„În privinţa incertitudinilor legate de stocarea gazelor naturale în Ucraina, Comisia UE a recomandat statelor membre să se pregătească mai bine pentru perioada de iarnă şi să-şi asigure depozitele de gaze naturale din toate sursele disponibile”…
(iulie 2009)
Nimic nou pe frontul de Est? Şi da, şi nu. Vizele pentru cetăţenii români rămân în vigoare, chiar dacă România nu a fost implicată în evenimentele din 7 aprilie, divizarea societăţii este evidentă şi puternic ilustrată de sondaje, ambiguitatea „noilor democraţi” menţine suspansul legat de viitorul politic al RM, iar fermitatea declaraţiilor Opoziţiei arată, probabil, că cele trei partide de extracţie liberală se pregătesc inclusiv pentru… anticipatele din 2010!
Nevinovată, dar tot vinovată!
În cadrul unei conferinţe de presă, procurorul general al RM anunţa că „România, ca stat, nu a participat la protestele din 7 aprilie”. Aşa să fie! Dar teatrul absurdului continuă la Chişinău. Căci toate măsurile luate împotriva României – regimul de vize, expulzarea ambasadorului, acuzele de subminare a statalităţii – s-au bazat pe aşa-zisa implicare a Bucureştiului în evenimentele din 7 aprilie. Care implicare, iată, nu mai e! Şi atunci, de ce nu se ridică vizele? De ce, dacă România nu e vinovată, ea rămâne, totuşi, vinovată? Răspunsul e simplu. Bucureştiul a fost deja desemnat drept inamic al Chişinăului şi, indiferent de „probe” – cine se mai încurcă în ele?! -, va rămâne aşa. Cel puţin, până la alegeri. Recenta ieşire publică a preşedintelui Voronin, potrivit căruia politicienii care numesc limba moldovenească drept română „scuipă nu doar în Constituţia ţării, dar şi în propriii lor părinţi”, nu face decât să confirme aşa ceva. Invocarea radicală şi agresivă a „limbii moldoveneşti” de către un preşedinte al RM nu are conotaţii lingvistice, ci geopolitice: este un semnal foarte clar că tensiunea pe relaţia Chişinău-Bucureşti este tot ridicată.
Consecinţele lui 7 aprilie sunt vii
Indiferent de aspectele juridice ale lui 7 aprilie, consecinţele sociale şi politice sunt pregnante. Evenimentele de atunci au fost deja expresia unei falii la nivelul societăţii, dar ieşirea în stradă şi tot ce a urmat nu au făcut decât să adâncească ruptura. O ruptură care nu e (doar) generaţională, aşa cum se insinuează grăbit. Ţine şi de educaţie, de geografie, de apartenenţa etnică, de expunerea la Occident sau Rusia etc. Ultimul BOP nu face decât să confirme scindarea. La întrebarea legată de necesitatea alegerilor anticipate, 47% spun da, 41% – nu. Tot în procente relativ egale este evaluată şi corectitudinea alegerilor din 5 aprilie: 42,6% – nu, 42,4% – da. Manifestările din 7 aprilie „au fost justificate” pentru circa 40% dintre respondenţi, pentru 45% – nu. Şi răspunsurile la întrebarea legată de „ce s-a petrecut cu adevărat acolo” indică – în ciuda variantelor de răspuns nu tocmai fericite prin ambiguitatea formulării – aceeaşi diviziune. Egalitatea este consemnată şi când se identifică „principalul vinovat pentru cele întâmplate”: acelaşi procent are şi PCRM, şi Opoziţia.
Strada intră în cabina de vot
Ce rezultă de aici? Că atmosfera de diviziune socială care va marca alegerile din 29 iulie sugerează deja ierarhiile politice. Nu doctrinele sau discursurile docte, ci atitudinea faţă de 7 aprilie şi tot ce a urmat ulterior configurează intenţia de vot. Nici Opoziţia, nici PCRM nu vor putea sări peste propriul bazin atitudinal, configurat după ieşirea în stradă. Pentru ambii actori politici, ajunge undeva la 40%. Asta nu înseamnă voturi explicite pentru comunişti sau Opoziţie – înseamnă doar repartiţia atitudinilor, tendinţelor şi latenţelor din societate în acest moment. Pentru a deveni vot, acestea trebuie identificate şi accesate. Aici e miza reală a alegerilor din 29 iulie. Orice ieşire în decor de pe aceste culoare electorale înseamnă ratarea activării „electoratului latent”. E semnificativ, din acest punct de vedere, că partidul din Opoziţie care menţine în sondaje tendinţa crescătoare este tocmai acela ce nu a trimis niciun semnal de ambiguitate în ceea ce priveşte vectorul său politic şi nu s-a risipit în teme secunde. „Ispita centrului”, la care nu a putut rezista unul dintre cele trei partide, riscă să-i diminueze aplombul electoral – e naiv să crezi astăzi că a dezbate raţional statutul minorităţii ruse din RM şi a acuza PCRM de „învrăjbire etnică” poate aduce voturi. Omeneşte, efortul o fi salutar; electoral vorbind, e pierdere de vreme. Cu referire la al treilea membru al troicii liberale, în ciuda faptului că ambiguitatea electoratului său este cea mai pregnantă, nu avem nimic cert. Şi asta pentru că datele furnizate de către gestionarii BOP sunt calculate pe total eşantion. Dacă raportăm procentele doar la populaţia care a declarat intenţie de vot, procentul din dreptul fiecărui partid creşte. Dacă se adaugă aici marja de eroare a sondajului, se poate conchide că nu există argumente statistice pentru a declara astăzi AMN în afara parlamentului… În ceea ce priveşte PCRM, partidul şi-a atins limita de creştere şi nu poate mai mult, indiferent de eforturile pe care le va face în campanie. De remarcat, însă, că partidul a ştiut de la început pe ce mizează şi ce public-ţintă are. A acţionat fără scrupule şi fără niciun efort de păstrare, măcar, a aparenţelor. A stors tot ce se putea. Mai rămâne PDM…
Cine intră în parlament şi ce va face acolo?
Vom avea, cel mai probabil, cinci partide în Parlament. Fostul spicher a trecut cu arme – şi bagaje? – într-o tabără opusă celei în care se afla la 7 aprilie. Şi de aici ambiguitatea poziţiei sale. PDM este acum acel partid care culege voturile nu centriste, ci, vorba liderului său – „criptocomuniste”. Deocamdată, prin bazinul electoral, partidul este mai aproape de comunişti decât de Opoziţie. Mai mult, declaraţiile ambigue relativ la o coaliţie cu PCRM nu fac decât să mărească suspansul. Consecinţa? Reticenţa firească a celor trei partide liberale faţă de „noii democraţi” care nu au trecut, deocamdată, testul „votului de aur”.
Ce va urma? În condiţiile menţinerii radicalismului anticomunist al Opoziţiei şi a numărului insuficient de mandate acumulat de PCRM, singurul „aliat” – natural sau nu – rămâne PDM. În cazul „saltului mortal al lui Marian Lupu”, adică scenariul „executivul la PCRM – preşedinţia la PDM”, nimic esenţial nu se va modifica la Chişinău. Şi asta nu pentru că unii membrii ai PDM – oameni remarcabili, mulţi dintre ei – nu ar dori asta. Ci pentru că nu vor putea. Structura şi tehnologia Puterii din RM vor rămâne neschimbate, chiar dacă occidentalii vor beneficia acum de parteneri mai agreabili de dialog. În ceea ce priveşte Opoziţia, un asemenea scenariu nu e ideal, dar nu îi este complet nefavorabil pe termen mediu. În condiţiile în care electoratul nu îi va da votul pentru a guverna, compromisurile nu au niciun rost. Fără majoritate parlamentară fermă, fără televiziuni, fără garanţii financiare clare din partea Occidentului, liberalii îşi pot permite statutul de Opoziţie şi după alegeri (comuniştii, nu!). Contextul internaţional nu este deloc favorabil, mai ales în condiţiile în care „generalul iarnă” se va alătura crizei economice şi va lovi RM cel puţin în timpul următoarei crize a gazelor ruseşti. Anticipatele vor fi tot mai greu de evitat.