Moto: „Omul de caracter, la români, nu este acela care este consecvent cu sine însuşi, ci acel care n-a ieşit din cuvântul grupului, adică acela care a urmat totdeauna clopotul turmei.”
Constantin Rădulescu-Motru
În 1910, Constantin Rădulescu-Motru publică „Sufletul neamului nostru. Calităţi bune şi defecte”. Dincolo de naivitatea demersului de a identifica „sufletul” unui „neam”, atât de caracteristică sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX, sunt câteva constatări ce rămân valide şi astăzi. Bunăoară, Rădulescu-Motru vorbeşte despre incapacitatea românilor de a funcţiona ca individualităţi, despre spiritul gregar şi… naţionalism. Cititorul trebuie să aibă în vedere că termenul de „naţionalism” nu avea, la 1910, încărcătura politică pe care o poartă astăzi. În textul ce va urma, el e folosit cu sensul de „patriotism”, sinonimie imposibilă după cel De-al Doilea Război Mondial.
„Nu este ţară în hotarele lumii civilizate în care gura lumii, gura satului să aibă mai multă trecere ca în ţara noastră! Cele mai multe din convingerile noastre sunt întemeiate pe zvonul public şi numai foarte puţine pe dovezile adunate de noi personal. Se zice „lumea zice”; şi dacă ”lumea zice”, românul, individual luat, pare că înţelege că tot aşa trebuie să zică şi el. Mai ales în lumea ţărănească „gura satului” este obârşia tuturor convingerilor. În „gura satului” se revarsă,negreşit, gura lui Ion, gura lui Gheorghe, gura lui Petre şi a altora, dar o dată ce acestea sunt vărsate, individualitatea lor s-a şters: „gura satului” contopeşte pe toţi ţăranii laolaltă, în acelaşi vad sufletesc. Ci tot aşa şi la oraş, opinii personale foarte puţine. „Ce zice lumea”, „ce zice partidul”, „ce zice stăpânirea”… dar foarte rar ce zic Ion şi Gheorghe. Ce zic Ion şi Gheorghe? Dar dacă Ion este în partidul liberal, trebuie să zică ce zic liberalii! ci dacă Gheorghe este în partidul conservator, trebuie să zică ce zic şi conservatorii! Mai poate fi discuţie? Indiferent de chestiunea în care cineva este chemat să zică ceva: fie în politică, fie în ştiinţă, fie şi în literatură, părerea de grup primează asupra celei individuale. Fiecare grup îşi are părerea sa în bloc, căreia toţi i se supun întocmai cum şi la turmele de oi este un clopot la al cărui sunet se adună toate oile laolaltă. Când un român stă la îndoială fiţi siguri că el nu stă fiindcă are o convingere personală de apărat, ci fiindcă nu ştie încă de partea cărui grup să se dea. Să meargă după cum bate vântul din dreapta sau după cum bate cel din stânga? Iată suprema lui nelinişte. Pentru risipirea acestei nelinişti,sforţarea românului se îndreaptă în afară, ca să prindă cu urechea mai bine zvonul cel din urmă;mai niciodată sforţarea nu merge înăuntru, spre forul conştiinţei.
Omul de caracter, la români, nu este acela care este consecvent cu sine însuşi, ci acel care n-a ieşit din cuvântul grupului, adică acela care a urmat totdeauna clopotul turmei. De consecvenţa cu sine însuşi a grupului cine se întreabă? Nu este vorba cum sună clopotul, ci dacă sună; a sunat,ai fost prezent, şi eşti român, atunci eşti om de caracter.
Nu este ţară cu oameni mai curajoşi ca ţara noastră românească. Românii sunt eroi, dar cu deosebire când sunt în grup. în front, la război; în ceată, la revoltă; în cârd, la vânătoare… curajul românului nu are pereche. Iureşurile de la asaltul Griviţei au rămas legendare; şi tot aşa, tind să devină legendare atacurile îndrăzneţe din primăvara anului 1907. Dar românul izolat este blând ca mielul. Când îi bate cineva din picior, el tace. Aşa a tăcut şi tace în faţa celei dintâi ciocoroade, dacă o vede îmbrăcată alt fel ca el. „Capul plecat sabia nu-l taie”. De aceea, la oricine care arată sabia, el se pleacă. Când simte însă cotul tovarăşului, adică atunci când este în ceată, atunci, de îndată el se ridică: şi atunci fereşte, Doamne, pe oricine de dânsul, căci este repede la mânie.
Românul, ca soldat, este un element excelent, neîntrecut. Armatele româneşti n-au cunoscut niciodată frica propagată prin contagiune. Dar cu toate acestea, în timpul de pace armata românească prezintă un număr, relativ mare, de dezertori. Recrutarea la armată este pentru cei mai mulţi o pacoste. Elevii cei mai leneşi învaţă carte numai să-şi scurteze termenul de militărie.
Dar absolut fără pereche este curajul românului în exprimarea opiniilor, dacă exprimarea el o face în numele grupului, ca redactor de jurnal bunăoară! Eşti din acelaşi grup cu dânsul, atunci lauda lui pentru tine nu mai are margini; eşti din celălalt grup, atunci ocara lui nu mai are margini!Iată un redactor curajos în tot cazul, îţi zici! Ei bine, te înşeli. E curajos numai ca mandatar al grupului. Vorbeşte cu el între patru ochi şi vei constata că nu-şi aduce bine aminte de ce a scris. Între patru ochi opinia lui este chiar că toţi românii sunt buni ăi patrioţi…
Dar şi religios este românul. De ochii satului însă; cam tot din aceeaşi cauză este şi naţionalist. Cu religia merge până la evlavie. Se poate ca el să uite pe Dumnezeul părinţilor săi, pe Atotputernicul şi Izbăvitorul…? O aşa uitare este cu neputinţă, mai ales, că el nici n-a avut încă ocazia să înveţe cine este acest Dumnezeu. Atotputernic şi Izbăvitor! ci ce n-ai învăţat nu poţi săuiţi; acesta este un adevăr prea ştiut. Românul este religios, dar pe câtă vreme vede pe toată lumea că este religioasă. Rar excepţii la care religiozitatea să fie pornită din fundul inimii, de acolo de unde porneşte şi sentimentul personalităţii…
Tot aşa se petrece şi cu naţionalismul lui. Tot românul face paradă cu sentimentele sale naţionaliste. Dar numai până la faptă. Fapta fiind a fiecăruia, adică individuală, cu ea încetează şi naţionalismul. Dă-i unui român în mână toiagul apostolatului ca să predice naţionalismul… pentru alţii, şi el este imediat gata de drum. Va predica peste tot locul sfânta cauză a naţionalismului; va conjura pe toţi semenii săi să se trezească din amorţire şi să-şi cultive inima şi mintea cu sentimente şi idei naţionale; va fi cel mai aprig sfătuitor de bine. Dar până la fapte. Pune pe acelaşi român să facă o muncă anumită cu temei, şi atunci lucrurile se schimbă. Dacă este profesor, cu neputinţă să-l faci să rămână la catedra sa; dacă este meseriaş, la meseria sa; dacă este agricultor,la ogorul său… Fiecare se codeşte să înceapă munca specială a profesiunii sale până ce mai întâi nu-i ştie pe toţi românii treziţi la naţionalism, şi pe toţi gata să înceapă munca cea serioasă. Ca să înceapă unul după altul, nu-i vine nimănui în minte. Lasă să începem cu toţii. Să ne ştim întâi cu toţii naţionalişti, pe urmă vom începe şi cu fapte… Negreşit la începerea cu fapte sunt mai multe dificultăţi de biruit ca la începerea cu vorba; dar deocamdată scapă fiecare de muncă. Ci aşa,suntem naţionalişti. Un profesor care îşi face datoria în mod conştiincios, un meseriaş priceput, un agricultor harnic, dacă nu fac paradă de naţionalism, nu sunt naţionalişti; în schimb toţi pierde-vară, care muncesc pe apucate şi când au gust, dacă fac paradă de naţionalism sunt naţionalişti. Pe aceştia din urmă îi „ştie lumea”, mă rog, că sunt naţionalişti, pe când pe ceilalţi nu; şi lucru important este nu să-ţi faci datoria de cetăţean, ci să te ştie lumea că eşti naţionalist..”
Foarte interesantă și bine întemeiată analiza pe care o faceți „spiritului de turmă”, „alinierii” la opinia comună nediferențiată. Dar îmi voi permite să vă contrazic dintr-un anumit punct de vedere, d-le Ovidiu Iancu.
În concluzia dvs., afirmați, nu lipsit de temei, că „lucrul important nu este să-ți faci datoria de cetățean, ci să te știe lumea că ești naționalist”. Numai că după părerea mea, analiza dv. se oprește cam… pe la jumătatea profunzimii la care ar fi trebuit să ajungă. Din această preocupare „să-l știe lumea”, adică să afișeze opinii și idei cvasiunanim acceptate, românul obișnuit, nu neapărat ignorant, ci chiar cu un anumit grad de instruire, ajunge să-și transforme aceste păreri de „fațadă” în convingeri, printr-un soi de mecanism psihic similar celui care-l determină pe mincinos să creadă el însuși în ceea ce spune, fenomenul atingând uneori cote patologice (mitomania). Astfel încât omul ajunge să simtă anumite mentalități, chiar în străfundurile conștiinței sale, însumându-le trăsăturilor propriei personalități. Vă voi da un exemplu, pe care poate mulți dintre cititorii lui ACUM și-l amintesc, de pe vremea când postul ProTV Internațional „mai era pentru oameni” (normali, vreau să zic!): o cântăreață de muzică populară relata într-o emisiune de talk-show că atunci când s-a căsătorit, a decis împreună cu soțul să se stabilească în satul acestuia, situat într-o altă regiune a țării destul de depărtată de cea unde se afla satul ei, căci se cunoscuseră la un concurs pentru tinere talente și începuse idila! Cîntăreața a relatat că atunci cînd s-a strămutat în satul soțului, a fost imediat catalogată ca „venetică” și că i-au trebuit vreo doi ani, pentru ca noii consăteni să-i acorde încredere și să o adopte. Nu cumva este asta o formă de xenofobie puternic înrădăcinată? M-ați urmărit, desigur, ambii români, ambii proveniți din același mediu social, și totuși, ea era percepută ca „venetică”, adică străină! Altfel spus, un exemplu tipic de înrădăcinare a mentalității xenofobe. De aici, cred, și viața destul de „dură” a grupului de la ACUM, sub aspectul luptei contra mentalităților periculoase, dăunătoare în primul rând țării în care ne-am născut cu toții, tocmai fiindcă acestea se lasă cu greu „smulse” din mintea, sufletul și conștiința celor „contaminați”.
Un subiect interesant deoarece atacă problema naţionalismului printr-o noţiune nedefinită cu precizie de către ştiinţă: SUFLETUL.
Conform DEX: „sufletul este totalitatea proceselor afective, intelectuale şi voliţionale ale omului, care caracterizează lumea internă a individului; latură psihică a omului; conştiinţă, cuget, gândire, spirit, cunoştinţă, ştiinţă, duh”.
Studiile din ultimii 20 de ani ale oamenilor de ştiinţă au condus la descoperirea unei mase microbiale aflată în jurul organismelor vii pe care au denumit-o MICROBIOM şi care conţine o cantitate de informaţie de 100 de ori mai mare decât cea aflată în ADN-ul individual (http://www.earthmicrobiome.org/).
La conferinţa de anul acesta de la Bethesda, Maryland, 25-29 februarie, au fost abordate realizările atinse până ACUM, problemele pe care le implică dezvoltarea cunoaşterii în amănunt a microbiomului individual şi social, precum şi „competiţia microbioamelor” generate prin tradiţii, culturi şi dezvoltări diferite în rândul popoarelor dar şi provocarea şi implicarea individuală pe care o doresc şi o aşteaptă specialiştii în aşa numitul proiect: Human and Earth Microbiome Research.
Dacă tot vorbim de personalităţi ale României, pot să vă spun că există şi români implicaţi în astfel de studii (Mircea PODAR – Oak Ridge National Laboratory – University of Tennessee, USA), dar care din nefericire nu ne mai adresează nouă cuvinte, probabil şi datorită „incapacităţii românilor de a funcţiona ca individualităţi” şi de „a ieşi din rândul lumii”.
Recent, pe site-ul http://www.nature.com/nature/journal/vaop/ncurrent/full/nature11053.html
a apărut un articol referitor la acest nou concept şi implicaţiile lui în analiza şi evaluarea evoluţiei umanităţii bazată pe nevoile de consum, pe diversitatea psihologică şi pe impactul globalizării (Tania Yatsunenko – Human gut microbiome viewed across age and geography), care abordează existenţa reală a unei masei microbiale individuale diversificată pe zone geografice, rase, tradiţii şi culturi, deşi procesele biologice din interiorul organismelor vii sunt aceleaşi.
Nu mai intru în aceste amănunte şi mă duc la „proteina informaţională” pe care o produc celulele organismelor vii la impactul informaţiei provenite din mediul înconjurător pe diverse căi, de la cele clasice ale modificărilor genetice la cele şi mai clasice ale transmiterii cuvintelor, dar deabia recent descoperite şi analizate de Masaru Yamoto (Hologram Siaura an life-giving power of water).
Această proteină informaţională, benefică organismului uman într-un anumit grad, este cunoscută şi sub denumirea de stress, dar luat în sensul de „solicitare la nou” a unui organism viu.
Tot recent, pe siteul http://www.ziare.com/articole/romania+soft+power+clasament+european
a apărut un articol ce defineşte o nouă noţiune „soft power” ce „măsoară abilitatea unui stat de a influenţa acţiunea celorlalte prin persuasiune sau atractivitate, mai degrabă decât prin acţiuni coercitive” pe baza căreia s-a făcut un clasament al intangibilităţii naţiunilor lumii.
Cea mai cunoscută şi cea mai prolifică pastilă anti-stress este „ignoranţa sau dezinteresul” omului la informaţia nou produsă, care se întâlneşte în rândul popoarelor tradiţionale, denumite cu mândrie de către popoarele vestice drept „arhaice şi inculte”.
Suma microbioamelor individuale vor da naştere în viitor la fenomene sociale şi naturale imprevizibile ACUM, dar care sunt bazate pe reacţia inversă a microbiomului planetar la microbiomul uman.
Vorba românului: „Vom trăi şi vom vedea şi microbiomul la lucru!”
@Rodica Grindea: Foarte interesantă şi bine întemeiată analiza pe care o faceţi…
După cum a menţionat d-l Ivancu, analiza nu este a sa proprie, ci aparţine lui Constantin Rădulescu-Motru.
Extrase mai largi (s-ar putea să fie chiar textul integral) din conferinţa „Sufletul neamului nostru. Calităţi bune şi defecte” se găsesc de exemplu aici: http://criteriiliterare.ro/?p=49
„….Dar absolut fără pereche este curajul românului în exprimarea opiniilor, dacă exprimarea el o face în numele grupului, ca redactor de jurnal bunăoară! Eşti din acelaşi grup cu dânsul, atunci lauda lui pentru tine nu mai are margini; eşti din celălalt grup, atunci ocara lui nu mai are margini!…”
Vizionar, acest domn Motru.
D-le Ciulin,
Ce m-am linistit ca Romania nu sare la beregata Occidentului ci il spreiaza subtil cu bacteriomii blandetei!
„Omul de caracter, la români, nu este acela care este consecvent cu sine însuşi, ci acel care n-a ieşit din cuvântul grupului, adică acela care a urmat totdeauna clopotul turmei. De consecvenţa cu sine însuşi a grupului cine se întreabă? Nu este vorba cum sună clopotul, ci dacă sună; a sunat,ai fost prezent, şi eşti român, atunci eşti om de caracter”… etc mi se pare chiar populista, politica, manipulativa etc pt ca in Dictionar la „caracter” gasim altceva, mai pe limbaj psihologic, astfel:
CARACTÉR, caractere, s. n. 1. Particularitatea fundamentală a unei persoane, care se manifestă în orientarea, unitatea și consecvența ideilor și acțiunilor sale. ◊ Comedie de caracter = comedie în care intriga ia naștere din conflictul între caracterele personajelor. ♦ Însușire morală care se manifestă prin perseverență, voință fermă și corectitudine. Om de caracter. ♦ Individualitate prezentând trăsături psihice complexe, zugrăvită într-o operă literară. 2. Trăsătură distinctivă care constituie specificul unui lucru, al unui fenomen etc. 3. Semn grafic; literă. – Fr. caractère (lat. lit. character).
Deci dam intaietate Caracterului sau facem „caractere” functie de „clopot”…?
NU subscriu articolului de fond.
Nu v-a cerut nimeni sa subscrieti la ceva anume. Daca, insa, va exprimati dezacordul, va trebui s-o faceti in virtutea altor argumente pentru un motiv simplu: dvs. citati Dex ul in legatura cu un text redactat cam demultisor. Tin sa va atrag atentia ca multi dintre termenii folositi in corpul acestui text, trebuie intelesi in context. Sensurile cuvintelor se schimba, stimate pui de dac, acesta e si motivul pentru care textul e insotit de o scurta introducere care explica ce si cum.Asa ca, lasati Dexul, folosit in exces si aiurea in zilele noastre, si studiati putin contextul.
Domnul Constantin Radulescu Motru este unul din exceptiile poporului nostru,un OM cu initiativa si curaj.Un exemplu etern.