Cunoaste-te pe tine insuti! Acest intelept indemn inscris pe frontiscipiul templului de la Delphi m-a preocupat intotdeauna.
N-am prea avut timp sa ma cunosc mai devreme fiindca am fost tare ocupata. Numai daca as pune la socoteala sutele, poate miile de ore pierdute prin sedinte si cozile dupa alimente, de unde sa-mi mai ramana timp pentru autocunoastere?.
Eu nu sunt ca aceia care-si cauta scuze, eu ma judec foarte aspru, fara crutare, sunt foarte obiectiva in aprecierile mele. Ma puteam analiza chiar in timpul acelor sedinte, dar ce faceam eu? Ba citeam o carte (Unele tovarase, acolo, in fund, nu sunt atente!), ba discutam in soapta cu vecinele (Tovarasele din fund! Lasati discutiile!) si observ abia acum ca aveam o mare lipsa: nu dadeam importanta unor aspecte majore ale muncii la catedra, cum ar fi sedintele. Urata insusire!
Dar cand eram atenta, ma ridicam in picioare si interveneam cu multa inteligenta, stiam sa pun lucrurile la punct, cum a fost atunci cand a venit un tovaras de foarte sus, de la partid, sa ne dea indicatii pretioase. O colega de cancelarie prezentase un referat despre modul cum se realizeaza momentul politic la orele de clasa, in scoala noastra. De pilda, la matematica, profesoara cutare, in timp ce preda ecuatiile cutare, face legaturi cu politica partidului, arata ca aceste ecuatii pot folosi clasei noastre muncitoare despre care in documente scrie asa si pe dincolo. (Profesoara, cu mult talent pedagogic, intrerupea ecuatiile si le citea copiilor un fragment din ultima cuvantare).
Sau la sport. Nu mai e ca in trecut. Azi, sportului i se da o mare importanta, profesoara le vorbeste copiilor despre conditiile asigurate de partid; scoala noastra are o sala speciala de gimnastica, realizata numai prin grija etc. (Nu a spus in referat ca in sala de sport sunt banci si ca invata clasa a VII-a B, fiindca nu avem spatiu suficient. Dar ce? Trebuie sa stie toata lumea?)
In fine, referatul era bun. Dar tovarasul venit de foarte sus, suparat si incruntat, se ridica si zice ca nu s-a vorbit nimic despre problemele agriculturii, care aceea este ce este. Iar eu, inteligenta, (repet) iau cuvantul si-i spun clar (exprimare la obiect) ca noi suntem o scoala, nu ne ocupam de agricultura. Fiind si curioasa din fire (alta calitate), l-am intrebat ce pregatire are dumnealui, la care, tovarasul mi-a satisfacut curiozitatea cu varf si-ndesat, ca era doctor in ceva, inginer in altceva; o lista lunga de titluri. Sigur ca mi-a crescut imediat respectul fata de dumnealui, fiindca eu sunt o persoana foarte respectuoasa; mai ales daca oamenii au o colectie de diplome la activ.
Am observat, de asemenea, ca prevad consecintele actiunilor mele. Nu ma reped asa ca (vaca am vrut sa spun, dar nu e frumos!) altii, fara sa gandesc la urmari.
E drept ca dupa interpelarea mea curajoasa (curajul – alta calitate), tovarasul s-a suparat si a decis sa vina, neica, o inspectie frontala la scoala noastra, fiindca ceva nu e in regula, sunt niste vipere…
Comisia a stat doua saptamani pe capul nostru, a luat totul la puricat, dar in final, a intocmit un referat laudativ. Colegele mele puteau sa-mi multumeasca, fiindca au avut posibilitatea sa se puna in valoare, au fost inspectate la ore, verificate la documente, dar n-au facut-o. Niste ingrate!
Am observat, de asemenea, ca stiu sa iau hotarari rapide, nu pierd vremea intorcand pe toate fetele vreo problema, mai ales daca e urgenta.
In plus, am multa incredere in oameni. Aceasta nu inseamna nicidecum ca as fi repezita si credula, cum ar putea spune cei care nu ma cunosc, fireste, niste carcotasi.
De pilda, cand m-a inundat a nu stiu cata oara vecina de la apartamentul de deasupra, intr-o dimineata, uitandu-ma pe pereti, am decis imediat ca se impune o zugraveala. Am si actionat. Am iesit afara, am acostat un om imbracat in salopeta si plin de var, l-am adus sa vada ce e de facut – bucataria, holul si camera mica – i-am dat jumatate din suma ceruta, urmand ca peste 3 zile, cand iau pensia, sa-i dau si restul, iar el sa se-apuce rapid de treaba. Omul a plecat dupa materiale, dupa ce-i mai trebuia, dar cine stie ce-o fi patit, cate nu se intampla, n-a mai venit. Bietul om!
Iata, dovedesc intelegere si mila fata de semeni. Mila e sentimentul cel mai omenesc, dupa cum spune marele filozof Schopenhauer. (Nu mai caut citatul, aveti incredere, stiu ce spun, fiindca sunt foarte culta).
A trebuit sa zugravesc singura. Imi place munca; nu ma dau in laturi; am fost si sunt harnica.
As putea sa dau multe exemple privind calitatile mele dovedite prin fapte, dar nu vreau sa insist, fiindca sunt modesta. Asa e felul meu. Altii trebuie sa-si dea seama de calitatile mele si sa le recunoasca.
Dar voi fi necrutatoare in privinta defectelor mele.
Nu prea am simtul umorului. Am observat ca, in timp ce la diferite filme-comedii merge banda cu rasete, eu stau imbufnata sau ma duc in bucatarie sa mai fac o cafea. Nu sesizez comicul nebun al situatiilor. Ieri, de pilda, un tip dintr-o comedie televizata a aruncat la gunoi un bradut aflat intr-un ghiveci, fiindca era prea mic, prea meschin in comparatie cu bradul opulent al gazdei. Rasete generale. Eu, nimic. Mai mult, in loc sa savurez magnifica scena, ma gandeam la crenguta pe care am avut-o eu de Craciun, nici macar cumparata, ci rupta din bradul vecinei si cum, daca as fi avut bradutul din ghiveci, l-as fi plantat intr-o gradina. E clar ca sunt cam egoista si raportez totul la mine. Urat obicei!
Nu sunt in pas cu moda – alt defect major. M-am facut de rusine cand, avand niste musafiri, am fost demascata ca nu urmaresc nici o telenovela. De fapt nu e chiar asa! Am vazut cateva episoade din „Marimar” si alte vreo doua din altceva (stau prost cu memoria). Apoi, am decis ca in toate aceste romane televizate se plange prea mult, ca eroina, ori e handicapata, ori e fiica unui unchi, iar la sfarsit, cand se dezvaluie adevarul, fosta amarata si handicapata se marita cu cel mai frumos si mai bogat, cu care se certase pana atunci. Daca e oarba, isi recapata vederea, daca e cenusareasa, ajunge imparateasa, adica se aplica schema din basme.
E clar ca sunt superficiala! Daca as fi analizat temeinic subiectul, scopul, realizarea artistica, as fi inteles, sper, valoarea acestor creatii care au cucerit teleglobul pamantesc.
Dar cand musafirele mele au incins o conversatie docta despre scenele, personajele, toaletele din telenovele, eu, intre o tava cu placinte si umplerea cestilor cu cafea, nu m-am retras in ignoranta mea. Am participat, am facut aprecieri, am pus suflet, doar eram gazda, nu?
Zice o cucoana:
– Querida si Papi joaca foarte bine, ati vazut…
– Da, zic eu, Actorii astia mexicani sunt frumosi si plini de talent. (Musafirele mele s-au uitat una la alta).
– Da’ nu-i vorba, draga, despre mexicani, e vorba despre telenovela romaneasca „Pacatele Evei”!
– Stiu, stiu, am zis repede. Cand a mancat marul! (Din nou, priviri de la una la alta)
– „Lacrimi de iubire” ma impresioneaza mai mult decat „Secretul Mariei”, zice cea mai tanara dintre ele. (58 de ani)
– Ai dreptate, zic eu, Thalia joaca foarte bine. (Priviri dezaprobatoare)
– Draga, stii ceva? imi zice la un moment dat cea mai in varsta. Tot umbland tu, ba la bucatarie, ba pe-aici, pierzi sirul discutiei.
Ma tot intreb daca individa a fost sincera, ori a vrut sa nu ma jigneasca spunandu-mi verde-n fata ca nu ma pricep.
In loc sa aprecieze tactul cu care am intretinut lamura conversatiei, au apreciat mai mult placintele cu branza. Ce lume!
Mi-a placut foarte mult articolul dvs., si consider ca nu sunteti deloc superficiala, nici pentru o femeie, si mai ales nici pentru un cadru didactic.
Am apreciat scriitura si sinceritatea care emana din ea, deopotriva cu umorul fin.
Ma bucur ca ati avut cateva minute placute, citind insemnarile mele. Va multumesc pentru aprecieri. Constanta Corbea
Ah, Tantzo! (stiu ca nu te superi, Constantza mi-e un nume drag, am amintiri!)
Mi-a fost tare dor de tine, m-am bucurat si citit pe nerasuflate povestea asta candida.
E drept, am invatat ceva, mi se impleticeste limba englezita-n gura cand citesc titlul. In mod indirect, caci n-ai pus punctul pe i, ai dreptate: nu ne putem cunoaste pe noi insine altfel decat ne cunosc *ceilalti*. Ne cunoastem pe noi insine abia cand analizam *faptele* de care suntem in stare.
Fiind eu mai barbata (am pretentia ca macar atata pot pretinde), am retineri de-a scrie un material asemanator. Nu-sh de ce, sunt probabil mai jenos…
Pe mine unul m-ai convins mai de mult, ma bucur c-ai dat si celorlalti cititori o sansa de-a te cunoaste mai bine.
Dar sa stii: data viitoare, daca nu scrii cu unghiile facute si cu parul permanent, nu te mai citesc!
Cu afectiune,
Nea Marin