repulsie care s-a manifestat în privatizarea reticentă, rasolită, clientelară.
Eu cred că faptul era important să fie lămurit pentru că de precizia diagnosticului depinde eficacitatea tratamentului. Într-un fel se duce lupta contra comuniştilor şi în alt fel împotriva „baronilor”, a mafiei şi a etatismului
Apropo de „baroni”: DEX Online semnalează următoarea semnificaţie argotică:
Întrebarea mea este: de ce numai PSD?
Am sa inchei aici acest dialog extrem de interesant si am sa revin cu un editorial.
O ultima precizare: eu nu am spus niciodata ca este vorba numai de PSD…! Definitia din DEX este cel putin discutabila. Este posibil, cred, ca ea sa fi fost elaborata in perioada cand omnipotenta PSD in teritoriu era de nediscutat iar terminologia s-a consacrat intre timp. Nu stiu. Dar, evident, nu mai este demult vorba numai despre PSD…! Initial a fost FSN, apoi PSD si partidele satelite, apoi lucrurile au devenit transpartinice, in tot spectrul politic – asa cum am explicat, deja – neocomunistii si succesorii acestora pastrandu-si, insa, controlul asupra majoritatii pietelor, fie prin interpusi, fie prin intermediul firmelor straine, fie prin oameni plasati in consiliile de administratie ale multor entitati financiar-bancare si societati ale statului, fonduri mutuale, fonduri de investitii si fonduri de garantare, etc., etc., etc…!
> Am sa inchei aici acest dialog extrem de interesant si am sa revin cu un editorial.
Mulţumesc, aştept cu mult interes!
> [„baroni”] eu nu am spus niciodata ca este vorba numai de PSD…!
Doamne fereşte, dar nici eu n-am spus niciodată că aţi fi spus !!!
Cuvântul „baroni” l-am folosit numai eu şi, apropo de acest cuvânt v-am întrebat care este exact sensul actual. Eu nu locuiesc în România şi nu mai cunosc asemenea lucruri. Asta-i tot, nu v-am reproşat nimic!!
Săptămînile aceasta, pe TVR 1 se poate vedea un soi de serial despre politica epocii Ceaușescu. Realizatoarea este o doamnă blondă, nu îi rețin numele. S-a uitat cineva la măcar cîteva dintre acestea episoade? Măcar așa, de curiozitate.
De ex. aseară, marți, ni s-a vorbit despre geniala politică externă a tov. N.C., despre cum rușii îl denigrau și despre cum noi, care am apucat zilele acelea, eram niște proști, nu ne-am dat seama de faptul că eram conduși de un geniu, de un atlet al politicii de înalt nivel etc. etc.
Este, clar spus, un serial excesiv de laudativ la adresa defunctului executat de Crăciun 1989. Asta face TVR, dacă nu știați.
Ceva mai tîrziu, Antena 3 a avut o emisiune din seria „Ucizi și câștigi”, invitat a fost un supraviețuitor al pogromului de la Iași, Iancu Țucărman. Nu sînt un admirator al Antenelor, emisiunea de aseară trebuie însă menționată, măcar pt a o cita în contrast cu stilul TVR.
În fond, de ce mă mir? TVR are o lungă tradiție în edificarea comunismului în patria noastră.
Din nefericire, dle Paliga, ma uit extrem de rar la TVR si aproape DELOC la Antene…!
Cand este difuzat acest serial de la TVR? Multumesc.
Cum se numeşte emisiunea de pe TVR1?
Este „Moştenirea Clandestină”?
Da, aia e. Nu m-am uitat la toate episoadele, dar cîteva sînt de-a dreptul cumplite.
Nici eu nu mă uit, în esență la TVR (doar la serialul istoric coreean de la orele 17.40! – pe bune, îmi plac, unele cel puțin, dar mai „mătur”, ocazional, după cum mătur și alte canale). Toate sînt submediocre, România avînd – probabil – cel mai scăzut nivel al mass media din zonă cel puțin.
@ Uncu. Presupun că aveți un program ideologic specific de vreme ce nu vă uitați DELOC. Eu nu am niciun fel de program ideologic, îmi place să cred că încă mai am putere de discernămînt și de analiză.
@Uncu
> Cand este difuzat acest serial de la TVR? Multumesc.
Episodul curent – a 5-lea – a fost difuzat marţi 6 august la 21:00 şi va fi redifuzat sâmbătă 10 aug 2013 16:00. Următorul ar fi marţi 13 august la 21:00
Din câte am putut să-mi dau seama:
– este o serie de 8 episoade de circa 50 de minute
– seria se învârte în jurul cărţii lui Larry Watts, „Fereste-ma, Doamne, de prieteni. Razboiul clandestin al blocului sovietic cu Romania”
– seria a fost difuzată în premieră în anii 2011-12
– acuma este o redifuzare, s-au transmis 5 episoade
– situl emisiunii este http://www.tvrplus.ro/emisiune-mostenirea-clandestina-3170
– de aici se pot viziona cele 8 episoade vechi şi cele 5 „noi”
Da, dle Paliga… Asa este… Am un nenorocit de program ideologic: stiu exact dupa 22 de ani de presa politica la ce sa ma astept de la mass media autohtona. Cateodata ma simt si jenat de suficienta mea in legatura cu acest lucru.
Pe de alta parte, afacerile si serviciul ma pun in postura de a-mi lua informatiile de pe portalurile de stiri – in timp record, ce-i drept – oferindu-mi egoist voluptatea perversa de a-mi pastra timp pentru citit. Oh, Doamne, ce minunata aventura!
@Uncu. Am înțeles frumoasele cuvinte și voluptatea de a le scrie. Deduc însă că refuzul de vă uita la Antene are un mai profund motiv ideologic, nu? Dacă nu vă uitați DELOC la NICI UNUL, atunci, pe de altă parte, cum le puteți judeca? Sau nu vă uitați DELOC doar la cele anti-știm-noi-cine? Sigur, poate fi și asta o voluptate.
Concret, emisiunea de aseară de la Antena 3 a fost despre pogromul de la Iași, invitat principal fiind Iancu Țucărman, supraviețuitor al evenimentelor. Azi, a fost despre prima tentativă de vizită în țară a regelui Mihai, în 1990. Mă întreb ce nu v-ar fi interesat.
Pt liniștea dlui Uncu, în ultimele zile Antenele nu mai sînt așa de anti-Führer ca înaintea anchetelor privind matrapazlîcurile lor sau pretinsele lor matrapazlîcuri, cine mai știe? s-ar putea ca, ușor-ușor, dl Uncu să se uite tot mai des la Antene, posibil să-și schimbe direcția după vînt, ca vapoarele.
@Sorin Paliga
Scuzaţi că mă bag.
> Presupun că aveți un program ideologic specific de vreme ce nu vă uitaţi DELOC [la Antene]…
> refuzul de vă uita la Antene are un mai profund motiv ideologic, nu?
A avea „un program ideologic specific” nu este o ruşine: înseamnă a avea o anumită opinie politică. Un alt fel de a formula acelaşi lucru, însă cu nuanţă pozitivă, este „cred că încă mai am putere de discernămînt şi de analiză (S. Paliga)” – pe care o folosiţi pentru a vă descrie atitudinea proprie.
Apoi: strict vorbind, dl. Uncu a scris că nu se uită aproape deloc la Antene. Aşa că poate chiar să urmărească în continuare evoluţia Antenelor, după ce şi-a făcut eventual anterior o anumită părere. Şi-a făcut-o în funcţie de opiniile sale politice, desigur, ceea ce nu este nici o ruşine, cum am spus. Acuma totul depinde de care anume sunt aceste opinii, dar dv. aveaţi obiecţii la însuşi fapul de a avea „un program ideologic specific”, adică opinii.
Eu nu mai ştiu de parte cui sunt/erau Antenele, dar în scurtul timp cât am privit Antena 3 în timpul referendumului mi-a făcut o impresie destul de proastă. Ştirile care soseau la redacţie în timp real erau comentate imediat, fără verificare, de comentatori agitaţi care aveau TOŢI aceeaşi preferinţă politică (adică într-un mod evident părtinitor). Rămăsesem la B1, unde comentatorii mi s-au părut mai liniştiţi şi mai puţin unanimi… Acuma nu mă mai uit deloc… până la următorul mare eveniment…
Eu nu iau partea antenelor, iar – calitativ vorbind – sînt, per ansamblu, la fel de proaste ca celelalte. Eu vorbeam, concret, de emisiunea de ieri (din seria „Ucizi și cîștigi”), dedicată Pogromului de la Iași și de cea de azi, dedicată primei tentative de a vizita țara a Regelui Mihai.
Cît despre afirmații gen „eu nu mă uit NICIODATĂ la postul X”, cînd citesc așa ceva am o irezistibilă dorință să fiu ironic. S-a văzut, nu?
Despre referendum, mai bine să tăcem, zic eu.
Este prea mult spus „ideologic”. Modalitatea in care se face presa, ignorand orice cod minimal deontologic imi repugna atat la Antene cat si la Nasul TV – ca sa dau doua exemple antagonice. Aceeasi ingustime deontologica, aceleasi umori apoase varsate pe ecran, aceeasi lipsa de respect pentru consumatorul de media, aceeasi modalitate ridicola de manipulare. La Antene, insa, imbecilismul si agresivitatea ajunsesera la un moment dat de nesuportat…
Este adevărat, din păcate, calitativ vorbind, nu prea ai ce post de referință să alegi, toate sînt submediocre. Eu le compar, periodic, cu ceea ce oferă țări „foste” (Cehia, Slovacia, Bulgaria…), clar și cert posturile românești sînt sub cele din acest țări. I-aș întreba dacă ei se compară periodic cu alții, se mai uită și la altceva…
Articolul si majoritatea ecourilor starnite, dau dovada inportantei acestei bine venite aparitii, care reuseste sa inregistreze posibilitati noi de a privi evenimente cunoscute, ba in unele cazuri chiar traite, pe pielea lor, a cititorilor.
Cea ce e mult mai mult decat important e sa va feriti de a transforma discutia in una pur academica.