Primavara se strecoara cu greu in Baltimore, oras fondat in 1729 purtand numele primului lord guvernator al statului Maryland.
Nu insist asupra unei descrieri geografice, prezenta in Wikipedia ori in alte site-uri turistice.
Ma aflu aici datorita investiturii mele de coordonator in promotii, punere pe piata a noi produse alimentare, mai pe scurt, in delegatie. Doua mici detalii mi-au umplut inima de o bucurie nedeslusita. Bunicul din partea mamei imi zicea mereu:
-Sa te uiti pe jos, ca gasesti cate un obiect de valoare. Imi repeta la nesfarsit cum a gasit o cutie de “cribit” in care era impaturata o hartie de o suta de lei si atatea altele. Pare- se ca l-am mostenit, desi radeam in sinea mea de bietul bunic si imi imaginam ca aduna mii de cutii de chibrituri ori ca umbla prin gunoaie. Si eu sunt cu ochii pe jos si va pot marturisi ca am gasit cercei, un lant de aur, un banut de cent american cu cap de indian de valoare numismatica. In parcare pe o rigola cu panselute vad ceva licarind.
Ma aplec si dau de un inelus cu piatra verde. La cateva minute o femeie ma interpeleaza si imi spune ca mi-au cazut din buzunar 20 de dolari. Nu eram decat eu si femeia in parcare. Mi-a pus banii in mana si a plecat grabita. Puteam sa jur ca nu sunt banii mei. ’Am gasit si n-am furat, Domnul mi-a dat!”
Seara las hotelul, o iau pe jos printr-un oras cu trotoare, benzi pentru biciclete a carui structura tradeaza o umbra de cetate europeana, mai degraba irlandeza. Biserici catolice, zgarie-nori, stradele coboratoare inspre cartierul de pe malul golfului, numit Inner Harbor. Peste 14 restaurante, magazine, locuri estrade pentru concerte in aer liber si pentru focuri de artificii.
Trec prin Mica Italie (Little Italy) unde putin stil –in copie- renascentist suprinde prin straduinta unui grup amero-italic ce nu mai vorbesc limba lui Dante, insa reconstruiesc peninsula europeana in acea savoare (sapore) inconfundabila a usturoiului combinat cu uleiul de masline, cu busuiocul.
Revin tot pe jos pe o stradela numita Charles, intesata de hoteluri, banci, culmineaza cu un monument dedicat lui George Washington semanand cu columna lui Traian. Mici restaurante, anticariate, buticuri de antichitati, dughene de second hand, galerii de arta se ofera pietonilor din abundenta. Spre deosebire de Virginia, centrul vechi al orasului Baltimore se trezeste la viata, seara. Ambianta nocturna cu tineri imbratisati, grupuri de petrecareti, de pomii infloriti imi alunga singuratatea.celui aflat in delegatie. Ma bucur inca o data de primavara, de febra hoinarelii fara tinta, de forfota strazii.
Viata nu m-a invatat sa fiu un om la casa lui, asezat. Dereglarea geamurilor cu vedere in viitor – spiritul chibzuit nu exista in cazul meu. Iata-ma un mercenar al iluziilor, al himerelor iesite din cutia poeziei. Greutatile, caderile de tot felul m-au tabacit, ca pe un magar batran povara dasagilor. Privesc locurile noi, vitrinele, trecatorii, femeile cu coapse rotunjite, intorc capul dupa noaptea de primavara rece, as vrea sa pot retine toata aceasta stare intr-o radiografie si sa o arat vreunui medic specialist in vederea vindecarii.
Hanul, crama, bistroul, barul raman inventii pentru categorii de oameni ca mine din toate timpurile. Camera impersonala a hotelului, televizorul nu ma pot convinge sa renunt la o inca escapada.Un pub cu intrare modesta, cu o reclama abia descifrata, lumea ce intra si iese ma conving ca acesta trebuie sa fie un loc unic.
Numele Brewer’s Art ma convinge sa intru. O aripa intreaga a cladirii e partajata in bar, in doua saloane si un bistrou la subsol pare un roi de insecte in zbor, al carui zumzet general e veselia, uitarea grijilor, dorinta de a nu mai fi singur si dracu’ mai stie ce-o mai fi in capul omului prins la un pahar.
O carte de bauturi recomanda beri locale, artizanale. Barmanul (Eric) imi alege o bere gen Ale (bere fabricata cu hamei, malt si orz , nefiltrata, cu gust dulceag si tulbure).Sorb primul pahar cu nesat, nu e f rece, simt din plin gustul boabelor de cereale in fermentatie, de drojdie dulce-acra, ca in painea cu maia.
Eric ma intreaba daca imi place. Ii zic sa mi aduca inca una. Nu mai sunt locuri in jurul barului, mesele ocupate, lumea bea in picioare, grupuri de prieteni, cupluri. As spune ca la un pahar nu mai exista diferente rasiale. Pub-ul are ceva din taverna de port in care marinarii isi golesc buzunarele, femei singure ies la agatat. Ma retrag intr-un colt la intrare. Un fel de Cerber controleaza cartile de identate ale persoanelor susceptibile de a fi mai tinere de 21 de ani, varsta la care esti declarat major in cazul consumului de alcool. Intru in vorba cu tanarul de la intrare, controlor si guardian al localului. Facem cunostinta. Se numeste Jeremy. Toata lumea il cunoaste, incluzand femei tinere nu putine la numar. Preda in timpul zilei ca suplinitor la universitate, un fel de asistent. A studiat si in Belgia, automat ne gasim subiecte comune, conversatia ne transforma imediat in amici. E fericit sa se afle in acest bar, nu neaparat pentru un castig suplimentar, ci pentru placerea de a cunoaste lume noua, sa se cinsteasca.
Coincidente de situatii ne apropie. Imediat cunosc o duzina de clienti. Ma incadrez si eu imediat in acest peisaj, de parca eu mai lipseam, motz la o tichie deja deocheata. Peretii localului sunt un mozaic de picturi naïve, de elemente decorative amestecate, de pereti cu carti vechi in limba germana si cu cupe muncheneze ( unul dintre proprietari e originar din Germania)
Barul are un meniu de fuziune anglo-saxona medievala cu adaosuri caribieno-americane. Mi se pare normal, la confluenta atator grupuri etnice, la influenta de dute-vino ale unui port maritim. Ma imprietenesc cu studenti, cu Kristen o specialista in nu stiu ce aparate medicale tot in delegatie din New York, cu un manager de salon auto Volvo etc. Timpul trece repede. Nu realizez ca sunt cel mai batran dintre toti. In plus un fel de samsar imbracat in negru apare cu trei tinere superbe- tatuate, cu cercei in nas, urechi, ombilic si in limba. Impart fluturasi-reclame pentru un local de striptease. Fetele sunt dansatoare de bar. Fac cunostinta cu ele.
Le spun ca nu ma deranjeaza munca lor, le spun ca nu sunt ahtiat sa platesc sa privesc femei dezbracate, desi nu le contest frumusetea. Le mentionez ca sunt batran, ca frumusetea femeii nu nu trebuie pangarita de apucaturi grosolane. S-au bucurat ca le tratez ca pe niste amici nu ca pe niste obiecte sexuale. Mi-au destainuit ca si-ar dori o alta viata, ca le e greata si lor de jobul de striptiseuze. Mentioneaza cu mandrie ca meseria lor e una dintre putinele munci unde isi pot aroga dreptul de a refuza clientii nedoriti. Le declar ca ma pot considera un fel de unchi, de tata, de protector. Se bucura de simtamintele mele parentale si ma cinstesc. Imi comand ceva de mancare, o casoleta preparata la cuptor- un amestec de fasole boabe cu piept de rata dezosat, carnati afumati, bacon servita intr-o tigae de fonta. O clienta priveste cu pofta la felul comandat. O intreb daca nu doreste sa guste. Si-a adus o furculita si se infrupta cu naturalete dezarmanta.La cateva minute ii soseste comanda ei, un amestec de sos de ton cu pita prajita si taiata in chipsuri. Ma imbie sa gust si eu din mancarea ei. Nu ezit si nu ne lasam pana nu terminam ultima firrmitura. Nu se mai opreste din vorbit. Nici nu-i stiu numele.
Jeremy imi aduce si el o bere, bea si el acum. O ospatarita si-a terminat tura, se alatura si ea grupului nostru. Ma gaseste cool, ii place accentul meu. Imi plateste si ea o bere.
Nu as putea descrie dialogul cu aceasta lume minunata, inca excesiv de tanara. Cer nota de plata. E cu mult mai putin decat cei douazeci de dolari gasiti- mai bine zis primiti in parcare. E ora doua dimineata si ma indrept pe jos catre hotel. Ma imbratisez cu necunoscutii din bar, poate nu-i revad niciodata. Strazile sunt iluminate din abundenta, nu cred ca cineva mai poate distinge la ora tarzie stelele de felinare. Cei fara adapost, cersetorii isi fac aparitia pe strazi, politisti pe cai isi fac rondul de noapte.
Ma gandeam la cantece de petrecere din vremea Berlinului de dinaintea nazismului, imi vin in minte franturi disparate, suprapunandu-se ca intr-o scrinteala aleatorie de pribeag mai ales dorinta ca bistroul sa nu se inchida. Mi-as fi dorit ca viata, tineretea sa nu se inchida si sa nu mai plecam acasa:.Nach Hause gehn wir nicht.
Multumesc, Florin, pentru acest reportaj afectiv. Copiez aici un citat din articolul tau, pe care-l voi inrama in memoria mea
„Viata nu m-a invatat sa fiu un om la casa lui, asezat. Dereglarea geamurilor cu vedere in viitor – spiritul chibzuit nu exista in cazul meu. Iata-ma un mercenar al iluziilor, al himerelor iesite din cutia poeziei. Greutatile, caderile de tot felul m-au tabacit, ca pe un magar batran povara dasagilor. Privesc locurile noi, vitrinele, trecatorii, femeile cu coapse rotunjite, intorc capul dupa noaptea de primavara rece, as vrea sa pot retine toata aceasta stare intr-o radiografie si sa o arat vreunui medic specialist in vederea vindecarii.”
Sa stii ca pe mine bunica m-a invatat sa privesc sus, sa nu trec pe langa frontispiciile cladirilor frumoase fara a le observa. Din cauza asta umblu scrutand pe sus – cu capul in nori – fara sa observ gropile si piedicile de pe strada. Rezultatul e ca dau cate o tranta pe luna. Dar nu ma vindec… Si, de habauca ce sunt, pierd o multime de lucruri. Ce bine ar fi ca cerceii, umbrelele si banii pe care-i ratacesc sa-i gaseasca oamenii ca tine…
De-a lungul unei fascinante preumblări culinare prin Baltimore, autorul, aidoma lui Anthony Bourdain, este în căutarea unicităţii. Pe parcursul ei, ne blagosloveşte cu o abundenţă de descrieri mozaicale de tipologii umane şi fermecătoare peisaje nocturne urbane.
Articolul e aproape o glorificare a efemerului citadin, de neuitat tocmai prin intensitatea trăirilor, dar şi prin regretul dispariţiei lui premature, înainte de naşterea următoarei zile.