Spuneţi dumneavoastră, când primiţi factura de electricitate sau gaz, cine trebuie să o plătească? Pe ea figurează numele proprietarului imobilului, în mod normal. Aţi mers vreodată cu facturile pe la vecini încercând să îi forţaţi să le achite în locul dumneavoastră? Şi dacă aţi face-o, la ce răspuns v-aţi putea aştepta? Puteţi, în cel mai bun dintre cazuri, să vă lăsaţi chiriaşul să plătească, dacă el a locuit în casa dumneavoastră. În niciun caz, însă, pentru plata facturii nu se va face chetă publică.
Care e esenţa noţiunii de „responsabilitate”? Guvernele îşi asumă răspunderea frecvent, dar în ce constă această răspundere? Păi, e una politică, veţi răspunde. Şi ce înseamnă asta mai exact, vă voi întreba? Care e natura contractului social, vorba iluminiştilor francezi, dintre „popor” şi guvernul său care, nota bene, nu e ales prin vot direct?! Să spunem că mâine Ovidiu Ivancu va deveni Ministru de Finanţe, în ciuda crasei lui incompetenţe în materie de economie şi finanţe. Care anume mecanism al statului îl va împiedica pe acest Ovidiu Ivancu să mărească sau să micşoreze taxe, ce anume se va întâmpla cu acest Ministru de Finanţe dacă, după, să zicem, trei sau patru ani se va dovedi că a gândit prost, din incompetenţă sau pur şi simplu din lipsă de viziune?! În cel mai bun dintre cazuri, nu va mai fi numit Ministru de Finanţe. Care ar fi starea de normalitate? Simplu: ar trebui să existe o fişă a postului. Aşa cum nimeni nu îmi permite accesul într-o sală de operaţie, aşa cum nimeni nu îmi permite să operez pe creier sau să îmbrac roba de magistrat, tot aşa ar trebui ca accesul într-o funcţie publică să fie condiţionat de o fişa a postului clară. Pentru a te căsători ai nevoie de un certificat medical, se fac şi nişte teste psihologice, pentru a conduce o maşină ai nevoie de alte consultaţii medicale. Sunt meserii mult mai inofensive social pentru practicarea cărora trebuie îndeplinite o sumedenie de formalităţi. Pentru a conduce o ţară ai nevoie de o listă de semnături şi cam atât. Pentru a deveni ministru sau parlamentar, condiţiile sunt minimale, ca să nu spun că lipsesc cu desăvârşire.
Simpla conjugare a verbului „a fi” la indicativ prezent ar descalifica probabil un sfert din „reprezentanţii poporului”. Un examen de legislaţie primară ar elimina un alt sfert dintre ei. Un examen de limbă străină pe modelul actual al bacalaureatului ar fi catastrofal. Am rămâne fără clasă politică. Ce ar fi dacă am adăuga şi alte criterii până la urmă de bun-simţ, precum un examen din doctrina politică a partidului la care aleşii şi viitorii miniştri, premieri sau preşedinţi au aderat?! Toate acestea ar putea fi baza unui nou contract social, o formă de neo-lustraţie extrem de eficientă. Până când sistemul acesta sau unul similar bazat pe meritocraţie nu va fi implementat, eu unul personal nu simt că am vreo datorie faţă de „statul român” actual. El este în forma lui de astăzi adversarul meu, ne aflăm într-o clară relaţie de opoziţie, de fiecare dată când voi putea, voi profita de slăbiciunile lui fără nicio mustrare de conştiinţă. Dacă mi se va oferi şansa, îmi voi depozita banii în bănci străine, îmi voi înmatricula viitoarea maşină într-o altă ţară a Uniunii Europene şi voi face tot ce pot pentru a mă salva individual, dacă se poate (legal, desigur!) evitând orice relaţie cu mecanismele statului român. Iată de ce patriotismul şi solidaritatea mă lasă rece iar apelul la conştiinţa naţională valorează cât o ceapă degerată. Nu înţeleg să particip la o relaţie unilaterală cu un stat care e reprezentat de amatori, care nu şi-a construit criterii clare de accedere în funcţiile publice.
Să nu înţelegeţi cumva că promovez anarhismul… Dimpotrivă, ceea ce îi solicit eu statului român e ieşirea din amatorism. Asta dacă doreşte o colaborare onestă cu cetăţenii săi. Puterea trebuie să înceteze de mâine să ne trateze ca pe nişte contribuabili. Opoziţia trebuie să înceteze de mâine să ne considere pe toţi potenţiali votanţi. Sindicatele trebuie să înceteze de mâine să ne considere turme de fluieraşi şi agitatori buni de aşezat pe post de jaloane în faţa Guvernului. Instituiţi de mâine meritocraţia, angajarea pe bază de fişă a postului şi atunci tot de mâine vom începe şi noi procesul de a redeveni o naţiune. Până atunci, falia enormă dintre indivizi ca mine şi conducători ca ei va creşte. Pe maluri diferite ale prăpastiei, nu ne vom mai vedea unii pe alţii, nu vom mai vorbi decât formal aceeaşi limbă, nu vom mai împărţi decât formal acelaşi teritoriu naţional.
Ne trebuie câte un pat al lui Procust pentru fiecare funcţie publică în această ţară. Cine nu corespunde, la revedere! Într-o interval de timp rezonabil, nu se întrevede o aşezare a lucrurilor în sensul celor scrise de mine mai sus. Aşa că divorţul între români şi statul care se presupune că ar trebui să îi reprezinte e, momentan, inevitabil. Vom ajunge şi la partaj! Va fi un proces greoi, cu scandaluri şi lovituri sub centură, cu atacuri ale Codului Fiscal şi contraatacuri ale evazioniştilor, cu plângeri prin vecini (pe la CEDO) şi fotografii compromiţătoare de o parte şi de alta, cu invocări frecvente ale infidelităţii părţilor şi cu termene amânate. Dumnezeu ştie cum se va termina. Probabil că, la finalul divorţului, atât soţul cât şi soţia vor fi bătrâni, bolnavi şi părăsiţi de amant/amantă. La final, se vor privi în oglindă şi îşi vor da seamă de timpul pierdut într-o bătălie în care, finalmente, nu există câştigători. Cât despre vinovaţi… ce mai contează atâta vreme cât rezultatul ne va lăsa pe toţi fără vlagă, mortificaţi, blazaţi, cu privirile rătăcite şi energiile irosite pentru nimic!