În 1866, sub domnia lui Carol I, după o serie de eforturi începute în anul 1848 și continuate de Alexandru Ioan I, România a avut parte de o Constituție care poate fi considerată un punct esențial al începuturilor Statului român modern. Nimic din ceea ce s-a întâmplat după 1948 în România, din punct de vedere politic și chiar public, nu arată că oamenii puterii din România contemporană ar fi înțeles deplin importanța Statului ca garant al identității, tradiției și continuității națiunii.
Cert, există o diferență fundamentală între felul în care s-a performat politic în anii 1948-1989 și felul în care s-a exersat democrația după 1990. România a trecut de la dictatura comunistă la o democrație ce nu a încetat să se consolideze și a intrat cu drepturi depline în NATO și în Uniunea Europeană.
Numai că democrația nu durează, de-a lungul unui mandat de patru ani, doar 24 de ore, și anume ziua alegerilor. Democrația are nevoie să fie respectată și în restul celor patru ani, zi de zi, clipă de clipă, de către fiecare instituție publică, de către fiecare reprezentant al ei și, mai ales, de fiecare dintre cetățeni.
Pentru aceasta, legile și instituțiile democratice nu sunt suficiente. Este nevoie de aportul fiecărei forțe din societatea românească pentru a transforma în practică ceea ce afirmăm demagogic în teorie. Dar, mai presus, de toate, avem nevoie de un Stat respectat și dătător de încredere, cu instituții solide și profesioniste, care lucrează complementar și etic. Nu suntem încă în posesia unui astfel de instrument.
Articolul 1 din Constituția anului 1866 suna astfel: „Principatele Unite Române constituiesc un singur stat indivizibil, sub denumirea de România”. Această Lege fundamentală a fost revizuită de mai multe ori, în 1879, 1884, 1917 și 1923, în acord cu modificările de structură și întindere a Statului, dar a rămas coloana vertebrală a unuia și aceluiași Stat, elementul hotărâtor al continuității lui politice. Începută la 24 ianuarie 1859, dăltuirea Statului național modern, unitar și indivizibil, s-a încheiat la 10 mai 1881. Aceasta este statalitatea românească modernă, cu puternice rădăcini europene. Foarte puține din aceste adevăruri sunt cunoscute de oamenii cu putere de astăzi (politicieni, oameni de afaceri, oameni de cultură) și încă mai puține dintre ele sunt considerate relevante pentru anii noștri. Dar fără cunoașterea contextului dezvoltării noastre statale, nu putem face pași serioși înainte.
Provizoratul istoric în care ne aflăm nu se poate rezolva doar prin dinamica politică, un capitol la care stăm aproape prea bine. România provizorie și instituțiile ei pot fi vindecate doar dacă societatea românească se pune împreună și face un pas generos și responsabil înainte. Așa cum a făcut-o de câteva ori, strălucit, în ultimile două sute de ani.
La data de 1 decembrie 1918, Transilvania s-a unit cu România, iar data a rămas drept simbol al Marii Uniri. Dar Statul român nu se naște de câte ori i se alipește sau i se dezlipește o bucată de pământ. Dacă Statul român actual s-ar fi născut în 1918 (așa cum o sugerează indirect alegerea actualei Zile naționale), atunci Alexandru Ioan I și Carol I ar rămâne în istorie doar ca fondatori ai Casei de Economii și Consemnațiuni.
În anii din urmă, au început să se vehiculeze cuvinte importante, precum “viziune”, “identitate”, “continuitate”. Este bine că ele pătrund în vocabularul puterii politice și mediatice. Dar aceste virtuți au nevoie să fie tratate corect, și nu fantezist.
Viziunea se face cu generozitate și cu responsabilitate, nu cu șmecherie și cu interes propriu. Identitatea nu se repară cu oportunități politice, fie ele și inspirate, ci cu loialitate. Continuitatea înseamnă cunoaștere și respect, nu dispreț la adresa instituțiilor, domnia bunului-plac și meșteșug politic.
Slujirea Statului, ca sumă de valori și tradiții, ca expresie a continuității, mândriei, respectabilității, ca imagine simbolică a solidității instituționale, nu se suprapune întotdeauna perfect dinamicii politice, rigorilor democrației și nici relațiilor internaționale sau diverselor tendințe geopolitice. Libertatea, ca virtute publică, este poate mai apropiată de valorile pe care statalitatea le înmănunchează fiindcă aceasta din urmă este, într-un fel, imaginea libertății trăite a unei națiuni.
Leadership-ul statal, numit în limba engleză „statesmanship” nu are echivalent în limba română (poate nu întâmplător). El nu este, însă, din acest motiv, mai puțin important pentru viitor.
România nu va avea, în deceniile care vin, probleme de democrație sau de prosperitate. Va continua să devină o țară din ce în ce mai avută, mai conectată, mai democratică și mai stabilă. Dar dinamica și abilitatea politicii nu vor fi suficiente pentru ca națiunea să se regăsească în realitatea românească, în anii care vin. Pentru ca viața publică să fie cu adevărat întreagă, echilibrul societății să fie cu adevărat stabil și viitorul predictibil, România are nevoie să conștientizeze din nou importanța Statului și a instituțiilor lui.
Statul are nevoie să redevină egida instituțiilor românești cu adevărat, nu numai în enunțuri. Toată suflarea românească, de la guvernare, societate civilă și până la familia obișnuită, are nevoie de instituții coerente și respectate, așezate sub egida unui Stat modern dăltuit, dar natural, real, nu reinventat în mod lamentabil de chiriași grăbiți ai istoriei.
Politica rămâne partea esențială a vieții publice într-un sistem bazat pe democrație și libertăți, astfel precum este fiecare stat al mediului euro-atlantic. Dar nu există nici un motiv ca politica să treacă, dincolo de cercul guvernării și de arena parlamentară, și să ocupe spațiul neutru, ritual, armonios și respectabil al leadership-ului statal. Acesta din urmă, fie că țara este republică, fie că este monarhie, trebuie să reprezinte cu adevărat, nu doar pe hârtie, un instrument al punerii oamenilor împreună, un spațiu al încrederii, al iubirii generoase, al armoniei responsabile, al echilibrului vizionar.
Chiar atatia evrei trebuie sa-si dea cu parerea? I-ati coplesit pe romani! Mai ocupati-va de Israel si lasati-ne. Ne obositi!
Ar trebui cumva să avem un numerus clausus în ceea ce privește ecourile postate de evrei?
Și în numele cui vorbiți de folosiți pluralul? Cumva în numele românilor?
Pot să vă avertizez că dacă mai postați astfel de ecouri s-ar putea într-adevăr să începeți să ne obosiți, pe noi cei de la revista ACUM care nu tolerăm astfel de tupeu, mai ales când e sub acoperirea anonimatului.