Vă imaginaţi cumva că spionajul industrial este doar subiect pentru filme interesante? Fapte reale, petrecute fără începutul clasic al poveştilor – „a fost odată ca niciodată”, vor aduce puţină lumina în această temă.
În anul 1974, instalaţiile de fabricare a polistirenului de la Combinatul de Cauciuc Sintetic de la Oneşti nu puteau să atingă o capacitate de producţie suficientă pentru a acoperi cererile mari la export, şi asta din cauza unui deficit de benzen, materia prima principală pentru sinteza chimică de medicamente, mase plastice, cauciuc sintetic şi coloranţi. Ministrul Industriei Chimice de la acea vreme, Mihai Florescu, a venit cu ideea de a obţine acest benzen din toluenul rezultat la cocsificarea cărbunelui.
Se cuvine să fac un scurt elogiu lui Mihai Florescu, creatorul de fapt al industriei chimice moderne din România. În ciuda faptului că sistemul comunist (mai corect, pseudo-comunist!) s-a dovedit a fi un sistem totalitar şi represiv, unii comunişti, printre care şi Mihai Florescu, au fost devotaţi şi dedicaţi dezvoltării industriale a României. Crearea marilor grupuri industriale de chimizare a resurselor naturale ale României, de la Oneşti-Borzeşti, Brazi, Piteşti, Săvineşti, Iaşi, Turnu Măgurele şi alte locaţii, se datorează în bună parte politicii de industrializare promovată de Mihai Florescu.
Dar să revenim, cum se spune, la oile noastre. În anul 1976, Mihai Florescu semnează un contract cu firma Hoodry din Anglia pentru o licenţă de fabricare a benzenului din toluen, precum şi cu firma constructoare de utilaj chimic Bonaldi, din Italia, pentru livrarea unor reactoare de conversie („hidrodezalchilare”) a toluenului în benzen. În următorii doi ani instalaţia DETOL (denumirea vine de la „DEzalchilarea Toluenului”) a fost construită şi pusă în funcţiune.
Condiţiile tehnice ale acestui procedeu sunt dintre cele mai severe din chimia industrială: conversia are loc la o temperatură de 650 grade Celsius, temperatură la care nici un oţel nu rezistă mult timp, iar presiunea de lucru este de 64 de atmosfere. Reactorul special, care cântăreşte 70 tone, este protejat în interior cu un strat din beton şi o cămaşa din oţel refractar, sudată de reactor cu electrozi din nichel pur. După un anumit număr de cicluri de încălzire-răcire sudurile crăpau şi mantaua reactorului se încălzea la temperaturi de peste 280 grade, care este temperatura maximă admisă de firma producătoare pentru a preveni explozia reactorului. La exterior reactorul este acoperit cu o vopsea termoindicatoare, a cărei culoare virează de la albastru în portocalie atunci când se depăşeşte limită de încălzire. După doi ani de funcţionare reactorul trebuia oprit săptămânal pentru reparaţii, cu pierderi însemnate de producţie.
În aceste condiţii s-a impus o soluţie a unui inginer din Combinat, care a conceput o modificare radicală a reactorului. Nu întru în detaliile tehnice, ele fac obiectul brevetului de invenţie românesc cu nr.74327 şi cu titlul „Căptuşeală izotermă pentru reactoare de înaltă temperatură şi presiune”. Cererea de brevet a fost depusă pe data de 13.02.1978. Viteză cu care a fost realizată această invenţie se datorează colaboratorilor inventatorului, care erau persoane sus-puse, adică directori de combinat. La data de 16.02.1978 reactorul modificat a intrat în regim normal de lucru, iar la ora 13,20 a acestei zile măsurarea temperaturii învelişului exterior al acestuia a indicat o îmbunătăţire însemnată a parametrilor de funcţionare în raport cu performanţele asigurate de licenţiator şi de producătorul acestor reactoare. S-a redus mult şi pericolul de explozie a reactorului, explozie care ar fi avut consecinţe dezastruoase, cu pierderi materiale şi umane incalculabile.
În aceeaşi zi la ora 23,30, şeful instalaţiei DETOL a primit un telefon din străinătate, de la un domn care s-a recomandat ca fiind consilier al firmei Hoodry, care a întrebat: „Ce-aţi făcut la reactor de merge mai rece cu 100 de grade?”. În naivitatea sa, tânărul şef de instalaţie, care ştia de clauza contractului de licenţă care prevedea ca licenţiatorul să comunice beneficiarului orice modificare adusă tehnologiei de producere a benzenului (nu era prevăzută şi obligaţia beneficiarului de a comunica licenţiatorului orice modificare), a început să-i descrie modificarea, dar n-a apucat să spună nici zece cuvinte, pentru că i s-a întrerupt convorbirea.
A doua zi la ora 12 au apărut în Combinat doi colonei de Securitate de la Bucureşti, care au început o anchetă împreună cu secretarul judeţean pentru economie al PCR, pentru a afla cum a ajuns în străinătate, atât de repede, informaţia despre performanţa obţinută prin modificarea reactorului. Au fost luaţi la întrebări toţi cei care, ipotetic, cunoşteau ceva despre această modificare. Rezultatul anchetei nu a fost comunicat nimănui, dar se ştie că nu a fost nimeni arestat, ceea ce înseamnă că informatorul nu a fost găsit!
Dar nu faptele descrise mai sus sunt ciudate, ci urmarea lor. În 1982, după doi ani de la publicarea brevetului de invenţie, Ministerul Chimiei şi Petrochimiei a comandat încă o instalaţie, identică, pentru Rafinăria din Oneşti. Nu mică a fost mirarea factorilor tehnici când au constatat că această nouă instalaţie a fost livrată cu toate modificările descrise în brevetul de invenţie românesc amintit mai sus! Identitate absolută, până în cele mai mici amănunte tehnice! Pe cale oficială nu a existat nici o comunicare cu firmă Bonaldi, producătoarea de reactoare, întrucât, aşa cum am spus mai înainte, nu a existat o clauza de contract cu privire la obligaţia cumpărătorului de a comunica firmei producătoare vreo modificare.
Este de asemenea exclusă ipoteza unei provocări a Securităţii în scopul verificării păstrării secretului de serviciu printr-un aşa zis apel telefonic din străinătate, deoarece informaţia despre modificare chiar a ajuns să fie folosită de firma producătoare a reactorului.
Să mai spună cineva că a existat spionaj industrial numai în beneficiul Estului, nu şi invers!
Cele mai recente contributii la rubrica Reportaj
O poveste … cu spionaj industrial !
de Pincu Sfartz (8-7-2012)11 ecouri
Cunosc pe dl Pinku Svartz (Schwartz)de pe vremea cand lucram si eu la Onesti. El era la E8 , iar eu la E2. Cunosc si povestea reactorului si mai cunosc si alte povesti asemanatoare.
Ceea ce nu cunosc, este motivul pentru care trebuie sa reinnoim astfel de amintiri, deloc actuale, acum cand nici urma nu a mai ramas din instalatiile de atunci si a disparut si mandria noastra ca ,suntem in stare sa realizam ceva ce merita sa fie furat.
Poate ca azi, cand un bacalaureat nu mai este o treapta necesara in drumul cunoasterii, cand plagiem si furam, trebuie sa ne reamintim timpurile, cand altii erau cu ochii pe noi, cand credeam ca putem fi mandri ca realizam ceva peren.
Poate ca azi, este bine sa ne reamintim de vremurile cand credeam ca putem sa stam si drepti.
Dar, cum ne-am inselat atunci, ne inselam si azi.
Azi,cred ca nu suntem nici mai buni, nici mai rai decat altii si raman cu
speranta ca, pana la urma, va triumfa valoarea.
As pune „camasa alba” in favoarea legalitatii, daca as putea uita ca, cei care o cer azi, au fost primii care au incalcat-o.
Kassovitz Toma
Felicitări pentru articol, domnule Pincu Sfartz, deosebit de interesant. Sunt multe de discutat pe această temă. Cu mult respect!
Fratii Kassovitz, au fost, impreuna cu alte cateva sute de ingineri, oamenii entuziasti, care au muncit cu dedicatie,in ciuda unor salarii care se diferentiau cu cate 25 lei,pentru o gradatie.
Asa s-a ridicat colosul chimic de pe Valea Trotusului ! Si a facut istorie !
Cu atat mai mult,trebuie sa ne amintim acum, in fata ruinelor acestei industrii, ca Romanii (indiferent de nationalitate,romani,evrei,greci,armeni,lipoveni,rusi,nemti sasi,etc)au lucrat cot la cot,tocmai pentru a spune urmatoarei generatii ca se POATE construi in Romania !!
„Cine uita istoria, e condamnat s-o repete”,frate Toma !
Domnule Victor,va stau la dispozitie, tocmai pentruca am vorbit de un caz particular,iar potentialul de creatie din Romania, este nesfarsit !
Domnule Schwartz,
Am lucrat si eu inainte de facultate la Combinatul de Cauciuc Sintetic Onesti. Perioada romantismului pentru o industrie de elita a acestei tari, cand diminetile, dupa schimbul de noapte ne bucuram sincer de reusita obtinerii unor tonje in plus. Ulterior am lucrat din partea Institutului Petrochim Ploiesti la marirea de capacitate a Detolului facand testari pe reactoarele Detol pentru regimul de exploatare in conditii de temperaturi si debite marite. Experimentarile industrial din iarna si primavera 1975 au demonstrat posibilitatea obtinerii unei cantitati sporite de benzen, valabila insa numai in sezonul rece, racitoarele cu aer ale efluentului reactoarelor fiind subdimensionate. Am fost sprijinit in munca mea de un inginer de valoare, entuziast si doct, Dl.Diaconescu, seful instalatiei in acea vreme. Pentru Detolul de la Midia, noi am dat proiectul unui reactor, aprobat la minister si dat in lucru la Uzinele Grivita.
M-am bucurat de articolul Dvs. si adaug si eu un citat din N. Iorga: „Cine uita nu merita”
Sunt convins ca au iesit ingineri buni, desi eu nu am terminat Politehnica din Bucuresti ci mai curand la Haifa.
In anii 48-50 accentul era sa bagi fii tarani „muncitori” sub juma de hectari si fii ai clasei muncitoare la inginerie. Unii erau buni, altii erau „tamaie”. Bineinteles profesorii „reactionari” erau de vina. Cei tolomaci au devenit stabi de partid la diverse intreprinderi si stiau sa cante lozincile partidului.
Poate dupa cativa ani cand au disparut „dusmanii de clasa” s’au ridicat standardele dinou. Chiar si unii profesori erau oribili habar n’aveau de matematica si fizica.
@ Radu Graţian Pepene
Mă bucură faptul că mai sunt participanţi şi martori ai emulaţiei creative, justificate de un patriotism real şi sincer, în ciuda unui sistem politic totalitar !!
Problema cu schimbătorul de efluent din reactor, suprasolicitat de tensiunile termice la diferenţe mari de temperaturā, am rezolvat-o, la Onesti, eliminând complect acest schimbător şi inlocuind-ul cu o ţeavă în ţeavă cu o lungime de 80 metri, cu un profil în plan în formă de „T” care a eliminat toete problemele legate de dilatări şi forţele create de această.
Întradevăr, tânărul şef de instalaţie era inginerul Diaconescu, în articol nu am vrut să-i dau numele, pentru a nu-i umbri capacitatea tehnică de valoare reală şi sensibilitatea lui remarcabilă, în ciuda gafei, cu convorbirea cu cei de la „Hoodry”” !! L-a frecat destul Securitatea.
Şi aveţi dreptate cu citatul din Iorga! Soarta României de azi depinde în mare măsură de generatia de intelectuali şi tehnicieni de azi, cărora le doresc acelaşi entuziasm şi dedicare ca a generaţiei noastre !!
@ Charlie
Nu trebuie să-i confundăm pe ignoranţii de la ţară, care au făcut carieră politică, cu mulţi alţi ţărani veniţi la oraş, care au învăţat serios şi au devenit cadre bine calicate. Foarte mulţi din salariaţii din Oneşti erau navetişti, oameni serioşi, buni gospodari, care s-au calificat la locul de muncā.
@ Sfartz Pincu
Cunosc istoria Oneștiului, am lucrat în domeniul prelucrării cauciucului, l-am cunoscut personal pe Mihail Florescu, tatăl meu a fost cu el în Spania ( 1936-1939), tot ce scrie autorul aici este frumos, ăl felicit, păcat că sare la alte teme care nu îi sunt cunoscute. Numai bine. Văd că unii scriu SCHWARTZ, DE CE ÎI PERMITEȚI?
În 2012 şi 2013 cititorii de atunci au putut afla lucruri interesante, datorate articolului d-lui Sfarz şi a dialogului său cu comentatori avizaţi.
Brusc, după 4 ani, a venit dl. Marian cu un nou comentariu, pe care nu am înţeles de ce l-a publicat. Mai jos expun motivele nedumeririlor mele.
– Faptul că dl. Marian ne spune „Cunosc istoria Oneștiului, am lucrat în domeniul prelucrării cauciucului,…” nu aduce nimic nou în raport cu ce s-a scris înainte.
– Nici aceste informaţii nu adaugă ceva folositor: „…l-am cunoscut personal pe Mihail Florescu, tatăl meu a fost cu el în Spania …”, subiectul articolului nefiind nici dl. Marian şi nici tatăl acestuia.
– „Văd că unii scriu SCHWARTZ, DE CE ÎI PERMITEȚI?” are două probleme, ambele ciudate. Una este reproşul aruncat redacţiei (?) pentru ceva publicat cu ani în urmă. Cealaltă este că dl. scriitor şi redactor B.M. Marian amestecă singularul cu pluralul.
@V. Manta
Mulțumesc, corectez – de ce le permiteți? OK?
@ V. Manta
Încetați cu tonul acesta arțăgos.
@Boris M. Marian
> Mulțumesc, corectez – de ce le permiteți? OK?
Mulţumesc, e OK. Mă întreb însă în continuare cum rămâne cu cererea dv. de corectare a ceva vechi de peste 4 ani…
Restul (capul în poză) oricum nu se mai lasă corectat.