ACUM.TV

Monica Lovinescu in tinerete

Acest articol urma sa apara saptamina viitoare la rubrica mea din EVZ. Intre timp, mi-a parvenit cutremuratoarea veste a trecerii Monicai Lovinescu in lumea celor drepti.

Datoria mea, a noastra, fata de Monica Lovinescu este imensa. Ca membra a Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, Monica Lovinescu a fost prezenta, chiar si in cele mai grele clipe de suferinta, in actiunea de condamnare a totalitarismului comunist. Solidaritatea ei a fost indefectibila, deopotriva in plan moral si intelectual.

Mai presus de orice, Monica Lovinescu conteaza pentru ca este una dintre cele mai importante voci ale gindirii anti-totalitare a Europei de Est si Centrale. Impreuna cu Virgil Ierunca, vreme de decenii, Monica Lovinescu a luptat impotriva colectivismelor teroriste, a incazarmarii spiritului si a capitularilor morale. Nu vom multumi niciodata cit ar trebui Monicai Lovinescu pentru faptul ca ne-a ajutat sa interiorizam marile mesaje ale operelor lui Camus, Arendt, Kolakowski, Orwell, Soljeniţîn, Koestler, Cioran, Milosz, Revel, Aron, si lista este fatalmente lacunara. Spirit de o nestavilita modernitate, deschisa spre polemicile esentiale ale veacului douazeci, Monica Lovinescu a servit si serveste ideea sincronismului ca sansa a iesirii culturii romanesti dintr-un dezolant provincialism. De la ea am invatat ca „pentru libertate trebuie memorie”.
Tot astfel, nu putem multumi indeajuns Editurii Humanitas si lui Gabriel Liiceanu pentru faptul ca au adus operele Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca in firescul circuit al unei culturi pe care au iubit-o cu pasiune si, nu o singura data, cu disperare. Au incercat diversii jandarmi culturali sa o compromita, cu pestilentiale calomnii, pe Monica Lovinescu. Imi amintesc acum, incepind acest serial despre Monica Lovinescu si „Europa Libera” in anul crucial 1968, de mizerabilele campanii in care s-au facut pe veci partasi la infamie personaje precum E. Barbu, Artur Silvestri, Dinu Sararu si tot cei care au pactizat cu huliganismul securisto-saptaminist.
Monica Lovinescu conteaza pentru ca stie sa sustina unitatea dintre etic si estetic in literatura, propunind liniile de forta ale unei morale a responsabilitatii. Nu de o maniera atemporala, ci in conditiile precise ale universului totalitar si post-totalitar din blocul sovietic. In 1963 scria: „Traim intr-o epoca bolnava in care imposturile abunda. Ele nu trebuie sa ascunda insa celelalte voci, ale victimelor”. Ne-a invatat ca apostazia e nu o singura data calea regala spre iluminare, spre dezmeticirea din ceea ce Kant numise „somnul dogmatic”. Pentru Monica Lovinescu, ca si pentru Koestler, rolul intelighentiei critice este esential in despartirea de himerele marxiste sau marxizante. Scrierile ei sint de o coplesitoare actualitate si trebuie recitite cu neobosita atentie. Sint uluit ca pina la ora actuala, dupa stiinta mea, nimeni nu s-a gindit sa scrie o teza de doctorat despre opera Monicai Lovinescu (ori despre aceea a lui Virgil Ierunca, for that matter). Se fac reverenţe aproximatiilor nebuloase ale lui G. M. Tamás despre polarizarile ideologice din cultura romaneasca post-comunista, dar se examineaza prea putin ceea ce a scris Monica Lovinescu, informat si profund, pe acelasi subiect. Generatii de intelectuali din Romania ii datoreaza faptul ca si-au deschis spiritul spre autenticele valori democratice, dar prea putini sint cei care dezbat acele contributii exceptionale ca scriitura, ca vocatie hermeneutica si ca tensiune etica.
Am recitit recent volumul „Unde scurte—Jurnal indirect”, aparut acum trei decenii la Editura Limite din Madrid. Este o colectie a celor mai percutante eseuri ale Monicai Lovinescu citite la „Europa Libera” pina la acea data. Mi l-a daruit cu prilejul primei noastre intilniri, absolut de neuitat, in noiembrie 1986, la Paris (planuita pentru vreo doua ceasuri, a durat sapte, pina in zori). Intre timp, cum spuneam, Humanitas a publicat aceste texte si multe altele si nu pot decit sa indemn la citirea si recitirea lor. In acest an aniversar, la patruzeci de ani de la Primavara de la Praga si de la Mai 68, constatam cit de lucide sint cronicile Monicai Lovinescu, preocupata de fenomenul revoltei globale, de resuscitarea revizionismului marxist, de declinul Vechii Stingi leniniste, de geneza noului anti-conformism ca factor coroziv al certitudinilor impietrite si bigote.
Pentru Monica Lovinescu, intelectualul trebuie sa-si ridice vocea impotriva Raului. Este punctul in care gindirea ei se intilneste cu aceea a Hannei Arendt, a lui Raymond Aron si a lui Albert Camus. Comentind in 1961 o carte a ex-marxistului Pierre Fougeyrollas pe tema rupturii cu misticismul comunist, Monica Lovinescu isi afirma un crez care va ramine cel de o viata: „Intelectualul ar trebui sa-si pastreze energia critica, nerespectul tabu-urilor, dar sa nu se mai inchine suprematiei ratiunii (rationalismul de tip clasic este o gindire de mult epuizata), sa nu mai confunde mitul cu superstitia (minimalizarea miturilor a fost una din capcanele in care a cazut intelectualul secolului nostru, devenind astfel victima predestinata a mitologiilor fabricate in arsenalele ratiunii), sa renunte la premisa falsa a salvarii prin cultura.” Simplu spus, intelectualul trebuie sa se auto-desacralizeze prin lupta impotriva oricaror regimuri logocratice, afirmind „puterea negativa, anti-fetisista, radical critica a spiritului, dar renuntind la orice ideologie optimista a salvarii”.

Articol publicat cu permisiunea d-lui Vladimir Tismaneanu

Acest articol a fost publicat luni, 21 aprilie 2008 la rubrica Editorial.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.