Personalitatea lui Jan Hus a fost o inspirație de-a lungul istoriei ceheUtilizarea conceptului de revoluţie în legătură cu un episod al Evului Mediu, fie el şi unul de dimensiunile reformei religioase iniţiate de universitarii praghezi, care a generat mobilizarea de o parte sau de alta a oamenilor şi naţiunilor Europei Centrale şi de Est, poate părea exagerată în raport cu o etapă istorică percepută ca un timp al regresului cultural şi al stabilităţii raporturilor social-economice. Chiar şi autorul care a propus această abordare, istoricul Frantisek Smahel, a sfârşit prin a aprecia fenomenul husit ca pe o anomalie istorică, tocmai datorită caracterului său anticipativ şi a explicat eşecul său de ultim moment prin incompatibilitatea dintre ideile vehiculate de diversele sale curente şi realităţile concrete ale societăţii cehe medievale. Istoricii marxişti, atât de interesaţi în general să documenteze preliminarii ale luptei de clasă în fapte ale trecutului îndepărtat, s-au dovedit circumspecţi în a decela aspecte revoluţionare într-o mişcare cu origini religioase incontestabile şi care i-a mobilizat sub aceleaşi steaguri pe exploataţi şi exploatatori.
În pofida unor încercări de a căuta similitudini între inovaţiile sociale propuse de husiţii radicali şi paradigmele materialismului ştiinţific, evenimentele din anii 1419-1434 au fost analizate ca revolte medievale clasice, în seria răscoalelor ţărăneşti din Franţa şi Anglia contemporane sau a luptelor urbane din Italia şi Ţările de Jos. Dacă meritul acestei direcţii de cercetare a constat în aprofundarea problematicii economice, mult mai importante pentru restituirea evenimentelor s-au dovedit evaluările antitetice ale istoricilor romantici şi pozitivişti. Asemeni altor episoade ale istoriei popoarelor din Est, experimentul husit a generat entuziasmul cehilor şi oprobiul germanilor, în relaţie cu impactul pe care acestea din urmă l-au avut în proiecţia identitară a celor două naţiuni. Dacă pentru Frantisek Palacky, fondatorul scrisului istoric ceh modern, mişcarea husită a reprezentat expresia misiunii poporului ceh şi a aspiraţiei sale spre idealul moral creştin, autori de talia lui Theodor Momsen au considerat conduita cehilor drept expresia deplină a barbariei şi ignoranţei, care a distrus realizările câtorva secole de civilizaţie germană transplantată pe solul slav. Apartenenţa la cele două şcoli istoriografice nu a cenzurat spiritul critic şi introducerea unor nuanţe interpretative, iar ecourile pe care faptele şi mai ales discursul de legitimare le-au generat la nivelul spiritualităţii europene au lărgit spectrul de cercetare, fapt ce a condus la stabilirea de corelaţii mai aplicate contextului confesional, etnic şi politic din regiune.
Fără a da prioritate unuia din factorii catalizatori ai dinamicii evenimentelor de care şi-a legat numele Jan Hus, martirul poporului ceh, putem aprecia că geneza lor fost expresia crizei structurale care afecta lumea creştină la finele Evului Mediu. Depresiunea economică şi reculul demografic puneau în cauză funcţionalitatea structurilor sociale şi politice pretutindeni în Europa vremii, iar expresia climatului de nelinişte şi contestaţie este dată de recrudescenţa conflictelor dintre state sau a celor civile. Este momentul în care Războiul de O Sută de ani evoluează de la o ceartă a regilor la lupta dintre francezi şi englezi care a lăsat în memoria posterităţii amintirea Ioanei d’Arc. Cei doi piloni tradiţionali ai lumii medievale, Imperiul şi papalitatea, devin ţinte ale nemulţumirilor publicului instruit şi a proiectelor de reforme.. Aşa-numita robie babilonică a papilor la Avignon şi marea schismă ce a urmat au potenţat naţionalismul religios, recognoscibil în retorica magiştrilor universităţilor şi a prelaţilor întruniţi în concilii, dar şi în predicile mendicanţilor. Climatul general de instabilitate a dat sensuri noi pietăţii individuale şi colective, născută în creuzetul de temeri pentru viitorul apropiat, o trăire mai profundă a credinţei şi căutarea căilor spre mântuire în revenirea la paradigma vieţii evanghelice.
Cehia a resimţit aceste transformări în manieră proprie, din perspectiva unui exemplu de succes al integrării în cadrele civilizaţiei medievale clasice. Suveranul ei era primul dintre principii Imperiului, iar împăratul Carol al IV-lea de Luxemburg a fost considerat mai curând un părinte al Boemiei decât un principe german. Dezvoltarea economică datorată dinamismului centrelor urbane şi patronajul puterii regale asupra bisericii şi culturii cehe nu s-au dovedit suficiente pentru a aplatiza vechea rivalitate dintre cehi şi germani, manifestă de acum şi pe tărâm economic şi administrativ la nivelul centrelor urbane. Generozitatea donaţiilor în favoarea bisericii a avut efecte benefice pe tărâm cultural, dar a alimentat corupţia clerului înalt, tot mai implicat în politică şi mai dezinteresat de nevoile credincioşilor. În potenţială antiteză cu această categorie şi implicit cu protectorii săi seculari, se manifestă nemulţumirea clerului parohial cu un statut material tot mai precar, a predicatorilor populari care găseau în decadenţa moravurilor prezentului semne ale apropierii Judecăţii de Apoi, dar mai ales a tinerilor universitari praghezi care realizau osmoza între idealul patriotic şi cel al reformei morale. Aceste forţe au alcătuit publicul sensibil la tezele reformiste formulate de Jan Hus, cel care pornind de la interpretările lui John Wicklife propunea o restauraţie de amploare a bisericii in caput et membris, aîn sensul revenirii la normele morale şi austeritatea materială a primelor comunităţi creştine. Mai importante însă decât inovaţiile confesionale, populare dealtfel în mediile universitare europene, au fost dimensiunile politice asumate de discursul husit. Propunându-şi reforma morală a societăţii în ansamblul ei, magistrul ajungea să conteste legitimitatea puterii suveranului, în cazul că acţiunea acestuia ar intra în contradicţie cu morala creştină. Ideea punea în cauză înseşi fundamentele fundamentele instutiţionale medievale, introducând pentru prima dată o cenzură de natură morală în raport cu actele puterii, devenită responsabilă în faţa societăţii şi deposedată implicit de infailibilitate.
Chiar dacă etica cu care adepţii lui Jan Hus au operat a cunoscut mai curând expresii religioase şi patriotice, dimensiunea sa civică s-a manifestat plenar în Boemia, în succesiunea condamnării şi execuţiei reformatorului la Konstanz. Mobilizarea unor largi categorii ale societăţii cehe împotriva suveranului legitim este expresia unei solidarităţi etnice, a încrederii în caracterul predestinat al poporului ceh de a-şi asigura mântuirea proprie şi a celorlalţi prin profesarea noii credinţe. Avem de-a face cu aşa-numita fază iacobină a naţionalismului ceh, marcată de implicarea activă a maselor, violenţă şi expansionism militar şi religios. Conducătorii militari ai rebelilor invocă în egală măsură credinţa şi ţara cehă în manifestele adresate locuitorilor. Succesele militare cehe s-au datorat mai ales aderenţei locuitorilor la mesajul patriotic şi religios, chiar dacă tactica celebră a taberelor de care a avut rolul său în contracararea celor cinci cruciade organizate împotriva Boemiei. Disensiunile dintre moderaţi şi radicali au determinat în ultimă instanţă reconcilierea celor dintâi cu împăratul şi anihilarea militară a taboriţilor, fără ca aceasta să însemne revenirea la statu quo ante. Cehia cunoştea prima alternativă teologică instituţionalizată, iar de respectarea acestui specific a depins recunoaşterea succesiunii la tron până în 1620, când o nouă catastrofă naţională avea să impună recatolicizarea Ţărilor Cehe.
În durată lungă, ideologia şi mişcarea husită încorporează o dimensiune revoluţionară, dată de solidarizarea masivă a naţiunii, a acelei comunităţi a locuitorilor pe care o definea Ieronim de Praga, diferenţieri sociale şi privilegiale. Mica naţiune central-europeană şi-a afirmat pentru prima dată dorinţa de libertate şi capacitatea de a se opune oricărei forţe de opresiune, acea cultură a rezistenţei pe care o regăsim într-o succesiune tentantă în ciuda caracterului ei anistoric, la contemporanii lui Jan Hus, la generaţia lui Thomas Massarik sau la cea a lui Vaclav Havel.