„Armată populară, armată din popor”, cântau soldaţii pe strada din centrul Capitalei pe când eu aveam doar zece ani. După alţi cincisprezece, aveam şi eu să mărşăluiesc la Iaşi, unde am fost repartizat ca soldat „terist” (TR – termen redus), cântând „Patrie liberă, noi ţi-am jurat să te-apărăm cu braţul înarmat … Partid iubit, partid biruitor, eşti conştiinţa-ntregului popor, sub steagul tău, noi am jurat să te-apărăm” (ciudat, atunci nu am înţeles că armata era subordonată Partidului)… „Trei culori” (când nu era încă imn naţional)… „Şi unu-i Decebal cel harnic, iar celălalt Traian cel drept” (de ce unul, harnic, altul drept şi nu invers?), „Deşteaptă-te, române” (nici acesta nu era imn naţional, iar textul cu totul anacronic, „somn de moarte”, „barbarii de tirani”, cu totul greu de înţeles, mă rog, să mă ierte Andrei Mureşanu). Marşul avea loc fie pe stradă, unde sergentul mergea alături şi striga la cei care mimau cântarea, fie în curte, în drum spre popotă, fie în drum spre baia regimentului, cu prosoapele şi săpunul în mână., izmenele le ţineam, cele de schimb, în buzunar.
Când am sosit, seara, din Bucureşti, la poarta regimentului, comandantul de gardă l-a chemat pe un sergent să-mi ia valiza, ceea ce m-a făcut să mă simt stânjenit. Sergentul credea că am venit să mă facă ofiţer. Aveam diplomă de inginer, dar sărisem doi ani peste convocări, din motive personale. După două zile, când a văzut că nici vorbă nu era de a fi eu ofiţer, m-a mutat cu patul lângă uşa de la intrare, astfel că timp de şase luni am ştiut ce înseamnă să-ţi dea cineva cu uşa în cap. Asta, în special noaptea, când băieţii, eram circa cincizeci într-o cameră mare, cu paturi suprapuse, alergau la WC.
A merge la WC, noaptea era o mare aventură, totul în jur era umed, puteai să cazi în orice moment în ceva moale, mirosul era fie de clor, fie de amoniac, după cum se respecta programul de dezinfecţie. Nu m-am îmbolnăvit, iar despre hârtie de toaletă nici pomeneală, de bază era ziarul „Scânteia” care se citea obligatoriu la ora de educaţie politică. Unii ţineau slănină în geamantanele de lemn, sub pat, astfel că în cameră stăruia permanent un miros de transpiraţie amestecat cu miros de afumătură, de se ţinea plutonierul major de nas, iar ofiţerii nici nu intrau. Mâncarea nu era rea, fasolea la cazan cu bucăţi de cârnat erau un deliciu pe care nici azi, la nici un restaurant nu l-am regăsit. Nu mai spun că de sărbători oficiale, plus cele de ordin intern, aniversări, se bea o jumătate de cană de votcă de cea mai proastă calitate, industrială.
Plutonierul, un băiat de la ţară, sărac lipit, după figură, nu avea bani să-şi cumpere abonament la popotă şi mânca pe ascuns, în clasa de studiu, unde un soldat îi aduce cu gamela cele două feluri de mâncare. Omul era atât de flămând că-l trimitea de vreo trei ori, probabil că era singura masă pe ziua respectivă. Noi râdeam de el, iar el se răzbuna şi ne ţinea în picioare în orele libere de după amiază, citindu-ne regulamentul sau ziarul. Cred că făcea reciclarea propriilor cunoştinţe, pentru că silabisea îngrozitor, iar noi îl corectam în cor. Omul era extrem de supărat, dar, de pildă cu mine se purta frumos, pentru că seara, după ora stingerii, venea să-i fac lecţiile de matematică, urma clasa a opta şi trebuia să termine liceul, altfel risca să fie dat afară. Nu era un flăcău prea frumos, avea dinţi de cal şi ochi de bou, cum se spune, dar nu era om rău şi îl văd şi acum, în faţa ochilor, regret că am râs şi eu, uneori de el. Hazul cel mare a fost când, nu se ştie din ce cauză, a fost „băgat la bulău”, adică la carcera pentru subofiţeri, se uita pe ferestruică şi parcă cerşea mila noastră. Dar primea numai priviri dispreţuitoare, iar unul mai îndrăzneţ i-a promis o fetiţă din oraş.
Obsesia sexuală era prezentă între soldaţi şi fiecare povestea luni ce succese avusese duminică, la învoire. Majoritatea veneau beţi, unul dintre ei a avut proasta inspiraţie să se oprească în faţa ofiţerului de serviciu şi să-i scuipe pe cizmă. A fost judecat după câteva zile şi a primit doi ani de batalion disciplinar, undeva, în Ardeal. Sergenţii în mare parte se purtau îngrozitor cu soldaţii, în special cu cei pe care îi cunoşteau de acasă, unii fiind consăteni. Dacă cineva afirmă că omul poate fi brută, în anumite condiţii, eu confirm, deşi era timp de pace. „Culcat”, „Drepţi”, erau două comenzi pe care un sergent le putea da unui soldat de o sută, de două sute de ori, apoi, „târâş, înainte”, „aviaţie inamică”, astfel că omul, chiar dacă pe jos era noroi, trebuia să meargă precum broasca până la cantină, unde se încolona frumos şi intra în sala de mese. Cineva o să spună că eu calomniez armata populară, nu cred, se spune că în mai toate armatele din lume se petreceau şi se mai petrec asemenea fapte. L-am întrebat pe un soldat de ce se supune şi el mi-a explicat, „Păi ce vreţi, să mă pună schimbul doi, de noapte?”, adică de la ora unu la trei. A încercat un sergent, chiar cel care îmi cărase prima zi valiza, să facă şi cu mine exerciţii de acest gen, l-am refuzat şi i-am promis că voi raporta la comandant. S-a potolit, deşi celorlalţi le spunea că aşa se călesc soldaţii şi că el a trecut prin aceleaşi experienţe, cu un an înainte.
Era în anul de graţie 1968. Instructorul politic, un căpitan nu prea prost, ne ţinea prelegeri despre necesitatea culturii, a pregătirii multiple, dând exemplu armata israeliană. „ Bă, voi ştiţi de ce au câştigat evreii războiul cu arabii? Vă spun eu, aveau carte, bă, ăştia ştiau ce are fiecare avion în el, fiecare mitralieră, cum merge aparatura de transmisie, bă! Ia zi tu, bă, cum e cu radioul, de ce merge radioul?”. Tăcere. „Sunt unde, bă, undele intră şi ies, nu le vezi, cu undele astea poţi distruge o unitate militară, un oraş”. Mai mult ne-a impresionat o demonstraţie pe un câmp, unde s-a simulat o explozie nucleară cu explozibil chimic. A fost extraordinar şi am avut chiar senzaţia unui atac atomic.
Tabăra de munte a fost pe undeva, în apropierea unei mănăstiri vestite. S-a hotărât vizitarea acesteia, deşi nu intra în programul de educaţie politică, dar plăcerea a fost decompensată printr-un marş forţat, adică 12 km. trebuia străbătuţi în jumătate de oră, ceea ce era practic imposibil. M-am oprit la un sfert de drum şi am refuzat să merg mai departe. Un sergent a rămas cu mine, a fumat, a tăcut, apoi mi-a propus să alergăm împreună. Am spus că nu cred că există un ordin, totul este invenţia lui şi a celuilalt sergent. Eram chiar sigur de asta, pentru că în tabără nu era nici un ofiţer, fuseseră toţi convocaţi nu ştiu unde. Ne-am întors în tabără, iar eu i-am povestit, pe drum, un roman citit recent. Omul a fost mulţumit şi de atunci mă saluta discret, zâmbind. Nu ştiu ce îi plăcuse din comportamentul meu.
Cele mai tensionate zile au fost după invazia sovietică în Cehoslovacia. După discursul lui Ceauşescu la balconul CC-ului din Bucureşti, toată armata era în pregătire, aşa cred. Cel puţin la noi ofiţerii alergau care încotro, la comandament, la magazie, soldaţii tăceau mâlc. Eram de gardă, cu un maior, care mi-a spus … „Fratele meu, am c…t-o împrăștiat, ăştia ne fac zob”. Am înţeles că este vorba de trupele masate la Prut, trupe sovietice. Nu eram convins, dar unii auzeau deja tancurile ruseşti intrând în Iaşi. Erau de fapt tancuri româneşti mergând spre Prut. Atmosfera era încinsă. Dar afirmaţia maiorului mi s-a părut de bun simţ şi totodată defetistă. Omul era bun de trimis la tribunalul militar. Toţi spuneau că teriştii, cum erau eu şi mai erau vreo doi, vor rămâne până în decembrie. Mă apucase deznădejdea, apoi, brusc totul s-a liniştit, la sfârşitul lui august ni s-a dat drumul acasă, iar eu de bucurie mi-am pierdut pantalonii de civil. Am plecat din unitate cu nişte pantaloni maro, găsiţi pe undeva, care erau mai mari cu câteva numere.
Aşa am ajuns la Bucureşti, unde am şi început serviciul. Aici era altă agitaţie, toată lumea trebuia să aibă uniformă de la gărzile patriotice şi să înveţe să tragă cu puşcoace ceheşti din 1937. Am tras cu una la poligon, m-a durut mâna o săptămână. Nu se compara cu dragul de Kalaşnikov din armată. În caz că venea duşmanul, trebuia să fugim într-un şanţ, la şosea, unde era un noroi până la genunchi şi să ochim. Încotro? Ceauşescu credea că sovieticii vor veni să-l dea jos, cu forţa. Nu au venit. A căzut după 21 de ani, trădat de ai săi, aş spune de noi toţi, care nu-l iubeam, nu-l respectam, dar îl suportam.
P.S.: N-aş vrea să uit două episoade, tot din armata care te face „om”. Primul, dimineaţa, nu ştiu cine punea la pick-up pentru toată suflarea soldăţească – „Satule, satule, vatră frumoasă, departe m-am dus de casă, de casa părinţiiiiiilor……”, vocea superbă era a Irinei Loghin, eu o apreciez cel puţin ca pe Maria Tănase, de nu mai mult. Dar, cum am citit şi despre lagărele nemţeşti, după acest moment liric, urmau lătrături de sergenţi, tropăieli, de parcă o turmă de mamifere se pornea la vânătoare. Era un moment îngrozitor. Iar cântecul mergea înainte, acelaşi, cu aceleaşi cuvinte.
Al doilea episod, la fel de neplăcut, cum era să-mi placă armate în 1968, când nici acum nu cred că mi-ar plăcea.? Eram de gardă cu un maior. Acesta, de plictiseală şi-a adus o revistă de cuvinte încrucişate şi un şah. L-am ajutat generos să rezolve două-trei careuri, omul era mulţumit că putea să umple pătrăţelele, apoi ne-am apucat de şah, l-am văzut că se cam enervează şi l-am lăsat să câştige la sfârşit o partidă, a fost foarte mulţumit şi de această dată, apoi s-a întins, îi era somn şi mi-a spus – „Trage-mi cizmele, că mă culc”. Deşi eram cu vreo 20 de ani mai tânăr, omul mi s-a părut obraznic, nefiind un infirm, care, oricum m-ar fi rugat, iar ordinul său nu era nicicum prevăzut în regulament. Ştiam de la colegi că un ofiţer de gardă te poate alerga toată noapte pe la posturi, de nu mai ştii ce este cu tine. M-am gândit, apoi, fără să comentez, am ieşit, am chemat pe comandantul gărzii, un sergent şi i-am comunicat că-l cheamă tovarăşul maior. Ofiţerul a fost puţin uimit, apoi a înţeles, au fost chemaţi doi soldaţi, fiecare i-a scos o cizmă acelei „cizme”, iar eu, de nervi nu am putut dormi toată noaptea.
Atât despre armata populară.
Boris Marian, 1 decembrie 2009
Republicare. Preluat de pe blogul autorului.
@Boris Marian
Daaa, amintiri grele…
> A căzut după 21 de ani (Ceauşescu – vm), trădat de ai săi, aş spune de noi toţi, care nu-l iubeam, nu-l respectam, dar îl suportam.
Aş dori să ştiu:
– cum l-am trădat pe Ceauşescu noi toţi şi fiecare în parte?
– ce înseamnă că îl suportam? O făceam de bunăvoie?
Mulţumesc anticipat.
@ V. MANTA
Mulțam pentru lectură, de la început vreau să precizez că aceste amintiri sunt scrise cu un amestec de ironie, nostalgie (după tinerețea trecută) și au fost incluse într-o antologie de SF, deoarece par neverosimile, azi. Ca să fiu riguros, ar trebui să explic multe, dar am mers spre literatură, deci nu se citește mot-a-mot. Nu este o istorie științific-documentară.
Acum – cum l-am trădat noi pe Ceaușescu? Dacă timp de 24 de ani am votat, obligatoriu, toți primarii, parlamentarii, șefii de la PCR, rezultatele fiind 98% pentru, ce înseamnă? Personal i-am dorit să moară încă în 1965, de ce? Am venit în 1965 de la studii la Moscova și doream să mă căsătoresc cu colega mea , cetățeană sovietică, era și gravidă. Ceaușescu se certase cu cond. URSS, preluând politica la Dej. S-au interzis toate căsătoriile cet. români cu cet. străini, în special sovietici. Era ceva de domeniul fantasticului. Grigore Geamănu, secretar al Consiliului de Stat, m-a întrebat de ce doresc să mă căsătoresc, chiar dacă aș avea un copil cu o cetățeană sovietică? Ce puteam să-i răspund? Era un idiot patentat, Domnul să-l aibă în grijă, avocat și slugă a Partidului.
Am scris cel puțin 50 de scrisori la CC PCR, personal lui Ceaușescu. A durat un an și jumătate, când ambasadorul sovietic având zeci de plângeri de la cetățenii afectați de interdicție, a discutat cu NC și a obținut anularea interdicției. Ca individ, NC părea un idiot ca mulți alții, era greoi și plicticos din cale afară, când vorbea, de altfel ca și Brejnev, alți lideri din țările socialiste.
Nu am știut prea multe despre teroarea pe care o întrețineau acești lideri, dar citisem din alte limbi ce au scris Soljenițân, Șalamov. Părea ceva trecut, nu știam bine ce ar urma. Teama de a nu critica public nimic, doar prin bancuri amuzante, erau fenomene deja asimilate de întregul popor muncitor.
Astfel am răspuns la ambele întrebări, la modul personal, iar pentru o analiză științifică este recomandabil să se citească tot ce a scris și scrie V. Tismăneanu. Un timp nu mi-a plăcut că vorbea despre evreii din conducerea, dar era o realitate. Pentru antisemiți era o bucurie. L-am suportat pe NC din teamă, evident, de pildă, când trecea coloana de mașini oficiale pe Calea Victoriei, dacă nu observai și încercai să traversezi, apărea din spate un civil cu o privire de călău, gata să te împuște. Băieții erau baza regimului. Simplu, ne obișnuisem cu acceptarea dictaturii. Paul Goma, în 1968 a intrat în PCR, ca membru entuziasmat de patriotismul lui NC. A ieșit destul de repede, dar gestul său era de compătimit. Eu am intrat în PCR de bunăvoie, credeam într-o societate bună, fără sărăcie și diferențe sociale. M-am trezit târziu, prin 1980, când am avut întâlniri cu activiști , cu securiști, fiind director tehnic la o nouă uzină. Dar despre asta voi mai povesti. Numai bine.
@Boris Marian
Am recitit (deoarece o parte a apărut deja înainte) cu interes partea despre lupta dv. cu sistemul, pentru a vă căsători cu cine vroiaţi dv. Înclin să cred că aţi câştigat deoarece Ceauşescu şi ai săi nu vroiau să se pună prea rău cu conducerea sovietică, de care se temeau în continuare.
Să revin însă la întrebările mele.
> Acum – cum l-am trădat noi pe Ceaușescu? Dacă timp de 24 de ani am votat, obligatoriu, toți primarii, parlamentarii, șefii de la PCR, rezultatele fiind 98% pentru, ce înseamnă?
În primul rând, votul nu era obligatoriu. Eu, de exemplu, nu am votat decât odată, în cei peste 20 de ani în care am avut drept de vot, şi atunci de curiozitate.
Apoi, rezultatele votului nu contau. Un amic, care făcea numărătoare voturilor în Bucureşti, mi-a şoptit la ureche că oamenii scriau atatea injurii etc. pe buletinele de vot, care se invalidau, că rezultatul real era cu mult diferit de 98%. Pentru a nu afecta cifrele prezenţei la vot, buletinele invalidate erau înlocuite în statistici prin buletine valide, cu rezultatul dorit.
Mulţi votau „pentru” de frică, temându-se (justificat) că votările nu sunt secrete.
Deci nu se poate vorbi despre vreo susţinere a populaţiei pentru regimul comunist şi Ceauşescu, sistem pe care ea să-l fi „trădat” ulterior.
La cea de a doua întrebare de-a mea: ”ce înseamnă că îl suportam?”, vorba fiind despre Ceauşescu, înţeleg că aţi răspuns că de frică. Această frică avea un substrat perfect real, deoarece opresiunea a existat în permanenţă, deci aici cred că suntem de acord.
Din fericire n’am trebuit sa inghit pe toti conducatorii „populisti” din Romania. Am observat lupta de clasa in 1949 cand aveam un vecin a carui fiica era „prietena” cu fiica lui Gheorghiu Dej. Venea o masina sa-si ia prietena nu stiu unde. Noi clasa mica sau mijlocie burgheza nu ne bucuram de drepturile marilor conducatori proletari care devenisera imburgheziti! Gheorghiu-Dej era un om cu nu prea multa scoala dar dupa cum il descria Gaston Marin era foarte insetat sa inghita ceva cultura. Gaston Marin s’a exprimat cu ceva durere ca visul comunist s’a spulberat dupa ’89. Teroarea Ceausista era un detaliu minor care nu l-a atins personal. El vedea visul neimplinit si spulberat. Se pare ca comunismul ca orisice fanatism este o boala incurabila. Cititi cartea lui Kati Marton despre A TRUE BELIEVER.
@ Charlie
Vă înțeleg și vă dau dreptate, dictatura proletariatului este o noțiune goală și ilogică, în practică se rezumă la dictatura unui grup, în frunte cu un om paranoizat de putere, iar inexistența proprietății private și a unei inițiative private duce în timp la dispariția sistemului comunist. Aș adăuga faptul că nicio dictatură nu rezistă în timp, iar fanatismul procomunist dispare prin căderea sistemului. Numai oamenii care au trăit cu iluzia comunistă în tinerețe regretă de fapt propria tinerețe cu nostalgia „romantică” a unui trecut de fapt sângeros. Aceasta este istoria, peroanele nu mai contează, că a fost Dej sau Ceașcă sau altul, ei nu au fost decât păpușile unui sistem mecanic creat de Marx-Lenin -Stalin. Îi admir pe cei care l-au combătut. Eu nu am avut acest curaj. Chiar l-am iubit la început, fără a beneficia de favoruri. Timpul m-a vindecat. Deci fanatismul sau orbirea au un sfârșit. Vă mulțumesc pentru com.
@Boris M. Marian
Sunt surprins de ce scrieţi. Plăcut surprins!
@Alexandru
> Sunt surprins de ce scrieţi (dl. Marian – vm). Plăcut surprins!
Poate că ar trebui aşteptat până când ne vom întoarce, cândva, la Războiul Civil din Spania…
@ V. Manta
Nu ați obs. că eu nu cedez decât în fața unor argumente solide? Războiul civil din Spania l-a început generalul pro-fascist F. Franco, ale cărui mâini au fost pătate de sânge nevinovat. Intervenția comuniștilor pro-moscoviți este doar UN ASPECT. Spania era mult rămasă în urma altor țări, atât economic, cât și social, analfabetismul era în floare, ca și sărăcia, de se poate spune floare la relicvele trecutului de fanatism religios. Cervantes a fost un critic necruțător al acelei Spanii medievale. Er4a nevoie de reforme pe care tot Franco de voie, de nevoie le-a pus mult mai târziu, după 1945 , în aplicare. Dacă Stalin și-a băgat coada, nu înseamnă că Franco era omul salvator.Îl laud doar pentru atitudinea față de refugiații din Germania nazistă. Ca și pentru restabilirea monarhiei constituționale. Cași Dvs., stimate d. Manta am citit nu numai pe Dolores Ibaruri, dar și pe Orwell, ș.a. V-am invitat să nu veniți cu referiri neadecvate, dar recidivați, eu nu mai revin la ceea ce am spus la început, da, unii voluntari precum tatăl meu nu erau fanatici și nici iubitori de stalinism, nici de troțkism. Cred că nu înțelegeți. Numai bine și pace în sufletul Dvs. BMM
.
@Boris M. Marian
> Nu ați obs. că eu nu cedez decât în fața unor argumente solide?
No kidding!? Aveţi exemple?
@ Alex Leibovici
Este un joc în trei? Eu mă adresez d. Manta, răspunde d. Leibovici, mă adresez d. Leibovici, răspunde d. Manta, mai lipsesc Stan și Bran, am fi cinci.
@Boris M. Marian
> Nu ați obs. că eu nu cedez decât în fața unor argumente solide?
Nu am observat să cedaţi.
> Războiul civil din Spania l-a început …
O luaţi de la capăt.
> Cervantes a fost un critic necruțător al acelei Spanii medievale.
Şi vă tot duceţi hăt … înapoi.
> Cași Dvs., stimate d. Manta am citit nu numai pe Dolores Ibaruri, dar și pe Orwell, ș.a.
Oricine poate citi orice vrea sau îi cade sub mână. Ce rezultă din aceasta?
> V-am invitat să nu veniți cu referiri neadecvate, …
Nu a fost neadecvată, deoarece de la o mică scânteie aţi luat foc, după care aţi revenit la cele de dinainte. Am avut motive să mă îndoiesc şi le-aţi confirmat.
> … eu nu mai revin la ceea ce am spus la început, …
Vedeţi mai sus şi mai jos.
> … da, unii voluntari precum tatăl meu nu erau fanatici și nici iubitori de stalinism, nici de troțkism.
Mai bine ne spuneaţi nu ce nu erau, ci ce erau, ce au văzut în Spania, ce au povestit când s-au întors acasă şi ce poziţie au avut faţă de cele trăite sau văzute/auzite. Asta desigur că dacă ştiţi.
> Cred că nu înțelegeți.
Vă înşelaţi.
@Boris M. Marian
> Este un joc în trei?…
Este paranoia?
Aici răspunde fiecare la ce comentariu vrea. Gândiţi-vă un pic înainte de a posta comentarii! Nu trebuie să postaţi tot ce vă trece prin cap.
@Boris M. Marian
> … Eu mă adresez d. Manta, răspunde d. Leibovici, mă adresez d. Leibovici, răspunde d. Manta, …
Să vedem faptele.
1) Expeditor: „Boris M. Marian:” Timestamp: „(16-4-2017 la 07:30)”. Adresant: „@ V. Manta”
Dv. aţi trimis la adresa mea un comentariu ce a cuprins 10 rânduri compacte, în mare parte pe tema Războiului Ĉivil Spaniol.
2) Expeditor: „Victor Manta:” Timestamp: „(16-4-2017 la 21:23” Adresant: „@Boris M. Marian”
Eu am extras câteva rânduri din comentariul menţionat şi le-am comentat la rândul meu.
În ce constă problema dv.? Cum vedeţi soluţionarea ei? TIA.
@ V.Manta
În loc să discutați la obiect, comentați cu multă vigilență ce spune BMM. Ok. Acum eu vă întreb – a fost Franco un dictator fascist? Yes or not? A fost sprijinit de Hitler și Mussolini? Yes or not? Ce povestea tatăl meu coincide în parte cu ce a relatat Orwell, desigur fără a avea veleități de scriitor. Este vina mea de a-l aduce în discuție, iar vina Dvs. este de a lua în derâdere destinul a 800 de voluntari români în Spania, despre care nu știți nimic, decât în a-i ponegri prin trista metodă a sugestiei toxice – vă spun că nu au fost agenți ai Moscovei, Moscova avea agenții și consilierii ei. În anticomunismul Dvs. extremist săriți nițel calul și deveniți inchizitor. De altfel nu merită să continui, nu ne înțelegem defel, Vodă da și Hâncu ba. Numai bine, Christos a înviat pentru cine crede. Eu sunt mozaic, dar respect orice religie. Alles gute, mein Freund Manta.
@Boris M. Marian
Răspunsurile la întrebările dv. se găsesc cu uşurinţă pe web.
N-am aflat cum a caracterizat tatăl dv., sau alţi foşti combatanţi cu care aţi vorbit, intervenţia Brigăzilor Internaţionale în Războiul Civil Spaniol şi ce v-a povestit. Orwell a vorbit despre multe lucruri, mie însă fiecare mărturie individuală mi se pare preţioasă.
> … vina Dvs. este de a lua în derâdere destinul a 800 de voluntari români în Spania, …
Fals. Nu i-am luat nicăieri în derâdere. Inventaţi!
> … despre care nu știți nimic, …
Nu puteţi şti ce ştiu eu.
> … decât în a-i ponegri prin trista metodă a sugestiei toxice – vă spun că nu au fost agenți ai Moscovei, …
Nu am spus acest lucru. Inventaţi!
> În anticomunismul Dvs. extremist săriți nițel calul …
Un „extremist” de regulă nu sare „niţel” calul. Nu sunt anticomunist. Comunismul nu este referinţa mea, faţă de care să mă poziţionez.
> … și deveniți inchizitor.
Eu? Nu eu v-am scris dv. „Yes or not?”, şi încă de două ori, ci dv. mie.
> De altfel nu merită să continui, nu ne înțelegem defel, …
Eu m-am lămurit mai demult cu privire la afirmaţia dv. din acest fir de discuţie: „Timpul m-a vindecat. Deci fanatismul sau orbirea (legate de comunism – vm) au un sfârșit”.
Ceea ce este curios este ca cei care au fost comunisti „infocati” in tinereti, au avut o amnezie totala cand au trecut peste ocean in Canada sau USA. Am cunoscut o astfel de femeie acum octogenara care la facultate era turnatoare desi era dintr’o familie de evrei burghezi. Cu totala nerusinarea a vrut sa se intalneasca cu sora mea dupa ce a evadat din „raiul” comunist si a devenit democrata, vezi doamne. Sora mea a refuzat s’o vada din cauza „de motive” de scarba. Acum si-a redescoperit si religia iudaica la batranete. In Romania astfel de oameni erau demascati inca din 1930 in fata maselor ca au fost tradatori a cauzei proletare. La fel ca si modelul sovietic. If it is too good to be true, it is not true. O tempora, o mores!
@ Moderator
Recitesc comentariile la textul postat de mine și mă minunez de arta divagației, cum s-a ajuns la Ceaușescu, la Războiul Civil din Spania, iar în final un ghiont dat autorelui, cam deloc prietenesc. Mulțam, dragi prieteni, puneți ghilimele.
@ Charlie
Com, Dvs. nu are nicio leg. cu textul postat de mine și nici nu este ceva neobișniot, mulți evrei și neevrei „s-au convertit”. Deveniți o leacă antievreu
prin com. scris într-o limbă română slabă.
Din comentariul precedent am vazut acest cuvint „neobișniot”.Oare pe ce limba este acest cuvint?
Charlie! Scrii intr-o limba romina slaba si esti si antievreu! Nu ti-e rusine? 🙂 🙂
Eu, in schimb, scriu exceptional in limba romina! 🙁 🙁
@Boris M. Marian
> Recitesc comentariile la textul postat de mine și mă minunez de arta divagației, cum s-a ajuns la Ceaușescu, la Războiul Civil din Spania…
Deşi sunteţi autorul articolului, nu aveţi căderea să dictaţi temele pe care le abordează comentatorii. Experienţa mea arată că subiectele alunecă inevitabil din aproape în aproape de la temele din articol la cele secundare din comentarii, şi nu găsesc că trebuie să intervin.
De altfel, cuvântul ales de dv., „divagaţie”, este, aici, greşit utilizat. Oricum, această „divagaţie” aţi consimţit-o până acum, aţi contribuit la ea, chiar aţi iniţiat-o în unele cazuri. Este suficient să recitiţi ca să vă convingeţi.
Aşa că nu aveţi de ce să vă plângeţi.
În calitate de moderator:
> Deveniți o leacă antievreu prin com. scris într-o limbă română slabă.
Poate că aţi uitat, dar aţi câştigat deja un avertisment. Atenţie mare deci!!
@Boris M. Marian
> Com, Dvs. nu are nicio leg. cu textul postat de mine și nici nu este ceva neobișniot,
Aţi postat multe texte. „Com, Dvs.” îi lipsesc ambele „leg.”-uri şi îmbogăţesc limba română cu prescurtări şi termeni „neobişnioţi”…
> … mulți evrei și neevrei „s-au convertit”
Unii devenind chiar atei.
> Deveniți o leacă antievreu prin com. scris într-o limbă română slabă.
V-am mai scris că nu este frumos să jigniţi comentatorii care au pierdut demult contactul nemijlocit cu limba română. Este bine să apreciem eforturile făcute de ei pentru a comunica, de care noi ceilalţi suntem într-o bună măsură scutiţi şi pentru care nu avem merite deosebite.
Mult e dulce si frumoasa limba ce o vorbim! Era un individ numit Pisani pe vremuri care scria la ziarul Timpul la Bucuresti si avea o rubrica Nu poci limba. Am pacatuit! Peccavi! ce ma fac . Am disparut din raiul bolsevic acum 67 de ani! Si nu stiu sa gunguresc in limba kneazilor! Paguba in ciuperci!
@ Charlie
Deși mă considerați mai vârstnic, eu cred că suntem congeneri, chiar dacă Dvs. ați părăsit raiul/iadul bolșevic, eu vă simpatizez și nu doresc nicicum să vă ofensez, nu vă lăsați influențat de alte persoane dragi mie. De obicei eu folosesc termenul de prieten la modul politeții cuvenite, dar unora nu le place. Am să mă adresez cu iubite coleg, desigur nu va fi acceptat nici acesta. Dar nu suntem la armată sau la serviciu, nici domn și nici tovarăș nu are rost să folosesc, cu excepția coloneilor, înainte toți șefii erau colonei. Vă rog să citiți și ce postez eu ca literatură, eu nu sunt politolog și nici nu agreez politologia.Mersi.
@Boris M. Marian
> Deși mă considerați mai vârstnic, eu cred că suntem congeneri, …
Din DEX aflăm: CONGÉNER, -Ă, congeneri, … Persoană care este de același neam cu cineva sau este din aceeași națiune cu altcineva.
Oare ce legătură să aibă vârsta cu folosirea termenului de „congeneri”?
> … nu vă lăsați influențat de alte persoane dragi mie
Adică de cine şi de ce?
> De obicei eu folosesc termenul de prieten la modul politeții cuvenite, dar unora nu le place.
„Prieten” nu este un termen de politeţe. A-i băga cuiva prietenia pe gât (şi a o scoate eventual pe nas) este scuzabilă de regulă doar la beţie.
> … înainte toți șefii erau colonei
Aveţi vreo sursă care să confirme spusele dv.?
Eu mă îndoiesc că şefii mei au fost colonei, cu excepţia directorului, despre care se spunea că şi-a făcut studiile superioare la seral fără frecvenţă. Plăcerea lui era să ne instruiască cum să facem exerciţii de paradă cu arma, la pregătirea brigăzilor zise „patriotice”. Noroc că s-a întâmplat de foarte puţine ori.
Unor şefi ne adresam cu „tovarăşe”, iar altora cu „domn” sau „doamnă”, în aceeaşi instituţie a României socialiste. Şi reciproc. Ce vremuri, ce fineţuri!
@ Wanda Lucaciu
Îmi place numele polonez Wanda, vă răspund – neobișnuiot este un termen inexistent până azi, îl voi propune Academiei, evident eram obosit, dar mă distrează că a trezit interes. Limba română se scrie de peste cinci decenii cu â din a, din respect pentru Roma și pentru ortografia Academiei. Eu vă simpatizez necondiționat, ca și pe conaționalul Charlie, chiar dacă nu este abrahamit ca mine. M-a întristat exemplul său despre comunista înfocată, turnătoare ( unde, la Siguranță sau la Secu? ), de care îi este scârbă surorii sale. Mă dor exemplele negative, sunt un naționalist pașnic, intransigent. Fără să vreau o simpatizez și pe Ana Pauker, din același motiv, înainte de a fi om civilizat, sunt evreu. Fiecare cu fixul său.
@Boris M. Marian
> Fără să vreau o simpatizez și pe Ana Pauker, din același motiv, înainte de a fi om civilizat, sunt evreu.
„Fără să vreau” denotă că o faceţi într-un mod iraţional. Nu este vorba atunci de un fel de rasism?
Constat că din nou vorbiţi mult despre propria persoană şi că spuneţi lucruri stranii…
@ V. Manta
Regret că același spirit de intransigență extremă vă împiedică să deosebiți nuanțele,cu Dvs. trebuie să discut f. diplomatic, că altfel prietenul la modul neutru, Alex Leibovici, îmi șterge com.( ehei,ce bine v-a protejat până acum). Dacă eu sunt rasist, atunci ce înseamnă rasismul? Ana Pauker a fost una dintre cele mai inteligente femei din Comintern și din PCR, s-a opus colectivizării forțate, a permis exodul unei părți a evreilor, a fost pedepsită numai pentru că era evreică și că avea un IQ ( vai, ce termen neinteligent)superior băieților veniți din închisorile burghezo-moșierești ( așa se numeau, săracele). De ce să nu o simpatizez, l-am cunoscut și pe ginerele ei, un om admirabil, este cunoscută de istoricii europeni și americani ai comunismului, etc. Deci, vă rog eu, fiți mai blând cu istoria pe care nici nu ați trăit-o decât din impresii. Semper amic cu a mic, BMM
@Boris M. Marian
> … cu Dvs. trebuie să discut f. diplomatic, că altfel prietenul la modul neutru, Alex Leibovici, îmi șterge com.( ehei,ce bine v-a protejat până acum).
V-aţi întrebat de ce oare vă tot şterge Alexandru din comentarii? Nu cumva vă protejează pe dv. de un al doilea avertisment şi de consecinţele acestuia? Eu aşa cred.
> Dacă eu sunt rasist, atunci ce înseamnă rasismul?
Vreţi cumva să spuneţi că nu s-a mai auzit de rasişti evrei? Vă aduc la cunoştinţă că s-a auzit, şi nu odată, aşa cum s-a auzit şi de rasişti verzi, negri, galbeni, roşii sau mov pal.
> Ana Pauker a fost una dintre cele mai inteligente femei din Comintern și din PCR …
Hai să-i punem atunci o statuie, de exemplu în faţa parcului Herăstrău! Femeia de fier care îi ia locul lui Stalin (explicaţia mai jos) ar fi un titlu de senzaţie.
> De ce să nu o simpatizez, l-am cunoscut și pe ginerele ei, un om admirabil, …
Încă o legătură fundamentală pentru a judeca un om… Oare de ce era numită Ana Pauker „Stalin cu fustă” şi „Tovarăşa de fier”? Să ne amintim că numele de Stalin vine de la „oţel”, în limba rusă.
> Deci, vă rog eu, fiți mai blând cu istoria pe care nici nu ați trăit-o decât din impresii.
Istoia este istorie, din care nimeni nu a apucat să trăiască o bucată cu adevărat lungă. Din Wikipedia aflăm că: „Unquestionably, Ana Pauker played a pivotal role in the imposition of communism on Romania”. Este un reper de la care se poate pleca cu încredere în orice discuţie.
Apropo, dv. câţi ani aveaţi când a fost debarcată „tovarăşa Ana”, de îmi vorbiţi cu un asemenea aer de superioritate? Nu cumva vreo 10, vârstă nu tocmai potrivită pentru asemenea lucruri, chiar şi cu IQ-ul dv. superior?
@Boris
Imi pare bine ca l-ai cunoscut pe ginerele lui Ana Pauker. Prin osmoza s-ar putea sa fie om de treaba, destept (HIGH IQ) si alte calitati.
Hai sa ma laud si eu cu anumite amintiri din viata mea, cu privire la rudele „Anei de Otel”.
Fiul ei, Vlad, era student la Politehnica cu un an inaintea mea. Asta imi da cate puncte?
Fratele lui Ana era profesorul meu particular de ebraica, Rabinsohn, si era un om religios si cam visator. Timp de 2 ani a venit la noi in casa. Cate puncte pentru asta? (Brownie points in engleza).
Pe tatal lui Ana l’am intalnit de cateva ori la sinagoga Malbim din Bucuresti. Era un om cu o barba mare si era şoihet si nu rabin, cum scriu unii semidocti.
In total cat de faimos sunt fiindca m’am „frecat” de ei in viata?
Circula un banc: 1 Mai, mare defilare mare, Clasa muncitoare defileaza cu portrete enorme a lui Pauker, Teohari Georgescu, Gheorghiu Dej. Un „muncitor” care cara si el un portret a lui Ana Pauker ii spune vecinului purtator: daca ma calci inca odata pa pantof „iti dau cu jidoavca in cap”. Haraşo tovarase!
Comunismul cu culoare locala!!!!
@ Charlie
Amintiri…Molotov , care o cunoștea și o controla pe Pauker, i-a propus funcția de secr. general PCR – ea a refuzat din două motive- era femeie și era evreică- ce poate fi mai edificator? Ginerele, dr. Brătescu, la fel și americanul Robert Levy au scris despre pers. Anei Pauker. Dar mai este un adevăr – Ana Pauker a dorit ca sovieticii să intre în București înainte de arestarea lui Antonescu, aceasta fiind și dorința Moscovei. Deci…
Apropo de POPORUL ALES, termenul se regăsește în textele creștine, mai puțin în cele iudaice. O ultimă completare – citiți excelentul poem al lui Aurel Storin – Poporul Ales din vol. Morminte călătoare ( Ed. Hasefer-2006). Merită.
@Boris M. Marian
> Molotov , care o cunoștea și o controla pe Pauker, i-a propus funcția de secr. general PCR – ea a refuzat din două motive- era femeie și era evreică…
În 1946 Rudolf Slánský, de origine evreiască, a devenit Secretar general al PC din Cehoslovacia. A sfârşit-o cu viaţa în 1952, anul debarcării Anei Pauker, deci mai prost decât tovarăşa Ana.
@Boris M. Marian
> Apropo de POPORUL ALES, termenul se regăsește în textele creștine, mai puțin în cele iudaice.
Iarăşi greşiţi. Citiţi aici https://en.wikipedia.org/wiki/Chosen_people#Judaism
Extras:
Scrieţi:
> citiți excelentul poem al lui Aurel Storin – Poporul Ales din vol. Morminte călătoare (Ed. Hasefer-2006).
> Vă recomand pe Moshe IDEL
> etc.
Aceste sfaturi sunt inutile; mai bine veniţi cu citate sau linkuri, eu (şi probabil nici ceilalţi cititori) nu am cărţile astea la îndemână…
Am gasit pe web un: Cuplet de Aurel Storin, publicat in revista „Realitatea Evreiascã” din Bucuresti – recitat in Israel de actorul Florin Piersic (2004)
https://www.roportal.ro/discutii/topic/101534-cei-care-au-contribuit-romaniei-in-trecut/
Nu ştiu pentru ce motiv scrie Boris M. Marian: „O ultimă completare – citiți excelentul poem al lui Aurel Storin – Poporul Ales din vol. Morminte călătoare ( Ed. Hasefer-2006)”.
Cui şi ce vrea BMM să demonstreze cu acest text (dacă o fi acelaşi)?