Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Mentalitate



 

Crâmpeie din viaţă

de (5-5-2013)
2 ecouri

 
Tot femeia! Numai femela ţânţarului anofel are privilegiul de a transporta parazitul protozoar plasmodium de la un om la altul, fără să facă vreo deosebire între bărbaţi, femei, copii, bătrâni, sănătoşi sau deja bolnavi. Aşa cum m-a găsit şi pe mine, în zona de revărsare a râului Amu-Daria, unde după retragerea apelor rămân bălti în care sălăşluiesc milioanele de ouă de ţânţari din care se dezvoltă masculii ţânţari, vegetarieni convinşi, dar şi femelele-ţânţar, adevărate vampe – vampire care se hrănesc exclusiv cu sânge.

Dacă doar ar bea puţin sânge n-ar fi nimic, la urma urmei fiecare specie are dreptul să trăiască, dar ticăloasa asta creste în corpul ei o mulţime de paraziţi, dintre care patru specii dau malarie, cea mai periculoasă fiind malaria tropicală, oferită cu generozitate de parazitul plasmodium falciparum. Unul dintr-o sută de oameni bolnavi de malaria fac comă şi pleacă într-o lume, zice-se “mai bună”, doar dacă crezi că există raiul, ceilalţi suportă o zi, la fiecare două zile, semnele de gripă puternică, dar şi cu tremurături de frig pe care nu le poţi evita nici dacă te înveleşti cu 10 pături.

Patru săptămâni am stat în spitalul din Urghenici, Uzbekistan, din care 2 săptămâni fără nici un tratament cât de cât eficace, şi abia după ce Crucea Roşie a procurat cu greu, de undeva din America de Sud, chinină, mi s-a aplicat un tratament acceptabil. Simt şi acum gustul indescriptibil de amar al chininei.

Atunci am primit o lecţie despre lupta pentru viaţă, când în fiecare a doua zi după crizele de friguri din ziua precedentă îţi revine speranţa că mai ai şanse să te simţi bine, dar implacabil, urma şi ziua disperării. Mult mai târziu mi-am însuşit atitudinea faţă de vicisitudinile vieţii, exprimabilă cu dictonul: “Ai reuşit – continuă, nu ai reuşit – continuă !”, zicere, ori a lui Fridtjof Nansen, ori a lui Robert Peary, ori poate o creaţie folclorică a celor care au învăţat să lupte cu viaţa.

În privinţa luptei pentru viaţă, ruşii au o expresie mai plastică: ”При всякой неудаче давайте смело сдачу, иначе вам удачи не видать!”.

Adică, în traducere aproximată: ”La orice insucces, să ştii să dai cu mult curaj, un rest, altfel, nu vei avea parte de succes”, frază în care cuvântul “rest” are sensul de “reacţie”. Cred că fiecare dintre noi trece prin ciclul “disperare-speranţă” şi trebuie să ajungă la concluzia că în orice situaţie mai poate există şi o scăpare.

În orice domeniu de activitate umană are loc şi ciclul “cădere-ridicare”, dar în primul rând în activitatea de creaţie. Fie că e vorba de literatură, artă, cercetare, inventică, etc., se întâmplă să treci de la inspiraţie la disperare.

Am trecut de nenumărate ori prin aceste faze atunci când trebuia să rezolv o problemă tehnică mai complicată, aşa cum s-a întâmplat la lucrarea de diplomă universitară, pe care am menţionat-o în articolul “Studiile mele (II)” din ACUM.tv.).

Iată un alt exemplu. Strângerea şuruburilor care îmbină un capac cu corpul unui utilaj se face pentru ca să reziste la presiunea fluidului din utilaj, cu alte cuvinte pentru a menţine etanşeizarea. Dar atunci când fluidul din acel utilaj se încălzeşte, toate componentele acelui utilaj se dilată şi sunt frecvente situaţiile când se pierde etanşeitatea, iar fluidul din interiorul utilajului scapă în atmosferă şi poate produce accidente grave. În tehnica mondială nu există încă un sistem de siguranţă totală pentru prevenirea acestor accidente.

Modul meu de analiză a diverselor probleme tehnice se bazează pe imaginaţie. Pot să îmi imaginez, până la nivel atomic şi chiar subatomic, ce relaţii pot exista în intimitatea oricărui fenomen, analiză din care rezultă şi soluţiile, unele deja cunoscute şi aplicate, fără ca eu să fi ştiut de ele, dar se întâmpla, foarte rar, să fie şi soluţii cu noutate absolută. O să spuneţi poate că sunt fantezii aiurite, dar să facem totuşi distincţie între faptul că fantezia e o soluţie pentru dorinţă, iar imaginaţia – o soluţie pentru creaţie.

Aşa că, chinuindu-mă cu problema: “şurub şi piuliţă”, am ajuns să inventez un nou tip de “Ansamblu şurub şi piuliţă” (brevet nr.79951), singura mea invenţie fără “coautori”…

A fost un motiv de amuzament pentru toate cadrele tehnice din combinat, în special pentru cei din Sfatul Tehnic, care au răspândit peste tot gluma cu ”Sfartz a reinventat şurubul şi piuliţa!” şi ,în aceiaşi notă: “Sfartz a inventat o armă care trage de după colţ!”, după ce i-am schiţat directorului tehnic, într-o discuţie oarecare, cum s-ar putea face aşa ceva.

Inovaţia cu “ansamblu şurub-piuliţă “ a fost respinsă de Sfatul Tehnic al Combinatului, aşa că, în conformitate cu principiile de luptă expuse mai sus, nu am renunţat, şi am mers mai departe cu o cerere de brevet, acceptată imediat de OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci), după ce specialiştii lor, în frunte cu Acad.dr.ing. Profesor Pavel Alexandru, membru al Academiei de Ştiinţe din New-York, a decis că ideea are viitor.

Această invenţie nu a fost încă aplicată, din cauza lipsei, în prezent, a unor materiale care rămân elastice la temperaturi foarte ridicate. Sper să vină şi timpul aplicării ei, chiar dacă “după”…

Există însă şi situaţii în care lupta este contraindicată, ca de exemplu în problemele de lapsusuri de memorie, inevitabile după o anumită vârstă, sau în situaţii de oboseală accentuată a creierului. Se întâmpla să uiţi un anume cuvânt, şi cu cât te concentrezi mai mult să ţi-l aminteşti, cu atât te blochezi mai abitir. Soluţia este simplă: trebuie să te relaxezi, să renunţi la căutare, şi aproape în toate cazurile această deconcentrare va stimula venirea “pe limba” a cuvântului căutat.

În anul 1987, când o mare firmă de arome sintetice din SUA a dorit să-şi facă o filială în România pentru zona Europei, şi nu întâmplător, pentru că în zona chimiei de pe Valea Trotuşului se presupunea că sunt întrunite toate condiţiile specifice chimiei macromoleculare, conducerea Combinatului de Cauciuc m-a numit responsabil pe această tema şi, nici la o lună după ce am intrat în PCR, mi-au făcut actele pentru o călătorie de documentare în RFG. Până atunci, mai mult decât un acces în ţările CAER îmi era categoric interzis. Aşa că alături de încă două persoane, un inginer chimist şi o doamnă care cică era cu partea economică, am plecat la Hamburg, la o firmă specializată în arome sintetice. Este mai mult ca probabil că doamna în cauză era pe post de “observator” la SEC, pentru că în acea perioadă nici o delegaţie română în străinătate nu era lipsită şi de “ochiul şi mâna” Securităţii.

Ce a fost un adevărat soc şi un dus rece la luarea contactului cu tehnologia de cercetare germană, a fost faptul că în timp ce noi ne jucam şi ne bucuram de calculatoare aritmetice de mâna cu care se calculăm componentele de la analizele chimice făcute cu cromatografe învechite, la nemţi un cromatograf ionic era conectat la un calculator care recunoştea automat în jur de 2 milioane de substanţe chimice.

Şi tot laboratorul de cercetări al unui mare concern chimic era deservit de Dr. Müller ajutat de un singur asistent care, probabil, urma să devină urmaşul sau, după pensionare. La Oneşti, Laboratorul Central de cercetări, avea un personal de peste 150 cadre tehnice, bine pregătite, dar “elita” era formată din cel mult 4-5 persoane.

Nu am plecat în Germania cu mâna goală, am luat cu noi mostre de rezidii fenolice, substanţe de care noi nu ştiam cum să scăpăm mai repede din cauza problemelor cu mediul. După ce Dr. Müller a făcut analizele acestor rezidii, a început să alerge prin laborator, văitându-se: ”Cum de vreţi voi să scăpaţi de “aurul” asta din care se poate face orice tip de aroma?”. Şi: “Nu avem voie să va dăm, fără cumpărare de licenţă, tehnologii de fabricare a aromelor sintetice, dar o să va dau o tehnologie de fabricare a naftalinei, cu protecţia de brevet epuizată”. Şi ne-a dat-o, iar eu am primit sarcina să proiectez o fabrică de naftalină, dar când a venit “revoluţia”, s-a terminat şi cu cercetarea şi cu producţia chimică.

Pe baza unei licenţe americane am proiectat şi am predat “la cheie” fabrica de arome, care a început producţia cu aromele de căpşuni şi zmeură şi de fabricare a siropurilor concentrate pe aceste arome, precum şi cu producţia prafurilor de îngheţată, urmând să înceapă fabricarea de aromă de kiwi, dar la venirea aceleaşi revoluţii, fabrica a fost privatizată imediat şi i-a îmbogăţit pe noii proprietari români, lipsind statul român de venituri de 25 de milioane de dolari pe an.

Eu am primit un premiu de 500 de dolari de la partea americană, munca de proiectare fiind socotită: sarcină de serviciu…

Tot în cadrul sarcinilor de serviciu, am proiectat pentru Combinatul de Cauciuc o fabrică de bere, care nu a costat aproape nimic pentru că am folosit utilaje declasate de la fabricaţia sodei caustice şi un tren cu vagoane-cisternă petroliere, scoase şi ele din uz. La 3 luni după punerea ei în funcţiune, a fost şi asta privatizată, şi iarăşi eu nu m-am ales nici măcar cu câteva acţiuni.

Nu am avut ca obiectiv, niciodată, căpătuirea, am acceptat dictonul ursului Baloo din “Cărţile junglei” a lui Rudyard Kipling, şi anume ”Atât cât este necesar!”. Probabil că spiritul de economie imprimat din viaţa plină de lipsuri trăită până la maturitate şi-a spus cuvântul în această concepţie, aspru criticată de soţia mea…

Când trec pe lângă grămezile de vreascuri rezultate în urma cosmetizărilor de primăvară a copacilor din oraş, mi se trezesc amintirile suferinţei din cauza frigului în perioada când, pentru o minimă încălzire, ardeam câteva bucăţi de hârtie la care ne încălzeam mâinile. Şi când văd câtă mâncare se aruncă la gunoi, îmi amintesc de foametea cruntă, când fierbeam cu multă apă raţia de 100 grame de pâine (atunci cand o primeam!), ca să iasă o cantitate mai mare de joandra!

Iată ce fel de oameni – cei care au suferit de foame şi de frig – ar trebui să conducă economia României, oameni care să valorifice absolut orice resursă naţională în folosul poporului. Şi nemţii au ajuns unde au ajuns datorită spiritului de economie extremă, până la pragul zgârceniei, ceea ce au făcut şi japonezii, şi trebuie s-o facă oricine vrea să apuce zile mai bune, într-un viitor cât mai apropiat.

Este deja superfluu şi anacronic să întoarcem mersul economiei româneşti, ajunsă pe mâna risipitorilor!

Găsirea de soluţii cu ajutorul imaginaţiei, dar şi cu posesia unui volum mare de cunoştinţe tehnice, a fost componenta caracteristică care m-a animat întotdeauna şi mi-a creat o oarecare faimă de bun specialist. Îmi aduc aminte cu plăcere de o situaţie, la o nouă fabrică de sodă livrată de italieni, când din cauza unor erori în proiectul de construcţii, o linie de transport aerian a sacilor de sodă caustică nu mai avea acelaşi nivel la o schimbare de direcţie. Câteva zile au venit fel de fel de comisii, inclusiv proiectanţii italieni, şi toţi nu vedeau decât soluţia demolării acoperişului halei şi reconstruirea lui la nivelul necesar. Secretarul de partid al municipiului Oneşti, Săndulache, inginer şi el, i-a întrebat pe directorii Combinatului: “Da pe Sfartz l-aţi chemat?” – el ştia câte probleme am rezolvat la solicitarea lui. M-au adus de urgenţă, am închis ochii (vorba vine, am închis ochiul!) şi am stat vreo două minute în liniştea mormântală din jurul meu, şi apoi le-am dat soluţia: o placă turnantă în chip de cruce de Malta (un mecanism de tip pas cu pas), care să preia sac cu sac de la cota superioară şi să-i ducă la linia inferioară. Nu cred că a fost o lipsa de modestie faptul că am avut o satisfacţie personală că am reuşit să rezolv o problemă dificilă în 2 minute!

Pentru România de azi este o pierdere, de care mai mării zilei nu-şi dau seamă, ce tezaure de experienţa şi de cunoştinţe nefolosite se găsesc la cei mulţi care au rămas fără un punct de aplicaţie în urma desfiinţării industriei grele.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • victor: (6-5-2013 la 21:16)

    Citind acest nou episod al experientei traite de d-l Pincu Sfartz ca inginer in Romania, o fraza persista in mintea mea: ce fel de oameni … ar trebui să conducă economia României…

    Astfel, sensul, rostul acestor inestimabile confesiuni este cautarea unor solutii favorabile unui popor in deriva iar cuvantul cheie este : OAMENII.

    Si revad acum impresiile unei zile petrecute in unul din cele mai aride locuri de pe Terra, pe acelasi meridian cu Romania, transformat in gradina de legume a Europei si nu numai. Sute de hectare de plantatii de rosii, ardei, pepeni, varza, banane, curmale etc.- in plin desert.

    La o masa din micul local pentru cafea, la adapost de arsita, cateva persoane, barbati si femei, discuta aprins. Subiectul : deseurile rezultate dupa valorificarea recoltei ultimei ierni. Ministerul Agriculturii din tara lor asteapta solutii iar ei delibereaza…

    Fara voie imi fuge gandul la ministrii agriculturii din tara mea, la cei care administreaza cele 9 milioane de hectare de teren arabil si la rezultatele lamentabile ale agriculturii romanesti.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Ion Ionescu: (12-5-2013 la 15:57)

    Frumoase crampeie de viata, d-le Sfartz. Mi-a facut placere sa citesc.
    Oameni ca dvs. lumineaza timpurile.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.80.42.144