ACUM.TV

 
Seria de articole și interviuri despre Holocaustul din România nu pare să fi convins pe toți cititorii revistei ACUM de ororile de care s-a făcut vinovat regimul Antonescu în timpul celui de-al doilea război mondial. De aceea reproducem acest articol, cu permisiunea autoarei, Sonia Palty, evreică din București, care a făcut parte din singurul lot deportat din Capitală în Transnistria în 1941. Ea a publicat cartea „Evrei, treceți Nistrul!” în care povestește amintirile din timpul deportării.

Sonia Palty a făcut parte din singurul lot de evrei bucureşteni deportaţi în Transnistria

1 Mai – ziua internaţională a muncii în România şi în alte ţări. Vă mai aduceţi aminte ce „sărbătoare”, steaguri roşii, defilări, bufete cu bere şi crenvurşti în stradă (singurul lucru atractiv pentru majoritate) pe fondul de lozinci, strigăte şi cîntece de slavă, minciunii şi corifeilor ei.

Totul era „mult zgomot pentru nimic”, organizat de cei care timp de peste două generaţii au organizat şi impus o tăcere criminală asupra nelegiuirilor comise împotriva unor cetăţeni paşnici, zeci şi sute de mii de evrei asasinaţi bestial de către armata română sub conducerea mareşalului pe care şi astăzi unii vor să-l fălfîie înălţat la gradul de „erou naţional”.

Conform calendarului evreiesc data comemorării Holocaustului este în Kuf Vav (26) ale lunii Nisan, care revine în anul acesta conform calendarului Gregorian exact pe ziua de 1 Mai, sărbătoarea Internaţională a mincinoşilor.

Această bizară coincidenţă subliniază în sufletul meu amintirile groaznicei crime comisă contra poporului evreu în Europa, amintiri care mă copleşesc. Cînd mă uit în jur, îmi dau seama că dintre cei 284 de victime care am fost deportaţi din Bucureşti în septembrie anul 1942, mai sunt foarte puţini. Eu am supravieţuit pentru că făceam parte dintre cei tineri, eram o fetiţă de 14 ani. Deşi au trecut de atunci trei generaţii, Transnistria cu ghetourile şi lagărele, în care am fost deportată continuă să fie pentru mine partea marcantă a vieţii. În coşmarurile mele îmi retrăiesc nopţile fugărită, bătută, flămîndă, umilită sau îngrijind pe tovarăşii mei de deportare care m-au numit „soră de caritate”.

Pînă astăzi nu ştiu care e importanţa zilei de 1 Mai, în afară de faptul că e ziua primăverii. Lozincile erau goale de conţinut. Poate că această coincidenţă întîmplătoare a acelor date în aceiaşi zi, provoacă şocul dintre minciună şi tragicul adevăr şi în cazul dorit, îndeamnă păstrarea cu sfinţenie a amintirii tragediei unei omeniri întregi şi-n mod special a poporului nostru.

Câțiva oameni de omenie

Minciuna indiferent de ce origine politică ar fi, e la fel de odioasă, periculoasă, criminală. Unii tineri au auzit, au urmărit poate filme documentare, despre crimele din anii războiului.

În acele zile de deportare nu am fost chinuită numai de frig, foame, bătăi şi moarte. Mă obseda şi o întrebarea pentru care nu am găsit răspuns pînă astăzi. Cum se poate ca românii, popor iubit, alături de care am vieţuit ani şi ani de zile, din fragedă copilărie, oameni în care aveam încredere ca în fraţi, chiar dacă nu aveam aceeaşi religie, doar trăiam împreună şi ei şi noi simţeam aceleaşi dureri, aceleaşi bucurii, cum se poate să fie otrăviţi de minciună într-atîta încît să-şi pîngărească propriul chip de om. E adevărat, în cele 14 luni de deportare am întîlnit, spre fericirea grupului nostru de bucureşteni cîteva excepţii de Oameni Cu Suflet, care vedeau în noi victime ale unei politici mişelnice.

Acest pumn de oameni merită să fie amintiţi şi reamintiţi. La Ferma din Alexandrovka, directorul – ing. Vasiliu – care ne-a protejat, şi-a sacrificat viaţa pentru noi, fiind trimis ca pedeapsă, pentru atitudinea lui omenoasă la Cotul Donului, unde mare parte din armata româna a fost decimată. Plutonierul Fanache, comandant al grupului de jandarmi care ne păzeau, a organizat apărarea noastră cînd am trecut printr-un sat locuit de colonişti germani în Ucraina aproape de vîrsarea Bugului în Marea Neagră, maiorul Ambruş care nu a respectat ordinul primit şi a oprit transferarea noastră pe partea germană a rîului Bug, – unde ne aştepta moartea. Statisticianul dr. Anton Golopenţia, ne-a adus bani de la familiile noastre din Bucureşti ca să putem rezista. Oare acest mic grup de ţadikim nu ne sugerează povestea celor care trebuiau să salveze Sodoma.

Azi cînd suntem înfioraţi de bestialitatea vremii suntem obligaţi să ne aducem aminte de acei care-n ciuda împrejurărilor au ştiut să rămînă OAMENI.

Din păcate, cu toate dovezile incontestabile, acte, filme documentare, mărturii ale unor mari personalităţi, care au trecut prin acest iad, în jurul nostru, atît în fosta noastră patrie, ca şi în celelalte ţări ale lumii, mai sunt javre care latră contra adevărului .

Negaționiștii zburdă

Un mic exemplu. În România nici pînă azi nu sunt judecaţi cei care îşi permit şi în zilele noastre, exploatînd în rău libertatea democraţiei, să influenţeze tineretul, oamenii cinstiţi care nu au trăit în acele zile cumplite, să-i asmuţească împotriva „jidanilor”, prin articole în diverse publicaţii extremiste, conferinţe şi interviuri provocatoare la unele posturi de televiziune şi alte mijloace de glorificare a minciunii.

Dar cum spune înţeleptul proverb al tuturor popoarelor: „Cîinii latră, caravana trece”.

Personal am constatat că tineretul cu spiritul său sănătos nu acceptă ura de rasă. Cred în victoria adevărului chiar şi atunci cînd adevărul nu e măgulitor victoria lui e obligatorie, pentru binele întregii omeniri, pentru ca îngrozitoarea istorie să nu se mai repete niciodată.

AMEN

Acest articol a fost publicat duminică, 27 iulie 2008 la rubrica Opinii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.