„Domul atomic” este cel mai potent simbol al exploziei de la Hiroshima de la 6 august 1945După trei luni de pregătiri intense, sute de pagini Web, câteva cărți și unsprezece ore și jumătate de zbor de la Paris la Osaka, am aterizat, împreună cu un amic portughez, plini de curiozitate în Japonia. Iar prima etapă a periplului japonez începea exact așa cum ne imaginaserăm: aterizarea pe pista construită în mijlocul Pacificului ne confirma așteptările potrivit cărora în Japonia orice e posibil.
Trebuie să vă mărturisesc că în primele ore râdeam amândoi ca doi copii tembeli: în primul rând pentru că nu ne vedea sã credem că ne aflam în sfârșit în Japonia – atâta ne pregătiserăm, acumulaserăm atâtea informații, ajunseserăm chiar să visam că ne aflam deja acolo, încât, plimbându-ne pe străzile din Osaka, părea ireal. Și în al doilea rând pentru cã este o altă lume, aș spune chiar o altă planetă, cu riscul de a-i sfida pe studioșii Universului. Ne uitam împrejur și nimic din ce vedeam nu ne era cunoscut: trenurile erau altfel, manierele, mașinile cu volanul pe dreapta, circulatul cu metroul, în sfârșit, totul.
Un lucru avea însă să ne impresioneze și să ne cucereascã din prima și pânã în ultima zi: calitatea serviciilor. Există o grijă dusă până la limitele imposibilului față de clienți. La intrarea în hotelul din Osaka (conform normelor japoneze ora de check-in este 14.00) ne-au întâmpinat patru domni de o vârstă incertă, ca mai toți japonezii, care se întreceau în plecăciuni și vorbiri interminabile din care am înțeles cã ne dădeau un călduros “Bun-venit” (încă îmi mai sună în urechi: Irashaimase, irashaimase, irashaimase…). Gestul și simpatia urmau să se repete ca un ritual în fiecare magazin sau restaurant în care urma să intrăm în următoarele trei săptămâni. Plecăciunea este, de altfel, o instituție socio-culturală în Japonia. Cu corpul înclinat la 30, 45 sau 90 de grade, plecăciunile însoțesc, de regulă, un salut, o mulțumire sau scuze și oricât s-ar strădui străinii nu reușesc să execute o plecăciune perfectă în stilul japonez.
Tradiție și modernitate
Pentru amatorii de monumente, muzee și alte atracții istorice, Osaka nu prezintă prea mult interes, cu excepția castelului în stil tradițional, și el, în fapt, o reconstrucție contemporanã a unui castel secular distrus în al II-lea rãzboi mondial. Dar una dintre principalele atracții ale orașului, mai ales la lăsatul serii este strada Dotonbori cu nenumăratele ei restaurante cu reclame ingenioase: firme luminoase, gonflabile, mișcătoare, etc. Și din loc în loc tarabe servind specialitatea locului: takoyaki (gogoșele umplute cu bucăți de caracatiță) la minut!
În apropiere se află și vestita Amerika-mura, zona magazinelor de modă avangardiste, nonconformiste frecventate de tineretul rebel. Străzile forfotesc de adolescenți imitând, prin vestimentație, personaje din desenele animate japoneze și domnișoare îmbrăcate dupã moda subretelor franceze.
Amerika-mura lansează tendințele care vor invada Japonia în lunile următoare, tocmai de aceea, creatorii de modã își trimit spionii să se inspire din animația strãzii. Spectacolul merită o pauză mai îndelungatã în fața unei cutii cu șase takoyaki contra simpaticului preț de doi euro cutia. Zis și făcut, îmbrăcați prea cuminte și cu mâinile pline de grăsime ne-am pus pe fotografiat în stânga și-n dreapta.
Hiroshima – puterea iertării
Când ne-am hotărât să vizităm Hiroshima, am avut o strângere de inimă. Pe de o parte era inevitabil – cum să mergi în Japonia și să nu te duci la Hiroshima?; pe de altă parte, însă, ne așteptam să fie copleșitor și poate că nu eram pregătiți să ne petrecem o zi din concediu într-o atmosferă cenușie. Am decis să riscăm și, mai mult, am recurs la serviciile unui ghid voluntar: pensionarii sau oricine dorește să exerseze limba engleză, își oferă serviciile de ghizi, în mod gratuit, singura exigență fiind de a-i plăti cheltuielile de transport și o masă dacă serviciul prestat include, de pildă, ora prânzului. Așa l-am cunoscut pe Victor (numele occidental al d-lui. Katsutoshi Noda) – cât de potrivit acest nume pentru istoria pe care urma să o ascultăm și pe care doresc să v-o împartășesc.
La data de 6 august 1945, Victor avea șase luni. La ora 8.15 se afla acasă cu mama și sora lui, la distanță de numai un kilometru și jumătate de locul unde a explodat bomba atomică. Sora a murit pe loc, dar Victor și mama lui au fost îngropați sub dărâmăturile casei. A fost salvarea lor! După câteva ore, tatăl lui i-a găsit și i-a readus la viață. Nu acelasi noroc l-au avut rude apropiate, și proprii părinți au murit, câțiva ani mai târziu, de leucemie.
Ghidul nostru vorbește calm, cu o oarecare distanțare care mă zgândărește. Rabd ce rabd, și-l întreb: după tot ce au pătimit japonezii, nu au resentimente față de americani? Victor zâmbește cu înțelepciune, ca și cum ar fi dat răspunsul de mii de ori altora, sau poate sie însuși: “I-am iertat!”. Am revelația instantanee că asta o să-mi rămână de la Hiroshima.
Domul bombei atomice, monumentele în semn de omagiu față de victime, muzeul bombei atomice, reținut și cuminte, flacăra ce nu va fi stinsă cât timp vor exista arme nucleare, toate ne ajută să nu uităm, în timp ce tot răul s-a vindecat prin iertare.
Când l-am contactat pe dl. Victor, l-am rugat să programeze ziua astfel încât vizita la monumentele legate de bomba atomică să nu fie lăsată la sfârșit, ca să nu plecăm cu un gust amar. De aceea ne-am petrecut ultimile ore în Hiroshima într-o grădină japoneză, și ea complet distrusã în 1945, dar renăscută din propria-i cenușă.
Ne întoarcem la Osaka cu Shinkansen, trenul de mare viteză, copleșiți de istoriile Hiroshimei: care să fie, până la urmă lecția? Cât de rău putem să ne facem unii altora într-un moment de nebunie? Sau ce admirabil popor care reușește să se ridice, să ierte și să meargă mai departe?
Asa e, Domnule Popa – „vae victis!”
V-ati lovit si altfel de subiectul razboiului? Ei (japonezii anno Domini 2008) cum se plaseaza fata de acest con de umbra al istoriei lor nationale? Ce spun batranii? Ce cred tinerii? Ce predau dascalii?
Cu simpatie,
G. A-E
Fără îndoială că bombardamentele de la Hiroșima și Nagasaki au fost niște uriașe tragedii umane, cum au fost și cele de la Tokio, Londra, Hamburg, Dresda, Coventry, Varșovia, București (4/4/44) și multe altele.
Fără îndoială că președintele Truman a vrut să testeze noua armă și să-i arată proaspătului lui rival Stalin că acum America are superioritate în acest domeniu.
Dar nu sunt convins că bomba de la Nagasaki a fost chiar așa de inutilă, dat fiind că fanatacii conducători ai Japoniei nu aveau de gând să capituleze pe 8 august 1945 (când a intrat în război și URSS, la trei luni după sfârșitul războiului în Europa).
Continuarea războiului pentru fiecare insulă, inclusiv pentru cele două mari insule Honshu și Hokkaido ar fi însemnat în mod cert mul mai multe victime umane și materiale decât cele cauzate de bombardamentele atomice.
Hiroșima și Nagasaki au fost tributul tragic pentru ca omenirea să-și sea seama ce înseamnă arma atomică și să n-o mai folosească niciodată de atunci.
Și a fost momentul în care poporul japonez a renunțat la militarismul fanatic și a îmbrățișat democrația (chiar dacă i-a fost impusă cu forța, ca și germanilor, de odioșii imperialiști americani) și a ales calea unei prosperități fără precedent, fără să tragă un foc de armă de atunci.
Excelent articol. O observatie, doar. Acea bomba, cu ruinele, surioara moarta, leucemia si deznadejdea ce le-a adus a avut si ea originile ei si, mai ales, scopul ei pragmatic – scop pe care l-a atis, si care s-a numit „incetarea razboiului in Pacific”.
Oare D-l Victor i-a iertat si pe politicienii japonezi care au adus aceasta nenorocire asupra propriului popor?
Într-adevar, va multumesc pentru observatie, cu o mica addenda: daca primba bomba si-a avut rostul ei, a doua chiar ca a fost gratuita (ca sa-l citez tot pe dl. Victor: „Cred ca le placea sa lanseze bombe”).
Cât despre politicieni, ca peste tot: românii ce vină au? Salutari cordiale!
Va multumesc pentru interes, domnule Adelmann-Elias, puneti întrebari pertinente, la care din pacate nu întotdeauna am raspuns. A fost prima mea apropiere de Japonia iar impresiile sunt mai degraba extrem de personale decât obiective si consolidate.
Ce pot spune este ca: nu numai ca nu exista resentimente fata de americani, ba chiar îi admira si copiaza (mai ales când e vorba de tineret, baseball, moda, muzica, etc.). Îi dispretuiesc, însa pe chinezi! (si nu ne mira…).
Ajung la cumulul de a sarbatori alegerea lui Obama ca potential candidat la Presedintia SUA sau de a organiza Festivalul dansului Hula în plin centrul Osakai, iar Hawaii-ul este principala destinatie turistica.
Dar toate astea nu pentru ca ar fi uitat sau sters cu buretele, ci pentru ca au iertat si s-au detasat. Ca si problema Domului bombei atomice: s-a iscat o discutie daca sa fie lasat, cu riscul de a zgândari permanent durerile personale, sau daca sa fie demolat. Au ales sa-l transforme în monument nu atât ca sa tine ei minte de ce s-a întâmplat, cât mai ales ca tot globul sa nu uite.
Din pacate istoria recenta ne arata ca noi, românii, desi nu stam grozav la capitolul iertare, avem o capacitate teribila de a uita. Chiar si când, sau poate mai ales atunci când nu trebuie.
Cu simpatie,
Corneliu Popa