Nu, nu vreau să scriu un pamflet despre învăţământul din România, să mă erijez în procuror sau judecător, să acuz şi să dau sentinţe (deşi poate ar trebui), în cazul bacalaureatului din România anului 2011. Spun şi eu, la fel ca rabinul din anecdotă când aude argumentele părţilor – şi sunt multe: elevi, profesori, părinţi, minister etc- şi tu ai dreptate şi tu ai dreptate. Ei, nu este chiar aşa, cred că totuşi copiii ar trebui să înveţe ca lumea şi profesorii, să-i înveţe ca lumea, dar lucrurile sunt mai complicate.
De fapt, dezbaterea legată de bacalaureat mi-a sugerat ideea raportului profesor-elev. Care poate fi de toate felurile, inclusiv extraordinar. Acest lucru l-am constatat văzând , în cadrul „Săptămânii filmului evreiesc” de la Bucureşti, documentarul israelian de scurt metraj “Strangers no More”, câştigătorul Oscarului 2011 la această categorie.
La prima vedere, povestea e simplă, cum reuşeşte o şcoală din Tel Aviv (Bialik-Rogozin) să-i integreze pe copiii refugiaţilor. Atenţie, nu ai emigranţilor, Ei nu sunt evrei veniţi din diaspora, ci creştini, musulmani, albi, negri, orientali, din Africa de Sud, Darfur, Ruanda, Eritreea şi alte locuri uitate din lume dar unde se petrec tragedii îngrozitoare.
Este o şcoală în care din 800 de copii 200 sunt israelieni şi 600-străini. Dar la serbarea de sfârşit de an (nu se precizează despre ce perioadă de timp este vorba, pot fi mai mulţi ani), toţi cântă în cor în ivrit, zâmbesc unul altuia şi să pregătesc pentru o viaţă nouă.
Pare oarecum sentimental, dar filmul dezvăluie istoria , nu chiar a fiecărui copil, ia cazul a patru-cinci, probabil cele mai dramatice. Copii, deşi mărişori, care n-au fost până atunci niciodată la şcoală, copii care se uită cu frică la ce este în jur, uneori nici nu vor să intre în clasă, stau pe la poartă, sunt suspicioşi. Aflăm de ce.
Părinţii, sora, fratele, vecinul, nu are importanţă, au fost ucişi, în sat, pe drumul refugiului sau chiar în tabăra de refugiaţi. Le e frică de şcoală, îi sperie cultura străină, nu ştiu să vorbească. Şi aici intervin cei care, până la urmă, reuşesc să-i transforme pe ei, să le transforme viaţa – învăţătorii şi profesorii acestei şcoli. Cu răbdare, înţelegere, spirit pedagogic şi…multă, multă dragoste. Aceşti profesori îşi iubesc elevii, aşa cum îşi iubesc propriii copii. Iar copiii, mai ales orfanii – văd în ei pe părinţii pierduţi.
Implicarea profesorilor este completă. Nu se ocupă numai de pregătirea lor şcolară, sunt şi psihologi, de multe ori trebuie să descopere calea prin care să ajungă la ei, sunt lingvişti, trebuie să se descurce prin zecile de limbi stranii vorbite de aceşti copii, uneori cu doi,trei translatori, cu ajutorul unor elevi care ştiu limba respectivă şi ceva engleză sau altora care nu cunosc limba respectivă dar ştiu un grai asemănător şi de-acum vorbesc ivrit, ei ajung într-un fel, la îndemnul profesorilor, tutorii acestor copii.
Dar preocuparea profesorilor nu se opreşte la poarta şcolii. Sunt şi doctori şi avocaţi şi intermediari de locuri de muncă deoarece se ocupă şi de familiile copiilor, acolo unde există familii. O mamă bolnavă, un tată care nu a primit drept de muncă şi riscă să fie expulzat în ţara din care a fugit deoarece a fost ameninţat cu moartea, altul şomer, ( de-altfel, deşi nu se spune în film, mulţi dintre copii provin din familii de emigranţi ilegali). Habar n-am ce salarii primesc aceşti învăţători, aceşti profesori, dacă eforturile lor suplimentare, condiţiile speciale în care lucrează sunt remunerate dar ceea ce le oferă copiiilor nu poate fi plătit cu bani. Este o imensă empatie, un ataşament profund, o înţelegere a suferinţei umane şi un scop: de a le face viaţa un pic mai frumoasă, de a le oferi o şansă. Si copiii le răspund cu aceeaşi monedă – dragoste, ataşament, dorinţa de a obţine performaţe şi nu numai pentru că îşi dau seama că alt viitor îi aşteaptă dacă ştiu să scrie şi să citească, dacă reuşesc să termine şcoala, ci ca să răsplătească , în felul lor, eforturile şi dragostea acestor dascăli. La acea serbare de sfârşit de an cu care se termină filmul, vezi fericirea în ochii lor, tristeţea şi teama au dispărut. Au redevenit copii, aşa cum ar fi trebuit să fie în ţara lor. Şi cred că este cea mai mare satisfacţie a profesorilor acestei şcoli de excepţie. Ei ştiu că şi-au făcut meseria aşa cum trebuie.
Poate că ar fi bine ca filmul să fie prezentat la vreo televiziune din România. Ar fi util şi pentru elevi şi pentru profesori.
P.S. Să mă scuze citirorii că am scris atât de entuziasmat despre subiect. Sincer, filmul m-a emoţionat profund. Şi probabil şi pe membrii guvernului israelian. După ce pelicula a obţinut Oscarul, o decizie a guvernului privind expulzarea copiilor care se aflau în Israel ilegal, a fost amânată, cel puţin până la terminarea anului şcolar. Decizia viza mulţi elevi şi din această şcoală. Are şi Oscarul avantajele lui.
Doamna Galambos, ma adresez dv. de pe aceste pagini doar pentru a va informa ca limba vorbita in Israel este ebraica. „Ivrit” este traducerea cuvantului ‘ebraica’ in limba ebraica. Si aceasta este o informatie care ar trebui sa fie exacta in clipa cand e facuta cunoscuta publicului cititor, la fel ca si informatiile pe care le furnizati referitoare la decizia guvernului israelian cu privire la expulzarea copiilor muncitorilor straini aflati ilegal in tara si care, in pofida – sau poate tocmai datorita – emotiilor inerente la subiect, NU sunt.
Doamna Shmilovitch, mulţumesc de prima observaţie, am să ţin cont în viitor. În ce priveşte a doua, sincer să vă spun nu am înţeles-o. Despre expulzarea copiilor emigranţilor ilegali din Israel s-a vorbit luni de zile în presa israeliană pe care o consult aproape zilnic (în limba engleză) şi tot acolo am citit despre amânarea deciziei, după ce filmul a câştigat Oscarul. Dar nu cred că aceste lucruri reprezintă esenţa articolului…Dacă aşa s-a înţeles, îmi pare rău. Impresia mea a fost că am redat un mesaj destul de clar.
Imi cer scuze daca nu am fost destul de clara referitor a doua mea observatie, care bineinteles nu se referea la esenta articolului, ci doar la P.S.-ul care induce in eroare cititorii, dupa parerea mea.
Intr-adevar, despre expulzarea acestor copii s-a vorbit luni de zile in presa israeliana, dar in vara-toamna anului 2010, cand s-a si hotarat amanarea deciziei pana la sfarsitul acestui an scolar. ‘Oscarul’ pentru acest film documentar a fost acordat in februarie 2011, daca nu ma insel si e foarte miscator sa spuneti ca in urma premiului guvernul israelian a amanat decizia, dar nu e in conformitate cu realitatea. Membrii guvernului israelian nu sunt chiar asa de usor de emotionat, eufemistic vorbind. Mai mult, in martie 2011 (deci DUPA acel Oscar) a fost infiintat primul (scuzati, imi scapa expresia in romaneste) ‘detention facility’ pentru copii in incinta aeroportului Ben-Gurion. Evident, cu aceasta ocazie s-a si ‘vorbit’ (scris) mult despre filmul premiat, poate de aici confuzia.
Specific din nou, desi e evident, observatiile mele pentru informarea exacta a cititorilor nu au legatura cu esenta articolului si calitatea filmului documentar care v-a impresionat, ca si pe mine si pe multi altii.
Stimată d-nă Eva Galambos
Înainte de orice, trebuie să vă spun că mi-a plăcut nespus articolul dv. Este ideal pentru a ilustra dăruirea și dragostea pentru copii a profesorilor de la Școala Bialik Rogozin. Desigur, nelocuind în Israel, deși consultați, așa cum scrieți, presa israeliană în engleză, este de înțeles că practic, nu aveți cum s-o parcurgeți în întregime. Asta n-o putem face nici noi, israelienii, cunoscători ai limbii ebraice, căci am avea cred, neovie de o zi mai mare de 24 de ore ca s-o facem. De aceea, îmi pare rău că veștile pe care vi le dau acum nu sunt îmbucurătoare: filmul nu a avut impactul pe care-l presupuneți asupra ministerului nostru de interne. Nu s-a renunțat imediat nici la „detenția preventivă în vederea expulzării”, ci mai mult, ministrul nostru de interne, Eli Ishai („nostru” e un fel de a spune, fiindcă mie, ca israeliancă, deși nu l-am votat – și nici partidul său – și nu l-aș vota nici dacă mi-ar lua D-zeu mințile, realmente mi-a fost „băgat pe gât”), a amânat, ce-i drept expulzarea copiilor, dar n-a renunțat la ea. Și dacă, așa cum spuneam, nu văd cum ați fi putut parcurge presa israeliană în întregime, eu am citit „justificările” ministrului Ishai pentru demersul său de a-i expulza pe copiii lucrătorilor străini care nu se încadrează în anumite criterii. Printre altele – el vorbește și de o „infiltrare demografică” a lucrătorilor străini care în mod expres „se pun pe făcut copii”, pentru ca datorită acestora să poată rămâne în Israel. Ca să nu mai vorbim de alte argumente pentru a demonstra că acești lucrători ar fi o adevărată „plagă”, Doamne iartă-mă, pentru economia și pentru specificul de stat evreiesc al Israelului. Avem, ce să facem, și noi rasiștii și fanaticii noștri, care țară din lume nu-i are?, și marea majoritate a poporului israelian nu poate „răspunde” pentru toți fanaticii (religioși, rasiști și extremiști de dreapta, în cazul partidului Shas, membru al coaliției guvernamentale, al cărui leader este Ishai)! Știu că mulți compatrioți îmi vor reproșa cele scrise acum, dar le-aș răspunde că și fără ca eu „să dau din casă”, cum spune o expresie argotică românească, antisemiții de rea credință, dacă n-ar avea „argumente” ca acesta, știm noi bine că le-ar inventa!
Am o curiozitate, doamna Grindea, antipatia dumneavoastra fata de SHAS, liderul sau Eli Ishai (si banuiesc si liderul sau spiritual, rabinul Ovadia Yosef) are cumva legatura cu originea etnica a liderilor acestui partid si a votantilor sai, descrisi adeseori de unii lideri politici si membri ai elitei ashkenaze drept „primitivi” sau „shachshachim”?
Nici să vreau, nu văd cum aș putea avea vreo antipatie pentru shasnici din acest motiv, d-le Clej, pentru simplul motiv că eu însămi sunt un soi de „corcitură”, tata provenind din ramura evreiască ashkenază, iar mama – dintr-o familie sefardă, cunoscuți în România ca „evrei de rit spaniol”, iar în Israel – sfaradim (denumirea Spaniei fiind în ebraică fiind Sefarad)! Chestiunea este însă mult mai complicată pentru a putea fi expusă într-un simplu comentariu. Dacă ați locui în Israel, v-aș ruga să-mi arătați măcar un singur articol de-al meu din presa de-aici, sau măcar vreun singur om care să poată spune, sincer, că a citit, ori că m-a auzit vreodată proferând vreuna din poreclele jignitoare la adresa sefarzilor. Se pare că această disensiune dintre cele două ramuri iudaice este alimentată aici, din motive pur politice. Și întreținută cu bună știință, din același motiv! Aș adăuga doar că într-una din predicile sale, rabinul Ovadia Iosef a susținut, conform teoriei reîncarnării sufletelor, din Kaballah, că Holocaustul a fost un „tikun”, adică o „corectare” pe care ar fi suportat-o victimele acestuia, pentru păcatele stră-stră-strămoșilor lor. După care au sărit toți miniștrii din Shas să „dreagă busuiocul”, pretinzând că vorbele mentorului lor spiritual au fost „scoase din context”, eterna justificare! Mai mult, unul din partidele ultrareligioase din coaliție este cel al ashkenazimilor, Yahadut Hatora (cu care puțin m-am răfuit eu în ceea ce scriu?). Altfel spus, puțin îmi pasă mie că unii sunt sefarzi, alții ashkenazi, tot ce știu este că au transformat credința iudaică într-o forță politică și multe blestemății mai suportăm noi, israelienii, și dintr-o parte, și din cealaltă!
Ei, v-am satisfăcut curiozitatea, despre care se spune că este un defect al nostru, al femeilor, pe care-l au (și) toți bărbații?
Doamna Grindea, ca vreti sau nu sa recunoasteti, diferenta a existat si continua sa existe – vezi si recenzia recenta a cartii lui Sir Martin Gilbert „In the House of Ishmael – a History of Jews in the Muslim Lands” si nu cred ca e doar intretinuta din motive politice.
V-as mai ruga sa nu mai mentionati clisee despre femei si barbati, la revista ACUM suntem interesati de ideile unei persoane, nu de sexul ei.
De bună seamă că există o diferență, dar nu o „ierarhizare”. De altfel, diferențe există și în interiorul aceleiași ramuri iudaice (de cultură, de mentalitate, de optică de viață, etc.).Poate aveți dreptate, această „divergență” nu este întreținută doar din motive politice, n-am vrut să mă lungesc, căci aș fi scris și… juridice! Vă dau un singur exemplu: desigur ați auzit despre scandalul provocat de anteriorul președinte al Statului, Moshe Katzav, aflat acum după gratii, condamnat pentru delicte cu specific sexual. Ei bine, deși s-au dat publicității o mare parte a dovezilor concludente care îl incriminau, credeți că nu s-au auzit, în mass-media, destule strigăte „indignate” că ar fi fost judecat și condamnat nu ca un vulgar violator, ci fiindcă… sefard? De parcă nu sunt în Israel destui violatori ashkenai! Și nu este prima oară când se întâmplă asta. Astfel încât vă asigur, sefardul, dacă nu-i politician, și nu-i infractor, e un om admirabil, puteți să mă credeți! De altfel, cred că am mai scris, am observat că asemenea pretexte le invocau și evreii din România: cum era prins – și dovedit – vreunul cu vreo ilegalitate, începea să se miorlăie că este victima… antisemitismului! Iar evreii onești, buni cetățeni, cu respect față de lege, nu puteau fi făcuți răspunzători pentru asta, deși… se găseau destui care să încerce s-o facă! Iar din sus-citatele categorii de israelieni, ce-ați vrea, să-i… simpatizez, să-i respect și să-i admir, indiferent dacă sunt sefarzi ori ashkenazi?