Nu, nu este vorba de un peste uriaş prins de un pescar norocos şi cu muşchii suficient de tari pentru a scoate din apă o astfel de namilă. Nu este vorba nici de un timp în care cineva a dormit neîntrerupt, fiind hrănit pe cale artificială.
Metafora somnului de 30 de ani se referă la o perioadă a vieţii care începe cam între 20 şi 25 de ani şi se termină, oarecum arbitrar, cam între 50 şi 55 de ani. Sau, dacă vreţi, o perioadă în care se produce inversul proverbului românesc “cum îţi aşterni, aşa dormi”. Inversul ar suna cam aşa: “de felul în care dormi, depinde cum îţi (re)găseşti aşternutul”.
De ce “somn”? Somn, pentru că în această perioadă a vieţii, ceea ce se întâmplă este ghidat, din perspectiva personală, de vise. Vise care la rândul lor reprezintă proiecţii ale educaţiei şi întâmplărilor copilăriei şi adolescenţei suprapuse peste mijloacele independente ale maturităţii şi transformate în acţiune. Vise despre prietenie, despre dragoste, despre nemurire, despre confort personal, despre putere şi ştiinţă, despre imagine de sine şi performanţă personală, succes, realizare, prezenţă fizică, părerea celorlalţi despre tine, diverse posesii materiale, poziţie socială şi câte şi mai câte.
Aceste vise, reprezentând tot atâtea motivaţii, ne ajută vreo 30 de ani să ne dăm jos din pat dimineaţa şi să ştim ce avem de făcut, să sperăm, să luptăm, să o luăm de la capăt când nu reuşim sau să sărbătorim când am atins câte una dintre pietrele de hotar pe care ni le-am stabilit înainte de a ne cufunda în somn sau, de multe ori, chiar în timpul somnului.
Într-o bună zi ne trezim însă. Am obţinut de la viaţă tot ce am dorit. Am trecut prin încercări grele, unele care lasă cicatrici pe care nimic nu le poate şterge: pierderi irecuperabile. Am avut momente de fericire pe care le-am visat. Am realizat că unele vise nu se pot pur şi simplu îndeplini sau chiar nu erau ale noastre şi n-am fost niciodată destul de motivaţi să ni le îndeplinim. Pentru altele nu am fost în stare atâta amar de timp (30 de ani!) iar acum este prea târziu: corpul nostru nu mai este acelaşi ca în tinereţe, unele analize nu au ieşit tocmai bune şi încheieturile scârţie când şi când. Mintea e oarecum alta. Ne-au murit foşti colegi de şcoală în toţi aceşti ani, la vârste incredibil de tinere; noi le-am supravieţuit. Ni s-ar fi putut întâmpla şi nouă acel accident, acel cancer, acea comoţie cerebrală.
Dintr-o dată realizăm că nu visele sunt cele pentru care ne mai dăm jos din pat dimineaţa, ci realitatea. Cineva are nevoie de noi şi nu mai putem întârzia cu capul pe pernă. Alarma ceasului sună. Pierdem momentul propice pentru a ajunge la timp la o întâlnire. Lipsesc pâinea sau laptele din frigider. Avem de participat la o şedinţa incredibil de plictisitoare dar dacă nu suntem prezenţi ne pierdem jobul. Trece o maşină cu sirenă pe stradă, hurducăie gunoierii, sună cineva la telefon ca să ceară o donaţie pentru protejarea naturii. Inspectorul de infestaţii cu termite, ţânţari, coropişniţe, pureci, căpuşe şi tarantule amazoniene sună la uşă îmbrăcat la patru ace ca să propună un abonament lunar de dezinsectare cu produse naturale. Toate astea nu mai sunt vise ci realitate.
Visul s-a terminat. De acum încolo urmează să trăim din ceea ce am visat în ultimii 30 de ani.
Pensia care s-a acumulat, credibilitatea de la job pe baza căreia totuşi nu ne dă afară că să angajeze pe altcineva, mai tânar, mult mai ieftin şi mai motivat, aflat în plină transă a propriului vis de 30 de ani, capabil să lingă şi pe jos şi pe sus că să-şi croiască o carieră. Casa pe care am agonisit-o în timpul visului, hainele care s-au cumpărat (ce bine că am păstrat câte ceva de acum câţiva ani căci uite, am început să intrăm şi la apă câte un pic şi ni se potriveşte şi o îmbrăcăminte mai veche), maşina care încă mai merge binişor, zecile de obiecte şi obiecţele pe care le manipulăm, inclusiv acest computer care a rămas compatibil cu Internetul şi va rămâne ani buni de acum încolo – toate devin dintr-o dată bunicele. Nu mai trebuie schimbate cu ceva de ultima oră!
Realitatea vine însă, pe lângă percepţii semimelancolice/derogatorii şi cu unele lucruri clar bune.
Nu mai trebuie să ne prefacem că suntem ceea ce nu suntem, pentru a ne adapta mai bine propriului vis. Nu mai trebuie să “facem frumos” în raporturile cu unele persoane care nu ne plac – fie şi din motive subiective, nu doar pentru că oricum sunt nişte nemernici, infatuati abuzivi şi mincinoşi.
În această realitate avem timp de grădinărit de exemplu. De mers la un pescuit. De o lecţie de înot cu un nepot sau chiar un fiu dacă binecuvântarea unei familii mai mari a venit mai târziu. De o carte – oi-oi, de când n-am mai citit o carte! De o plimbare prin parc, pentru a ne dezmorţi încheieturile – da, acelea care au început să scârţie – parcă nici nu mai scârţie atât de rău dacă le mişcăm! De a omite răspunsurile la e-mailuri în care batem apa în piuă cu cine-ştie-cine de ani de zile sau de a le amâna cu săptămânile şi cu lunile. De a spune şefului ce gândim cu adevărat – oi-oi, de când vrem să-l băgăm în mă-sa! De a începe o carieră nouă, în care nu mai sunt implicate vise, ci realităţi şi experienţe trăite în somn în ultimii 30 de ani, înţelese şi aplicate în raport cu o mulţime de alte persoane care bântuie adormite şi bezmetice la tot pasul.
„La naiba, are balta peşte!”
Cred că principala caracteristică a trezirii din „somnul de 30 de ani” este completa inapetenţă de a mai face compromisuri. Senzaţia profundă şi reală că viaţa este prea scurtă ca să continui să trăieşti în mici convenienţe care, luate împreună, se structurează într-o mare minciună. Curajul de a ne spune adevărul nouă înşine.
Mă gândeam azi, inclusiv la ACUM, într-un peisaj cât se poate de realist – spălând veranda de lemn a casei cu unul dintre aparatele mele preferate, cel de spălare cu un jet sub presiune, la un anumit tip de jurnalism, întâlnit prea des în România: de ce unii sunt astfel de „jurnalişti” şi eu nu?
„Jurnalistul” la care mă refer derivă o plăcere din a spune mereu altora, direct sau indirect, cât sunt de proşti. La mine nu se întâmplă asta. Eu am mai degrabă perspectiva unui educator. De pe poziţia „Cine are urechi de auzit…” Cred, cu alte cuvinte, în capacitatea oamenilor de a se trezi singuri din somn.
Un exemplu de “jurnalist”: acum un an l-am văzut pe un crainic TV foarte cunoscut (apare zilnic la ştiri pe un canal principal din SUA), la o recepţie cu 1000 de persoane la Hilton (frac, ştaif, etc.) – eu fiind invitat la recepţia cu pricina – cum bagă mâna în bolul transparent cu cărţi de vizită introduse pentru tragerea la sorţi a unui iPad. Individul s-a uitat întâi în bol, apoi a pus mâna pe o carte de vizită pe care o ochise dinainte, s-a făcut că amestecă… apoi a scos cartea pe care pusese mâna iniţial. Ce să vezi? Chiar şeful echipei Media care asigurase luminile şi sunetul pentru acel eveniment! A ‚prostit” dintr-un foc o audienţă de 1000 de oameni, dar ce mai contează faţă de milioane de alţii, pe care, probabil, îi consideră tot proşti?
Aşa se fac relaţiile, aşa se mănâncă fripturile grase. Aşa se obţin poziţii, privilegii. Aşa se realizează VISE MARI.
Aşadar, să nu vă pară rău. Lumea e o junglă şi unii dintre noi trebuie să stea ceva mai sus prin copaci, agăţaţi de crengi mai subţiri şi principii mai înalte, dacă punem mai presus de căldura turmei care pute, oxigenul şi peisajul. Avantajul, cred că este următorul: în realitatea cruntă, chiar dacă nu mai prindem un somn de 30 de ani mărşăluind conform, tot mai putem visa din când în când.
Dis de dimineata am citit articolul. Apoi gindurile mi-au zburat la un personaj care isi spune siesi ,,am ajuns sa fiu inchis in tabieturile mele ca intr-o cusca”. La nu multe minute, in drum spre slujba citesc tableta de luni a unui, suedez Olof Röhlander, de meserie ,,antrenor mental”. Scrie ca
,,…alltid ha en nyckel i fickan, för då är du fri både idag och imorgon. Måla aldrig mer in dig i ett hörn.
Dina drömmar och sinnen anpassas efter utrymme, så var du än är, släpp in lite ljus, frisk luft. Vädra ut. Annars ser heller inte du längre än dagen räcker till slut.”
Adica: e bine sa ai o ,,cheie de rezerva” cu tine ca sa nu risti sa sa-ti pierzi libertatea de azi… Visele iau forma ,,vasului in care te afli turnat” dar e bine sa nu pui capacul, sa lasi sa intre si ceva aer curat (as zice, chiar si la propriu – unii sunt inspaimintati sa-si aeriseasca camera). Altfel risti sa nu mai vezi mai departe de ziua de azi…
Ce mica e lumea daca trei indivizi pot gindi la aceleasi lucruri in aceeasi dimineata…
„Cred că principala caracteristică a trezirii din “somnul de 30 de ani” este completa inapetenţă de a mai face compromisuri”
–The courage of all one really knows comes but late in life. Nietzsche
Interesanta intrebarea de ce unii sunt jurnalisti. Cred ca este o profesie care nu poate fi sustinuta de pile sau cunostinte, cu exceptia cunostintelor in sensul de stiinta pe care le poseda jurnalistii pe care ii citesc eu. Plus abilitatea observatiei si a comunicarii concise si clare. Nu ma indoiesc ca unul sau altul fara har se mai strecoara prin crapaturile profesiei, dar nu imi dau seama cat pot sa stea in ea, in special daca sunt prima linie de contact cu publicul/ Am vazut un film, excellent de altfel, Broadcast News, era un astfel de journalist, fara har sau inspiratie, cel interpretat de William Hurst, ajunsese la ceva culmi, da pana la urma minciuna si prefacatoria au iesit la suprafata. Eu cred ca in zilele noastre, cu atatea posibilitati de comunicare cine are intradevar ceva de spus,u gaseste cititori si apreciere. La fel ca jurnalismul, meseria de profesor cere de asemenea har. Da aici, din nefericire, multi mai multi nechemati se strecoara. Cu cresterea in varsta eu nu a gasit ca nu trebuie sa mai fac compromisuri, observatia mea este ca le fac cu mai multa empatie si intelegere. Dar poate nu le mai numesc asa, compromisuri, ci un fel de imi pare bine ca te pot acomoda/ajuta/ sau sa fiu pur si simplu cu tine. Nu cu tine,ci cu cine fac ce numeam inaninte compromis. Nu prea inteleg metafora cu masina de power wash folosita pe terasa de lemn si publicatia Acum. S-au curatat amandoua? Asta vrei sa spui?
Nu ştiu nici eu exact de ce mi-a venit in minte comparatia jurnalist/masina de spalat sub presiune. Revista ACUM este bine mersi, multumesc, la fel si masina respectiva.
Insă daca ma gandesc mai bine, genul de actiune pe care o prefer este indepartarea jegului, nu doar aratarea lui cu degetul.
Ati spalat vreodata cu o masina cu jet de apa sub presiune? Daca da, poate ati simtit placerea ivirii lemnului sau a cimentului sau a placii de vinil ca si noi de sub jet! E o treba meticuloasa, care cere timp, se face practic centimetru cu centimetru, dar satisfactiile sunt enorme. Si se faca in liniste, departe de urale, ovatii si, mai nou, „followers”.
Multumesc pentru toate comentariile!
draga domnule Stefan Maier, AM CITIT, CU PLACERE , ATENTIE ai inca ceva aproape, -daca-mi dai voie sa o spun pe sleau -IDENTIFICARE.
concomitent cu lectura articolului d-tale , citesc ACUM pe nerasuflate ,auto – biografia maestrului ISAAC BASHEVIS SINGER , „VARSHOVIA-NEW-YORK”.
E CEVA NEMAIPOMENIT ! primele 50 de pagini ,treaca-mearga ,in regula , dar pe urma….nu o poti lasa din mana,cap, inima si asa mai departe…
te rog neaparat sa ti-o procuri ,-URGENT !-, sa o citesti -(dupa atata timp de abstinenta literAra ) SI SA-MI COMUNICI CE PARERE AI .
CAM asta e cadoul pe care ti-l pot oferi la aniversarea celor 30 de ani .
sa fi sanatos , voios ,si la punga gros ,( nu strica ) !
Sa nu uitam ca a imbatrini e un privilegiu (fara noroc si binefacerile stiintei din ultima suta de ani as fi murit pina acum de cel putin zece ori).
Si nu tinerii erau cei care nu faceau compromisuri? Asta inseamna ca nu e nici o diferenta intre a fi tinar si in virsta? Sau viata e ceea ce faci din ea si toti avem nevoie de un concediu?
Viata e mai mult ca o partida de sah: n-are un scop sau plan maret asa cum vor sa-si imagineze unii. E doar o insiruire de „mutari” fara sens, de tras consecintele alegerilor anterioare, de „ales” cel mai mic rau sub presiunea timpului. Pina la urma ramii numai cu placerea jocului. Oamenii sint niste fiinte ciudate ce isi aleg alt joc (sau hobby) cind se plictisec de cel actual.
@A.Satmareanu
–„Viata e mai mult ca o partida de sah: n-are un scop sau plan maret asa cum vor sa-si imagineze unii”
In sah exista scop, sa iti faci mat adversarul, sau macar nu fi facut tu mat de el (remiza).
Si in viata exista intotdeauna valori/obiective, sa supravetuiesti (viata ca scop in sine) sau, in cazul caracterelor mai ‘aristocratice, sa fi ceva anume (adica viata ca mijloc, conditie necesara, pentru a fi/face ceva).
Problema cu oamenii e ca valorilor/scopurile nu sunt pentru ei ceva ‘automat’, ceva determinta genetic-cauzal. Oamenii trebuie sa isi defineasca, aleaga, valorile/scopurile de urmarit. Sa isi (auto)defineasca „codul de valori” be baza carora judeca si aleg ce fac. Fara ele, fara cod/valori nu ar putea sa faca absolut nimic, nici macar sa se sinucida. Chiar si sinuciderea e o actiune si deci presupune si ea un sistem de valori din prespectiva caruia individul considerea/alege moartea voluntare ca fiind alternativa preferabila (preferabila vietii).
Aceasta „indeterminare” a valorilor, aceasta „libertate de alegere axiologica” (ca sa ma exprim pretentios) face conditia umana asa de dificila, de „complicata”.
(in special dupa varsta de 22-25 de ani cand entuziasmul instinctiv pentru viata se mai domoleste si capacitatea de autocontrol se maturizeaza complet si, in consecinta , poate nega impulsivitatea emotional-instinctuala).
@Ion Ionescu
Eu vad codul de valori ca pe o distilare a unor reguli de convietuire sociala. Aceste reguli trebuie sa se fi stabilit de la inceputuri, cind oamenii umblau in turme mici. Ele au suferit modificari succesive si au fost obiectul unor formalizari, abstractizari, nu totdeauna fericite.
,,Conditia umana e dificila”. Tot ce se poate… dar depinde si cui ceri parerea. Exista fiinte umane care traiesc la un mod lipsit de introspectie. Pentru unii conditia umana nu e o optiune. De exemplu pentru cei a caror grija primara este sa se comporte asa incit sa nu fie ,,trozniti”. Pentru un copil caruia i se impune ascultare orbeasca, de exemplu, nu exista optiuni. Dar e un exemplu extrem, desi nu rar.
22-25 de ani. Hm, intilnesc destul de frecvent ,,tineri” un pic trecuti de 35 care umbla cu ,,scindura” (skate board) stau la coada la Harry Potter si joaca jocuri pe calculator.
Dar ar fi poate nedrept sa ceri cuiva, indiferent de virsa sa-si „nege” impulsivitatea emotional-instinctuala. Poate sa o controleze, da. Dar ce e rau in ,,impulsivitatea emotional-instinctuala”? Nu sunt ele pilotul nostru automat. Periada romantica si-a petrecut un secol in a readuce emotionalul la un loc mai de cinste.
Instinctul? El este poate singurul care detine o forma absoluta a ,,rostului vietii”.
Privilegiul fiintei umane este ca se poate (sau poate fi) reprograma aproape intru totul. Dar asta nu e automat un avantaj. Instinctul de perpetuare de exemplu e ingramadit undeva in colt si in locul lui sunt puse alte lucruri confectionate, imprumutate.
Apropo de norme am citit astazi o afirmatie interesanta a unui psiholog. Comenta faptul ca in Suedia exista oameni care traiesc absolut izolati. Unii dintre ei sunt descoperiti morti in casa de doi ani. In acest timp ei, mortii, si-au achitat toate darile la zi. Fac o paranteza, asta dovedeste si ca unui mort suedez ii este mai usor si mai simplu decit unui român in viata sa se achite de datoriile cotidiene.
Acest psiholog reamintea ca individul este mai putin stresat, mai putin expus la riscuri fatale, la depresii, daca are o viata sociala. Viata sociala il obliga si sa urmeze niste norme, fapt care il ajuta sa isi ordoneze viata proprie – avantaj individul. Cel singuratic ajunge dupa un timp sa se pravaleasca in pat in fata televizorului. Disparind presiunea sociala (de care unii se pling atita) nevoia lui de autocontrol devine minima. Individul individualist implodeaza in timp ce individualistul social infloreste.
Apropo de norme. In decursul istoriei au existat (si continue sa existe, in unele culturi) instante sociale care il pun pe individ in niste dileme morale sfisietoare. Acesta este dupa parerea mea un lucru care poate face existenta umana mai complicata decit ar trebuia. Ma refer la religii, doctrine, care il obligau – sub amenitare – pe individ sa-si nege, deteste, supuna la chinuri, propriul trup, propriile dorinte, propriile sentimente. Sau sa faca asta impotriva semenilor sai. Pot fi de exemplu acele religii care iti cer sa-ti iubesti aproapele dar in acelasi timp sa-i nimicesti pe ,,pagini” ei fiind exponentul ,,diavolului” (la rindul lui, o constructie nefericita careia religia crestina i-a conferit un rol nefast tocmai pentru a instrumentaliza controlul credinciosilor). Sau, pe plan civil, nationalismul care impins la extrema ii pune pe cetatenii ,,iubitori si piosi” sa comita acte de cruzime in numele unui princiu bun.
Prin moderarea acestor aberatii viata individului ar putea fi mai simpla si mai putin expusa unor dileme care sa-l sfisie moral.
@ Alex Satmareanu
Tinerii „erau cei care nu faceau compromisuri” in legendele cu care am crescut noi. Singurii care in mod real nu faceau compromisuri erau cei carora le puteau plati „babacii” ceea ce-si doreau.
Si eu cred ca „scopurile marete” sunt inventii, oarecum pentru autostimulare. Sau pentru aburit boboru’ Scopurile cu adevarat marete sunt minore dar sunt atat de bine atinse si cu atata pasiune incat creaza o diferenta, de multe ori chiar spre surpriza celor care le urmaresc.
Buna dimineata si de la noi. Nici eu nu sunt jurnalist si nici nu voi fi. Imi place sa scriu si ma minunez incă de cele pe care le descopăr după ”trezire”. Ceea ce vreau să transmitem este bucuria acestor descoperiri zilnice.
Draga Stefane,
Te-am intilnit in urma cu 30 (32) de ani, in Bucuresti, la o intilnire a studentilor care lucrau in presa studenteasca. M-am apropiat instinctiv, de la inceput, de tine, fiind, apoi, fascinat de precizia interventiilor tale si de modul inteligent de a nu face compromisuri, de a le ocoli, atit cit se putea atunci.
Erai redactor-sef la ING, in – probabil – cea mai buna perioada a acestei reviste. Pina la tine, crezusem ca ma pot intelege doar cu cei de la Echinoxul clujean si cu studentii de la Forumul timisorean. Din Iasi fiind, am ramas mirat ca un bucurestean are o atit de pretioasa fibra morala.
Sigur te voi reintilni intr- o zi, chiar daca au trecut de atunci mai bine de 30 de ani si sunt sigur ca voi regasi multe din atributele studentului care ai fost.
….
Dupa 30 de ani, invers decit in cazul articolului tau, am inceput sa regret aproape toate momentele in care nu am stiut sa fac compromisuri, nefelicitindu-ma pentru aproape nici un moment in care mi-am lasat orgoliul sa ma domine, sa ma indeparteze de lume.
Acum, aproape in fiecare moment, incerc sa-i recuperez pe ceilalti (unii, disparind, imi fac dorinta imposibila !), sa-i vad, sa-i primesc, sa-i privesc, dar mai ales sa ii ascult.
Stefane, cred ca, desi suntem de aceeasi virsta, tu esti mult mai tinar, iar eu am imbatrinit.
Oricum, cred ca tu ai mult mai multe din tinarul pe care l-am intilnit la Bucuresti in urma cu ani, in vreme ce eu am imbatrinit cu mult mai mult, imatur fiind.
d.
Draga Dorin,
Revino si scrie in ACUM.
Ai multe de spus si, de ce nu, foloseste aceste pagini pentru a parcurge inapoi niste ani mentali inspre cei ai tineretii. Suntem cativa care ne incapatanam sa nu imbatranim in aceste pagini, desi analizele medicale zic altceva 🙂
M-as bucura sa vad macar o data pe luna un articol de la tine, scris cu eleganta si elocventa doctorului care esti.
Din perspectiva mea, cunoasterea este un triunghi cu trei laturi:
– Invata
– Aplica
– Impartaseste
Apoi ia-o de la inceput. Te rog impartaseste cu noi ce ai de spus!
Absolut superb, perfect adevarat, plin de umor si de naduf sanatos si autentic! In alta ordine de idei, am trimis un ecou pe care il scrisesem pentru materialul tau, la… materialul meu…!!! 🙂 Deh… Am inceput sa ma sclerozez – asta, apropos de analize 🙂
[Moderator: am şters comentariul greşit postat]