Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Stat, societate și identitate în Europa Centru-Orientală la finele Evului Mediu (I): provocările unei globalizări avant la lettre

de (2-8-2016)
15 ecouri

 
Abstract. Intervalul cronologic delimitat de Marea Invazie Mongolă din 1240-1242 și de apogeul simbolic al ofensivei otomane în Europa odată cu înfrângerea Ungariei la Mohacs și primul asediu al Vienei în 1529, corespunde unor schimbări structurale materializate în experiențe diferite pentru structurile politice și comunitățile etnice din centrul și de la periferia Christianitas. Dacă statele fondate în preajma anului 1000 pe solul fostului Imperiu Carolingian și-au demonstrat viabilitatea prin supraviețuirea în fața crizei prelungite pe durata secolului al XIV-lea care a coincis cu ultimele contestații originate în revanșa entităților regionale sau a unor proiecte politice purtând amprenta inițiativei personale și evoluează spre formula etatismului dominat de suveran și de birocrația prin intermediul căreia se exercita autoritatea în regiunile dominate anterior de aristocrația locală, regatele apostolice înființate odată cu convertirea la creștinism a națiunilor slave și a maghiarilor cunosc o varietate de experiențe instituționale, oscilând între tentative de integrare transnaționale în forma uniunilor personale și acte de insurgență motivate de reacții identitare și de rațiuni patrimoniale. Frontiera care separa comunitățile care profesau cele două rituri creștine tradiționale beneficiază de o perspectivă ambivalentă, aceea a unui teritoriu de misiune, dar și de spațiu al oportunităților economice și politice. Caracterul mai complex al interferențelor centru-periferie, concepte lipsite de dimensiunea depreciativă și încorporând accepțiunea propusă de Fernand Braudel, a presupus aprofundarea contactelor interumane mai evidente la nivelul elitelor conectate prin intermediul alianțelor familiale, iar în acest context infrastructura Europei Centru-Orientale a fost influențată decisiv de dialogul dintre putere și societate identificat cu proiectul politic al Casei de Austria și de teoria Sfintei Coroane care instituționaliza parteneriatul dintre deținătorul puterii monarhice și societatea legală, reunindu-i pe cei care dispuneau de un statut social distinct.

Perioada de tranziție dinspre Evul Mediu spre Epoca Modernă(1) este dominată de dezvoltări aparent contradictorii a istoriei civilizației europene. Difuzarea producției culturale și artistice prin care a excelat Renașterea italiană la nord de Alpi(2) coincide cu criza demografică provocată de episoadele epidemice, generând un climat de amplă volatilitate a mentalului colectiv, în care entuziasmul pentru capacitățile inovative ale ființei umane valorizate de recuperarea idealului clasic este urmată de reacții prudente motivate de apelul la conservatorismul social și etic medieval. Generalizarea unor inovații tehnologice absolut necesare nevoilor economiei de schimb este urmată de prăbușirea producției agrare și meșteșugărești și de crize ale centrelor urbane(3). Aceste mutații se materializează la nivelul raporturilor dintre guvernanți și guvernați prin acutizarea contestației la adresa forurilor jurisdicționale constituite, aflate în incapacitate de a răspunde provocărilor societății pe care noul tip de pietate o predispunea la introspecție critică(4), iar activarea unor solidarități etnice și corporative legitima formularea unor puncte de vedere în legătură cu autoritatea laică și religioasă, originate în speculația teologică și juridică. Revirimentul particularismelor specifice primelor secole ale Evului Mediu a fost plasat de sursele scrise contemporane în antiteză cu coerența dezvoltărilor secolului precedent, așa-numita epocă a monarhiei papale(5), creație a reformei monastice inițiate la Cluny, constând în transformarea autorității morale a episcopului Romei asupra bisericii creștine apusene în primat politic efectiv în raport cu comunitatea credincioșilor, odată cu legitimarea prin intermediul actelor conciliare a poziției suveranului pontif de succesor al lui Iisus. Victoria pe care papalitatea a obținut-o în disputa sa seculară cu Imperiul s-a datorat parteneriatului cu suveranii statelor teritoriale, dar beneficiarii acesteia au fost aceștia din urmă, grație așa-numitei naționalizări a bisericii, fenomen constând în transferul de solidaritate al supușilor către suveran și birocrația sa, în măsură să le asigure interesele cu mijloace mai eficiente și care operaseră o preluare parțială a atributelor hierocrației prin ritualul încoronării și prin descendența din sfinți dinastici.

Propagandă patriotică și tentații imperiale

Seria succeselor papalității în conflictul dintre Sacerdoțiu și Imperiu, urmate de reluarea competiției cu noi actori laici ai Europei creștine sugerează un determinism al raporturilor de putere în Occidentul medieval, destructurat ca urmare a pluralismului generat de instituționalizarea alternativelor teologice protestante. Necesitatea unui interlocutor laic în măsură să transpună în fapt exigențele sociale și morale ale bisericii și continuarea misiunii apostolice în rândul popoarelor rămase păgâne a determinat restaurarea puterii imperiale, dar viabilitatea acestui parteneriat a depins de o serie de circumstanțe variabile, de la raporturile personale ale suveranului pontif cu deținătorul Coroanei la relațiile patrimoniale din Germania sau configurarea unor centre regionale interesate în promovarea expansiunii spre est în paradigma carolingiană. Victoria deplină obținută în confruntarea cu dinastia Hoffenstauffen(6) și-a dovedit limitele chiar în proximitatea geografică a puterii papale, unde luptele dintre ghibelini și guelfi continuă să fie o realitate cotidiană a orașelor italiene, dar și la nivelul christianitas, unde autoritatea imperială disputată pe durata Marelui Interregn din 1254-1273 devine pretextul unor pretenții venite dinspre frontierele jurisdicției Sfântului Scaun, cărora li se asociază demersuri de legitimare juridică și politică. Cea mai coerentă dintre acestea este lucrarea lui Vicentius Hispanus(7) în favoarea drepturilor națiunii spaniarde, aureolate de primele succese militare ale Reconquistei, la primatul în rândul națiunilor creștine și al regelui Alphonso al X-lea al Castiliei la demnitatea imperială. Considerațiile sale se sustrag limitelor unei demers de propagandă în favoarea propriului suveran prin valoarea lor de preliminar al unor atitudini care în ultimă instanță vor însemna triumful doctrinei rex imperator in suo regno, proclamate de juriștii regelui Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314). O manifestare a particularismului medieval cu efecte mai puțin semnificative pe termen scurt a fost încercarea de preluare amicală a fostei Mărci Orientale a Imperiului în beneficiul regelui Ottokar al II-lea al Boemiei, printr-o interpretare favorabilă a jurisdicției patrimoniale germane dar mai ales prin activarea parteneriatului ceho-polon. Expresia politică a acestei inițiative a fost Manifestul către Polonezi, redactat în preajma înfruntării decisive de la Markfeld, în care Boemia și suveranul ei devin garanți ai libertăților poloneze amenințate de germani(8). Chiar dacă tonalitatea textului redactat de italianul Henric de Isernia, aflat în serviciul regelui ceh prelimină scrierea similară a lui Rousseau, accepțiunea libertății are în vedere imunitățile fiscale și privilegiile corporative dobândite de nobilimea poloneză pe durata dezagregării puterii regale. Dihotomia dintre Imperium ca formă de consolidare a autorității etatice care devine paradigma de dezvoltare a statelor în nord-vestul Europei și libertate ca legitimare a rezistenței națiunii în accepțiunea corporativă, elitară a termenului, la politicile puterii centrale identificate cu influențele străine s-a adăugat la diferențele preexistente între frontiera estică și ansamblul christianitas și a afectat pe termen mediu evoluția celor două tipuri de stat, unul dominat de o anume eficiență instituțională în măsură să-i asigure supraviețuirea la impactul cu crize de sistem sau cu eșecuri militare, celălalt dependent de capacitatea puterii de a solidariza o bază socială cât mai largă. Chiar dacă scrisul istoric clasic propune secolul al XIII-lea ca moment-cheie al separării efective a celor două rituri creștine, și lumea ortodoxă cunoaște dezvoltări similare, constând în transplantarea ideologiei imperiale de la Bizanț la Niceea după 1204, dar și în preluarea legitimității imperiale în beneficiul unor dinaști bulgari și sârbi(9).

Revanșa stepei și riscurile ignoranței

Competiția politică și spirituală care opunea Sfântul Scaun lumii ortodoxe și vechiului inamic islamic, generând politici publice și demersuri diplomatice care pun în cauză conservatorismul medieval este complicată la jumătatea secolului al XII-lea de un eveniment care continuă să ofere scrisului istoric prilejul unor dezbateri și interpretări contradictorii. Invazia mongolă începută în 1223, odată cu victoria repurtată la Kalka în fața coaliției vechilor inamici ruși și cumani și ajunsă la frontierele Imperiului în 1241 avea să schimbe radical echilibrul de putere din Europa Centru-Orientală, dar o consecință cu urmări mai importante pe termen lung a fost anihilarea inițiativelor pontificale de restaurare a unității bisericii creștine prin lichidarea schismei grecești și negocieri cu leaderii românilor și slavilor(10), dispuși în jurul anului 1230 să-și consolideze poziția politică prin intrarea în ordinea spirituală acceptată de competitorii lor maghiari, germani sau polonezi. Din perspectiva istoriografiei românești, Nicolae Iorga și discipolii săi au pledat pentru caracterul pozitiv al apariției noii puteri în zona stepelor nord-pontice care, în pofida pierderilor umane și a distrugerilor pe care le-a provocat, a însemnat anihilarea potențialului expansionist al cnezatelor din vestul Rusiei Kievene și parțial al Regatului Ungariei. Importanța acestor circumstanțe pentru apariția statelor medievale românești este evidentă, dar aceeași perspectivă post factum justifică și interpretarea că apariția noului actor politic neafiliat inițial la una din marile credințe monoteiste, iar ulterior dispus să accepte opțiunile confesionale ale supușilor, a anulat posibilitatea organizării instituțiilor ecleziastice ale românilor în relație cu biserica romană și implicit apartenența ulterioară a acestora din urmă la spiritualitatea apuseană, chiar dacă obiectivul a rămas pe agenda papalității și a beneficiat de suportul unor membri ai dinastiilor fondatoare. Dincolo de posibilele speculații contrafactice, succesul războinicilor conduși de Ginghiz-Han și de succesorii acestuia este unul din cele mai clare avertismente pe care învățătoarea vieții îl transmite celor afectați de păcatul vanității. Cavalcada călăreților nomazi din stepele Asiei Centrale a pus în evidență slăbiciunile și caracterul nedesăvârșit al statelor chineze, musulmane și creștine, iar istoricii continuă să atribuie aceste izbânzi calităților personale ale conducătorilor, conflictelor care divizau statele lumii cunoscute sau disponibilităților militare ale acestor populații. Importanța acestor factori este aprofundată în primele sinteze de istorie a tătarilor, dar la acestea trebuie adăugat ascendentul dat de capacitatea de a suplini decalajul tehnic care în ultimă instanță avea să impieteze asupra duratei experimentului politic mongol printr-o remarcabilă capacitate de a utiliza informația primară și de a opera cu vulnerabilitățile inamicului în propriul interes. Letopisețele rusești subliniază aroganța cnezilor de Vladimir-Susdal și Kiev pe durata tratativelor care au precedat bătălia de la Kalka, dar această atitudine dublată de o completă necunoaștere a realității este mai bine evidențiată de conduita factorilor de putere din Occident. Încă în 1240, oficiali ai Sfântului Scaun care sperau ca prin intermediul misiunii dominicanilor maghiari să aducă în cadrele bisericii romane locuitorii dintre Volga și Urali îi identificau pe supușii Marelui Han cu locuitorii Țării Preotului Ioan, teritoriu mitic condus de un suveran teocratic pe care se conta pentru lupta împotriva inamicului islamic și eliberarea Țării Sfinte. La rândul lor, reprezentanții aristocrației maghiare au găsit în noul pericol extern ocazia de a-și tranșa disputele cu regele Bella al IV-lea (1235-1270) și cu aliații săi cumani, iar markgraful Austriei finaliza în favoarea sa o dispută teritorială cu Ungaria îndată după înfrângerea de la Sajo. Devastarea țării și dificultățile unei apărări eficiente a frontierei răsăritene a Christianitas a lăsat o interesantă moștenire la nivelul ideologiei vremii, tema misiunii de apărător al creștinătății, adusă în atenția opiniei publice instruite la Conciliul de la Lyon de către emisarii suveranului maghiar. Reacția papalității a fost una nuanțată, fapt ilustrat de documente ale Cancelariei regale care justificau apelul la cumani și ruteni pentru apărarea țării, în absența unui angajament efectiv al forțelor cruciate. Prezența acestor aliați, în special a cumanilor recent și formal convertiți la creștinism, determină circumspecția pontificală în legătură cu inițiativele politice ale ultimilor arpadieni și suportul informal acordat acțiunilor insurgente ale nobilimii, interesate în acapararea bunurilor deținute de necatolici.

1. Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu, București, 1993, p.18-19.
2. Jakob Burchardt, Civilizația Renașterii, vol. I, Editura Enciclopedică, București, 1964, passim.
3. Pentru o perspectivă clasică asupra acestor evoluții, vezi Andrei Oțetea, Renașterea și Reforma, București, 1968, p. 32-61.
4. Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. II, București, 1985, p.129-131.
5. Rudolf Hertling, Istoria bisericii occidentale, Iași, 1999, p.88-91.
6. David Abulafia, Emperor Frederick II, Oxford, 1999, p.168-182.
7. Pentru detalii, vezi Gaines Posts, Legal Theory, în volumul Nationalism in the Middle Age, ed. C.Leon Typton, New York, 1972, p.78-86.
8. Francis Dvornik, Les slaves. Histoire et civilisation, Paris, 1970, p.3.
9. Stelian Brezeanu, Imperiul universal și națiunile europene, București, 2005, passim.
10. Șerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între Cruciată și Imperiul Mongol, București, 1993, p.52.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Victor Manta: (3-8-2016 la 00:29)

    >… provocările unei globalizări avant la lettre (extras din titlu – vm).

    Globalizare sub influenţă tătărască? Folosirea termenului sună paradoxal, în special prin prisma felului în care s-a desfăşurat şi terminat acea „globalizare”, bazată pe legea celui mai puternic, mai fioros şi mai sângeros. Extrapolând această idee, s-ar putea vorbi de o globalizare contemporană de tip ISIS…

    >Dincolo de posibilele speculații contrafactice, succesul războinicilor conduși de Ginghiz-Han și de succesorii acestuia este unul din cele mai clare avertismente pe care învățătoarea vieții îl transmite celor afectați de păcatul vanității.

    >… trebuie adăugat ascendentul dat de capacitatea de a suplini decalajul tehnic care în ultimă instanță avea să impieteze asupra duratei experimentului politic mongol printr-o remarcabilă capacitate de a utiliza informația primară și d a opera cu vulnerabilitățile inamicului în propriul interes.

    > Letopisețele rusești subliniază aroganța cnezilor de Vladimir-Susdal și Kiev pe durata tratativelor care au precedat bătălia de la Kalka, dar această atitudine dublată de o completă necunoaștere a realității este mai bine evidențiată de conduita factorilor de putere din Occident.

    Apropourile la situaţia de azi mi se par clare, dar atât distanţa în timp faţă de evenimentele descrise, cât şi evoluţiile care au avut loc de atunci mă fac să _nu_ percep cele descrise în articol ca pe un avertisment, de exemplu unul de tipul repetării istoriei de câtre cei care nu o cunosc, sau care au uitat-o de când au terminat studiile.

    S-ar putea ca aceasta să nu fi fost singura intenţie a autorului articolului, dar complexitatea textului său, cu multiplele şi largile sale ramificaţii, nu mi-au permis să desprind alte concluzii.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 5

  • Florian Dumitru Soporan (prin intermediul redacţiei): (3-8-2016 la 17:22)

    În atenția domnului Victor Manta!

    În primul rând, termenul globalizare nu avea în vedere invazia mongolă sau influența tătărască, ci proiecțiile ofensive pe care diverși poli de putere laică și ecleziastică le inițiau și legitimau prin teorii istorice și juridice. Firește, biserica romană a deținut în secolul al XIII-lea o poziție privilegiată din acest punct de vedere, având la dispoziție tradiția teoriei Sfântului Augustin și invocând celebra Donație a lui Constantin, care făcea din suveranul pontif autoritatea supremă în relație cu suveranii teritoriali. Corelațiile mai puțin riscante sub raportul metodei de lucru a istoricului pot viza două paliere: climatul de încredere care a generat tentații expansioniste care a fost urmat de crize de sistem și ideea imperială, preluată într-o formă sau alta de majoritatea națiunilor europene, care schimbă și azi acuzații reciproce pe tema caracterului imperialist al unor acte de politică externă.

    În legătură cu aceiași tătari, poate era necesar să precizez faptul că islamizarea Hoardei de Aur a avut loc începând din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, odată cu domnia hanului Berke, iar angajamentul tătarilor în serviciul ofensivei islamice s-a produs odată cu intrarea Hanatului Crimeei sub autoritatea sultanului otoman după 1460. Indiferența tătarilor față de religia supușilor le-a asigurat chiar și după islamizare loialitatea unor largi categorii ale elitei cneziale și clerului rus, iar expresia politică a acestor atitudini a fost parteneriatul cu Marele Cnezat al Moscovei, care de altfel a inițiat după 1440 formarea hanatului de la Kasimov, prin fidelizarea unor dinaști tătari stabiliți la frontierele sale sudice.

    Eventualele aluzii la situații contemporane în privința gestiunii problemelor din relațiile est-vest sau a informației care stă la baza unor decizii, chestiunea poate avea în vedere situații de ieri, de azi și probabil din viitorul apropiat. Principii și prelații anului 1241 nu au fost mai inspirați decât, să zicem, Napoleon al III-lea care a jonglat cu principiul naționalităților, dar a sfârșit prin a cădea victimă unui speculator mai talentat, cancelarul von Bismarck sau cu elita politică a Europei antebelice, victimă la rândul ei a propriei suficiențe. În concluzie, dacă textul v-a părut complex și poate incoerent, este doar o tentativă de schiță a unei realități a contrastelor, a proiectelor entuziaste și a angoaselor introspective, în care succesiunea de fapte insuficientă pentru a reda dimensiunile acestor fascinante experiențe ale omului Evului Mediu propriu-zis.

    Recunosc că în aceste interpretări sunt profund subiectiv, fără a fi totuși nedrept.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (3-8-2016 la 18:18)

    @Florian Soporan

    > termenul globalizare… avea în vedere … proiecțiile ofensive pe care diverși poli de putere laică și ecleziastică le inițiau și legitimau prin teorii istorice și juridice

    Este aceasta definiţia dv. proprie a termenului „globalizare”, adică sensul în care utilizaţi dv. acest cuvânt?

    Aşa cum îl definiţi mai sus, acest termen ar sugera că expansiunea geografică a relaţiilor comerciale nu poate fi voluntară şi deci în interesul participanţilor, ci neapărat o expansiune bazată pe forţă (o numiţi „proiecţie ofensivă”) şi care este legitimată în mod demagogic prin „teorii istorice și juridice”.

    Aţi putea preciza – foarte pe scurt?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 4

  • Victor Manta: (3-8-2016 la 23:38)

    @Florian Soporan

    >Corelațiile mai puțin riscante sub raportul metodei de lucru a istoricului pot viza două paliere: climatul de încredere care a generat tentații expansioniste …

    Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi. Este suficient să vizitezi oraşe în care s-au conservat părţi ale vestigiilor trecutului său medieval pentru a constata că ele constau din fortificaţii solide şi, desigur, foarte costisitoare.

    Ele au fost construite din teama permanentă de pericolele ce îi pândeau atât pe locuitorii acestor aşezări, cât şi pe cei care locuiau şi munceau în împrejurimi, şi care se puteau la nevoie adăposti în acele adevărate cetăţi întărite.

    Cunoscând aceste lucruri, deoarece am avut ocazia să vizitez diverse vestigii medievale europene, aş dori să aflu de la dv. la ce anume climat „de încredere” din acea perioadă vă referiţi.

    > … succesiunea de fapte insuficientă pentru a reda dimensiunile acestor fascinante experiențe ale omului Evului Mediu propriu-zis.

    Putem oare vorbi despre „fascinante experiențe ale omului Evului Mediu”?

    Nu ar fi corect să ne referim la existenţe sărmane, înfricoşate, formând populaţii largi devastate de epidemii, pustiite de atacurile unor duşmani duri şi hrăpăreţi, şi în permanenţă exploatate în folos propriu de exponenţii unor rigide structuri nobiliare şi clericale?

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 1 Nu-mi place 6

  • Florian Dumitru Soporan (prin intermediul redacţiei): (4-8-2016 la 15:46)

    În atenția domnului Victor Manta!

    Accepțiunea pe care o dați termenului globalizare este, fără îndoială, cea inspirată de paradigma liberală, improprie Evului Mediu care nu este, măcar sub aspectul normelor morale asumate de oamenii instruiți ai timpului, un timp al individualismului, competiției sau toleranței. Sinteza socio-etnică definitivată la finele primului mileniu creștin a presupus și corolare instituționale fondate pe ideea de autoritate, iar parteneriatele la care realitatea cotidiană obliga diversele structuri de putere se realizau sub auspiciile unei ierarhii formale sau informale. Puterea se manifesta în Evul Mediu în relație cu societatea prin capacitatea de a arbitra litigii și aceea de a oferi beneficii, iar aceste practici influențau și relațiile de schimb. Faptul a fost documentat și pentru istoria românească, unde interesele Regatului Ungariei spațiul extracarpatic era influențat decisiv de nevoia orașelor saxone de a-și securiza contactele comerciale cu centrele dunărene și balcanice sau de a obține ceea ce azi am numi facilități fiscale.

    Reflecțiile pe care le-ar inspira în opinia mea lectura acestor evenimente s-ar putea rezuma la o reactualizare a visului lui Iosif cu cele șapte vaci grase și cele șapte vaci slabe sau la un apel la recunoașterea limitelor creației umane în durată lungă.

    Referitor la concluziile dumneavoastră despre teama oamenilor Evului Mediu și rolul fortificațiilor medievale, voluntar sau nu, ați invocat o perspectivă valabilă și pentru actualitate. Teama de Zica, Ebola sau de febra legionarilor nu diferă prea mult de teama de moartea neagră din secolul al XIV-lea, dar scuturile antirachetă care ne apără de ruși sau musulmani rachetele care-i apără pe aceștia de noi nu au caracterul monumental al fortificațiilor pe care le-ați văzut prin Europa și vor lăsa doar amintiri neplăcute contribuabililor. Spaima este doar una din fațetele mentalului medieval și ași îndrăzni să spun nu cea mai importantă. Angoasa a lăsat în destule rânduri loc entuziasmului, așa cum s-a întâmplat după anul 1000. Vă recomand lucrările lui Georges Duby sau Harald Zimmerman. Idei precum responsabilitatea puterii în raport cu societatea, relația autoritate-libertate și chiar primele încercări de instituționalizare a sistemului politic reprezentativ își au preliminarii medievale, iar dacă veți avea amabilitatea să citiți cu același interes onorant pentru autor și următoarele două părți ale acestei cercetări, cred că veți înțelege mai bine ceea ce am vrut să spun.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (4-8-2016 la 17:56)

    @Florian Soporan

    În prima parte a comentariului dv. i-aţi răspuns în fapt lui Alex, motiv pentru care mă abţin să comentez această parte.

    >Teama de Zica, Ebola sau de febra legionarilor nu diferă prea mult de teama de moartea neagră din secolul al XIV-lea, …

    După părerea mea este bine să comparăm lucruri comparabile ca proporţii, ceea ce nu este cazul în comparaţia dv.

    „The Black Death was one of the most devastating pandemics in human history, resulting in the deaths of an estimated 75 to 200 million people and peaking in Europe in the years 1346–53.”

    https://en.wikipedia.org/wiki/Black_Death

    „Ebola has killed 5,160 out of 14,098 people infected across eight countries, …”

    http://time.com/3582804/ebola-death-toll-surpasses-5000-worldwide/

    Citez tot din prima sursă câteva consecinţe catastrofale ale proliferării ciumei negre în Evul Mediu:

    „Half of Paris’s population of 100,000 people died. In Italy, the population of Florence was reduced from 110–120 thousand inhabitants in 1338 down to 50 thousand in 1351. At least 60% of the population of Hamburg and Bremen perished, and a similar percentage of Londoners may have died from the disease as well. … In 1348, the plague spread so rapidly that before any physicians or government authorities had time to reflect upon its origins, about a third of the European population had already perished. In crowded cities, it was not uncommon for as much as 50% of the population to die.”

    > Spaima este doar una din fațetele mentalului medieval și ași îndrăzni să spun nu cea mai importantă. Angoasa a lăsat în destule rânduri loc entuziasmului, așa cum s-a întâmplat după anul 1000.

    Mai sus m-am referit la numai un fragment din ce s-a întâmplat în Europa de „după anul 1000”. Nu merg mai departe cu exemplele pentru ca să nu lungesc discuţia. Noroc că Renaşterea europeană a schimbat cursul acelor vremuri cumplite.

    >Reflecțiile pe care le-ar inspira în opinia mea lectura acestor evenimente s-ar putea rezuma la .. un apel la recunoașterea limitelor creației umane în durată lungă.

    Rămân convins că asemenea limite nu există şi că prăbuşirea fără glorie a Evului Mediu este o dovadă suplimentară a progresului umanităţii.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 1 Nu-mi place 13

  • Alexandru Leibovici: (4-8-2016 la 23:28)

    @Florian Soporan

    Într-adevăr, cum a observat V. Manta, în legătură cu globalizarea interlocutorul dv. sunt eu.

    Dumneavoastră scrieţi:

    > Accepțiunea pe care o dați termenului globalizare este, fără îndoială, cea inspirată de paradigma liberală…

    Să nu confundăm: accepţiunea dată termenului de „globalizare” este descrierea, identificarea faptică a fenomenului la care se referă, şi nu are implicaţii axiologice. Pe de altă parte, paradigma liberală nu defineşte sensul termenului „globalizare” ci evaluează fenomenul însuşi – şi anume îl evaluează pozitiv. (Alte paradigme evaluează acelaşi fenomen ca fiind negativ; este cazul paradigmei naţionaliste şi protecţioniste).

    Dar eu v-am întrebat despre ce înţelegeţi dv. personal prin „globalizare”, care este deci definiţia dv., iar nu cum evaluaţi fenomenul. Despre evaluarea fenomenului definit de acest termen putem vorbi ulterior, dar vă rog mai întâi să precizaţi în ce sens folosiţi termenul.

    Desigur, termenul nu era folosit în Evul Mediu, şi poate de aceea precizaţi în titlu „avant la lettre”. Dacă fenomenul denumit astăzi „globalizare” exista deja pe acea vreme (sau chiar mai devreme) depinde de accepţiunea dată termenului, de aceea vă şi rog s-o precizaţi pe a dumneavoastră.

    Sper că am formulat suficient de clar întrebarea mea şi pot spera un răspuns clar şi concis. Dacă întrebarea mea nu vă este clară, vă rog să-mi cereţi precizări.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 1 Nu-mi place 12

  • George Petrineanu: (5-8-2016 la 10:20)

    @Referitor la interpretarea globalizarii
    Ma tem ca exista mai multe definitii. Cu aceasta nu vreau sa pun bete in roate discutiei, nici sa relativizez. Dau mai jos niste citate, opinii pe care nu eu le emit. Probabil, de ce nu, se poate face un fel de globalizare si de pe cal, cu sabia. As mai putea spune, cind un sistem inchis A continind o populatie si un set de reguli penetreaza un alt sistem B cu diferentele sale specifice, aceasta poate fi vazuta ca o posibila contributie la globalizare in principal daca efectele persista. Fiecare sistem social inchis are „miscarea lui Browniana”. Atunci cind se stabileste un canal de comunicare, miscarile se conjuga partial.

    Wikipedia (Ro):
    Nu există o definiție a globalizării într-o formă universala acceptată și probabil, nici definitivă. Motivul rezidă în faptul că globalizarea subinclude o multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă atingând domenii diverse ale unei societăți. Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie, sau toate la un loc.

    In alte limbi, alte defintii, alte desscrieri (Wikipedia – engleza).

    Exista si military globalization dintre care punctul 3
    3.The geo-governance of violence, “embracing the formal and informal international regulation of the acquisition, deployment and use of military force.”

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 0

  • George Petrineanu: (5-8-2016 la 10:28)

    Dexonline da o definitie destul de concisa. Dar oare e suficient de clara? Cum este o lume care e o unitate? O (1) lume este doar o unitate oricum, ca doar e una singura. Dar consta din mai multe sub-lumi. Asa a fost dintodeauna. Dar cind a aparut globalizarea, indiferent de definitia ei? Nu cumva e un proces asimptotic, adica a existat dintotdeauna dar nu a fost valabila niciodata? Sau pragmatic vorbind, e globalizare in momentul cind e „good enough”? E inclusa in conditia de globalizare si telecomunicatia, sau e suficient daca se raspindesc global doar markeri cultural-social-economici?

    „fenomen de transformare a lumii într-o unitate, care se manifestă la scara întregului glob, prin mijloace specifice”

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (5-8-2016 la 14:57)

    @George

    >Probabil, de ce nu, se poate face un fel de globalizare si de pe cal, cu sabia.

    O asemenea „globalizare” este mai bine caracterizată prin cuvine precum: cucerire, supunere sau subjugare. Din context rezultă că, în acest caz, prin „cucerire” nu se înţelege „a-ţi atrage simpatia sau dragostea cuiva” (DEX), aceasta datorită şi proverbului binecunoscut care spune că: dragoste cu sila nu se poate.

    Atunci când contextul nu este clar, sau un termen nu este folosit în înţelegerea sa uzuală, este recomandabil ca fiecare să definească şi să comunice dinainte ceea ce înţelege el prin termenul respectiv.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 2 Nu-mi place 11

  • Victor Manta: (5-8-2016 la 17:40)

    @George

    Apropo de definiţii:

    > O (1) lume este doar o unitate oricum, ca doar e una singura. Dar consta din mai multe sub-lumi.

    După DEX: „LÚME, lumi, s. f. I. 1. Totalitate a celor existente în realitate; univers, cosmos”.

    Sunt interesat să aflu ce şi care sunt sub-lumile, sub-universurile sau sub-cosmosurile acestei lumi a noastre şi cum le deosebim unele de altele.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 0 Nu-mi place 11

  • George Petrineanu: (7-8-2016 la 09:03)

    @V Manta

    >Sunt interesat să aflu ce şi care sunt sub-lumile, sub-universurile sau sub-cosmosurile acestei lumi a noastre şi cum le deosebim unele de altele.

    Sub-lumile ar putea fi parti ale unei lumi care pot sau nu fac subiectul globalizarii.

    Nedumerirea mea era la afirmatia ca o lume poat fi si altfel decit unitara (fiind prin definitie una, si nu mai multe, unitati). Dar mi-a scapat faptul ca unitar inseamna si omogen (cam ilogic).

    Revenind la observatia ta, o lume inteleasa ca univers, cosmos, nu se poate „globaliza”. Intrucit globalizare vine de la glob, e de presupus ca vorbim despre o lume care se rezuma la glob. Si nu numai asta, ci, din pdv al globalizarii, la societatea umana si produsele ei.

    Ca sa legi conditia de globalizare (DEX) de devenirea unitare (omogena) a globului, ar insemna ca nu mai atingi niciodata globalizarea – am vorbi de un proces asimptotic. Deci definitia, desi limpede, e discutabila. Intrucit intuitia (si nu numai) ne spune ca deja ne confrunam cu globalizarea, definitia trebuie sa fie alta.

    Daca ne gindim la Uniunea Sovietica, planurile ei erau sa introduca comunismul pe teritoriul URSS dupa care sa extinda (comunismul) prin forta, in toata lumea (globul).

    Daca acest plan ar fi reusit, ne-am fi aflat in fata unei globalizari prin forta politica si a armelor. O globalizare antipatica, nedorita, dar care ar fi corespuns poate definitiei: atigerea unui cit de indicatori de globalizare.

    Tot asa ceva a incercat si China, tot prin forta, cind i-au facut pe chinezi sa poarte aceeasi uniforma.

    Probabil ca am putea sa ne gindim sa admitem si proces introduse prin forta ca fiind o forma de globalizare. Sau, in consecinta, ca globalizarea nu trebuie sa aibe o conotatie negativa sau pozitiva. E ca si evolutia in acceptia lui Darwin: nu are scop si nici morala, dar functioneaza ca mecanism.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 1

  • Victor Manta: (7-8-2016 la 21:28)

    @George

    >Sub-lumile ar putea fi parti ale unei lumi care pot sau nu fac subiectul globalizarii.

    Mulţumesc mult pentru explicarea termenului.

    >Daca ne gindim la Uniunea Sovietica, planurile ei erau sa introduca comunismul pe teritoriul URSS dupa care sa extinda (comunismul) prin forta, in toata lumea (globul).

    Deci o intenţie declarată de globalizare a comunismului.

    >Tot asa ceva a incercat si China, tot prin forta, cind i-au facut pe chinezi sa poarte aceeasi uniforma.

    Adică o sub-globalizare a „uniformismului”.

    >Probabil ca am putea sa ne gindim sa admitem si proces introduse prin forta ca fiind o forma de globalizare.

    De ce nu, dacă le definim în mod explicit dinainte.

    Pentru a fi în acord cu evenimentele curente, am putea vorbi şi despre o globalizare (paşnică) a olimpismului sportiv.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 1 Nu-mi place 10

  • George Petrineanu: (8-8-2016 la 05:22)

    @Victor
    >Pentru a fi în acord cu evenimentele curente, am putea vorbi şi despre o globalizare (paşnică) a olimpismului sportiv.

    Fără să am dovezi, termenul „globalizare” în perioada noastră s-a ajuns să se indentifice globalizarea cu forma ei benefică și nu cea violenta. Desigur că asta și e de dorit.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 3 Nu-mi place 4

  • Victor Manta: (8-8-2016 la 13:15)

    @George

    >Fără să am dovezi, termenul „globalizare” în perioada noastră s-a ajuns să se indentifice globalizarea cu forma ei benefică și nu cea violenta.

    Deşi nu este singura, accepţiunea generală dată termenului de globalizare este cea din Wikipedia, după cum urmează:

    „Globalizarea este termenul modern folosit la descrierea schimbărilor în societăți și în economia mondială, care rezultă din comerțul internațional extrem de crescut și din schimburi culturale. Descrie creșterea comerțului și a investițiilor datorită căderii barierelor și interdependenței dintre state. În context economic, este des întâlnită referirea, aproape exclusivă, la efectele comerțului și, în particular, la liberalizarea comerțului sau la liberul schimb”.

    https://ro.wikipedia.org/wiki/Globalizare

    Prin anti-globalizare se înţelege de regulă o mişcare opusă celor de mai sus.

    Din aceste motive interpretările diferite ale termenului este bine să fie făcute dinainte cunoscute cititorilor.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 1 Nu-mi place 9



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.166.89.1