C. la 50 de ani(urmare din numarul trecut)
Cand DE a aparut la hotel, m-am simtit mai batran cu 20 de ani. Aproape ca nu incaruntise, avea putine riduri, stiam ca noi, israelienii, stresati de starea permanenta de razboi si rasfatati de soare, imbatranim mai repede, dar nu m-am asteptat sa-l gasesc atat de proaspat. Venise cu sotia, o nemtoaica dulce, care – am aflat ulterior – cunostea traditia evreiasca mai bine decit el. Am plecat toti patru sa-l revad pe tatal sau, care ma cunostea de mic copil. Ne-am oprit doar cateva minute, eram pe fuga, DE rezervase masa la un restaurant italian, iar C. ne astepta s-o luam in drum. In masina am inceput sa tusesc ingrozitor, racisem putin, dar, cu cat inaintam, tuseam tot mai des, nu puteam articula un cuvant, M. tacea, DE ma intreba amanunte din trecut, iar eu raspundeam cu onomatopee din ce in ce mai convingatoare.
Ajungem intr-o zona rezidentiala, linistita, in jur pomi si masini parcate ordonat, nemteste. DE coboara, noi asteptam, o tensiune s-o tai cu cutitul, nimeni nu misca, mai am timp sa fug – imi zic – iau un taxi pina la hotel, voi fi scuzat, am racit si nu vreau sa molipsesc pe nimeni, abia respir, ce caut aici, la ce se gandeste M., atatia kilometri, atatea ganduri, si tusea asta nu se mai opreste, poate visez, nu sunt eu, acusi ma trezesc, plec la cabinet, in Kiriat Ono, nu recunosc parcarea, s-a construit intre timp si n-am bagat de seama…
DE reapare, cu zambetul putin fortat: – C. ne invita la un aperitiv, coborati o clipa. Parca imi amintesc niste trepte, spre primul etaj, multe trepte, peste 30 de ani, ceilalti urcau inaintea mea in tacere, doar respiratiile sopteau sunete de neinteles, priveam treptele, mi-a venit in minte ca uitasem sa le numar, poate reincep urcarea si numar, scrisesem, de mult, \” Mitul lui Sisif\”, o poezie inspirata de Camus, si acolo erau trepte… Am ridicat ochii, o usa intredeschisa, in prag – EA -, atat de frumoasa, atat de neschimbata, ba nu, zambea, era alt zambet, al ei si nu al ei, apoi, in mod firesc, am intrat cu totii, privirea imi fugea, vedeam mobila, nu avea culoare, o lumina instabila dinafara, ceilalti s-au asezat, eu cutreieram prin noul spatiu, carti intr-o biblioteca, niciuna pe romaneste (oare ne-am imbratisat la intrare?), probabil aici nu se fumeaza. C. a adus aperitivul, cupe cu un vin alb, am cerut un pahar de apa si o scrumiera, am iesit pe terasa, mi-am aprins o tigara si am privit arborii din jur, mainile imi tremurau, ramasesem singur, ceilalti vorbeau pe citeva limbi, eu fumam pe terasa cu vedere spre Cismigiu, eram, simultan, la primul si la al cincilea etaj, in Duesseldorf si in blocul Spicul.
-Tusesti ingrozitor, fumezi mult? – venise langa mine, silueta perfecta, nu adaugase un gram, privirea ei ma ardea, ochii-mi zburau in toate directiile, simteam ca trebuie sa-i spun ceva ce nu-i spusesem in copilarie, oare se asteapta sa rascolesc amintiri?
– Esti tulburator de frumoasa.
Revenim in sufragerie, pe un raft observ o fotografie, era C., fetita din Cismigiu, privire de 45 de grade, banuitoare, de ce a pus aceasta poza, aici?
– Nu, e fiica mea, seamana mult cu mine.
La restaurant s-a palavragit in germana, engleza, ebraica, romaneste. Eu stateam in fata ei, oarecum pe diagonala, si tuseam. O priveam si nu-i spuneam mai nimic, vorbea mai mult DE. C. a gasit imediat limbaj comun cu M., prietena mea, in ebraica saracacioasa pe care o mai tinea minte, au ras putin de adolescenta, de revederea dupa atatia ani, de primul sarut al ei, de Cismigiu, apoi s-a trecut la situatia politica, la preocuparile de zi de zi, care la Duesseldorf erau diferite de cele din Israel. Eu si DE am barfit prietenii din copilarie, fiecare e azi in alt colt al lumii, cine si-ar fi inchipuit?
In masina, in drumul spre hotel, sedeam pe bancheta din spate, intre C. si M., iarasi taceri, intrerupte de tusea mea repetata, ganduri necontrolate, trebuia sa vin aici si, totusi, nu ne-am spus nimic, cine este astazi C.? Maine voi vizita Duesseldorf, DE pleaca la Frankfurt, ea insa ramane, poate se ofera sa se plimbe cu noi, sa-mi arate orasul, sa redesteptam imagini din Bucuresti, sa ne privim, in sfarsit, in ochi. Nimic… Am ajuns la hotel, am coborat cu totii, la despartire, in timp ce ne imbratisam, am simtit trupul ei lipit de mine. Apoi m-a batut consolator pe umar, oare ce a vrut sa-mi spuna, ca viata merge inainte?
– Vlad a inchis un cerc, o aud pe M…
* * *
In aceeasi noapte n-am putut adormi, priveam undeva spre infinit si ma intrebam unde mi-au disparut cuvintele. Oare aveam, intr-adevar, ceva sa-i spun fetitei C. sau femeii de 50 de ani? Vedeam in fata mea cercuri intersectate, tot felul de culori, cercuri inchise, deschise, deveneau ovale, patrate, unghiuri ascutite, halucinatii, coboram din pat, ma apropiam de fereastra, parca un magnet ma atragea spre telefon, apoi iar spre pat… M. dormea langa mine, de cand ne despartisem de C. si DE nu vorbisem mai de loc, ne asteptau cateva zile de excursie prin padurile germane, dar maine Duesseldorf, orasul elegantei, orasul lui C…
A doua zi am facut o mare descoperire. Ca pot sa-mi controlez, partial, gandurile. Am vizitat Duesseldorf si mi-a placut fiecare colt, fiecare magazin, era o vreme de vis, de cateva ori m-am gandit ca s-ar putea s-o intalnesc intamplator, pe strada, pe C., dar atat. Am hotarat ca vom avea o vacanta reusita si asa a si fost. Nu voi povesti fiecare etapa in parte. Am vizitat zona muntilor Harz, Goslar, Muenden, unde ne-a prins o ploaie torentiala si am avut un dialog suprarealist cu o batranica, ea pe nemteste, eu pe engleza, despre iudaism si crestinism. Cauta sa ma convinga sa devin crestin si sa-l recunosc pe Isus drept Mesia; dar eu am ripostat ca Isus nu are nevoie de recunoasterea mea, se descurca si singur, pe scurt, ne-am inteles de minune. Am trecut prin Gottingen, Kassel (unde am avut norocul sa vedem o expozitie Chagall), Wuerzburg, toate incantatoare, apoi am schimbat traseul, am lasat Nuernberg si Regensburg pentru alta data si ne-am indreptat spre Muenchen. Am ajuns la castelele lui Ludwig din Bavaria, pe care le mai vazusem, dar m-au impresionat intr-atata, incat m-as mai duce de cateva ori, mai ales ca Ludwig, personajul, ma fascineaza. Pe tot parcursul, nu am vorbit de prietenii intalniti, ne-am bucurat de natura, de momentele de intimitate cu M., ne intelegeam din priviri, ne tineam de mana, ca doi adolescenti, eu o cam grabeam, sa reusim sa acoperim cat mai multe etape, mereu am senzatia ca imi lipsesc doua zile, doar doua, ca excursia sa fie perfecta. Daca vreti sa aveti o vacanta reusita si nu stiti incotro sa va indreptati, caci vremea in Europa e capricioasa, aterizati la Muenchen. In functie de ploaie sau vanturi, ramaneti la nord de Alpi, sau traversati-i, asa puteti vedea Germania, Elvetia, Franta, Nordul Italiei, Austria, puteti schimba programul pe loc, doar ca trebuie sa carati multe ghiduri si harti, dar in citeva ore, ajungeti in alt climat, cu alta priveliste si arhitectura, alti oameni si alte surprize.
La sfirsitul expeditiei ne-am intors la Hotelul Ibis Nord, in Muenchen, coplesiti de impresii si am mincat, evident, la Mario. Inainte de a pleca spre aeroport am simtit nevoia sa aud vocea tuturor prietenilor reintilniti, am telefonat Manonei, lui P., lui DE, lui Wolfgang, le-am multumit pentru clipele placute si ne-am promis sa mentinem legatura. Unei singure persoane nu i-am telefonat, oricum n-as fi stiut ce sa-i spun. Am revenit in Israel, la treburile cotidiene, la pacienti, la atacurile teroriste, la economia in permanenta criza, la serile petrecute in fata computerului, la lista Rom-Jews, la personajele virtuale, care imi lipsisera pe toata durata vacantei.
Dar, nu stiu cum e la voi, casuta mea postala are o rubrica numita \” Addresses\”. Cand am deschis-o mi-a sarit in fata ochilor un nume. O femeie de 50 de ani, locuia departe, la cateva ore de zbor de Israel, o fetita de numai 14 ani, pe care o revazusem, dar nu ne intalnisem. Trecusem iar unul pe langa altul, ca in urma cu ani, la Bucuresti, la Rishon LeZion, acum la Duesseldorf. Timp de o saptamana am evitat acest nume, peste el se suprapuneau imagini incetosate, linii frante, puncte neclare, litera C., care, pe tastatura, apare alaturi de V. Iar C. este un cerc neinchis.
Pe 30.4.2003 in timp ce citeam mesajele listei Rom-Jews, am simtit cum mana s-a dus singura si a scris un mesaj privat. Se chema : “N-am cuvinte”.
\”M-am intors, am vrut sa-ti scriu, dar am ezitat…
Arati superb, ai crescut, si totusi ai ramas fetita de odinioara.
As fi vrut sa te intreb atatea lucruri…
Crezi ca vrei sa-mi raspunzi la intrebarile nepuse?\”
( Sfarsitul in numarul viitor )