Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

Întrecerea socialistă, motorul comunismului biruitor…

de (16-12-2012)
4 ecouri
Fruntaş în întrecerea socialistă

Medalia „Fruntaş în întrecerea socialistă”, 1963

Anunţuri pe Google: De vânzare! Vindem ordine, medalii şi diplome de fruntaş în întrecerea socialistă! Ocazii unice pentru achiziţionarea de amintiri de neuitat! Iată unde au ajuns recompensele, acordate în condiţii de exaltare festivistă practicată în epoca socialist-comunistă din România.

S-ar putea crede că s-a terminat cu întrecerea socialistă, dacă nu am fi aflat că „ţarul” Vladimir Putin a aprobat o întrecere naţională pentru selectarea celor mai buni muncitori din ţara la cinci categorii (de muncă fizică!) – cel mai bun sudor, şofer de camion, electrician, miner şi zidar – un sistem ce aminteşte de tradiţia întrecerii în muncă socialistă a lucrătorilor emeriţi din perioada sovietică.

Nu am de gând să fac o analiză a sistemelor de recompensare a muncii din capitalism şi/sau a celor din comunism, pentru simplul motiv că nu există unităţi de măsură sau elemente comune care să justifice o astfel de comparaţie. Pur şi simplu aceste sisteme de recompensare a muncii nu pot fi comparate, pentru că munca în societatea comunistă nu este recompensata corect. „Tovarăşul Stalin” califică munca în socialism ca fiind „…de colaborare tovărăşească şi de ajutor reciproc socialist, între muncitorii eliberaţi de exploatare”, iar Lenin a dat o definiţie şi mai năucitoare pentru munca în comunism: „…ea transformă munca dintr-o sarcină grea şi ruşinoasă, cum era socotită mai înainte, într-o chestiune de onoare, într-o chestiune de glorie, vitejie şi eroism”. Ambele definiţii se regăsesc aici.

Prezentarea teoriei oficiale a întrecerii socialiste ar excede spaţiul unui articol din ACUM şi nici nu este interesantă. Voi prezenta doar câteva exemple de aplicare a întrecerii socialiste care s-au dovedit a fi un surogat menit să înlocuiască concurenţa la toate nivelele din capitalism, concurenţă bazată pe cointeresarea materială, directă şi indirectă, a factorilor implicaţi în procesul de producţie.

În ceea ce priveşte apariţia fenomenului social-economic comunist numit „întrecere socialistă”, este ştiut că iniţiatorul, pre numele sau Alexei Stahanov, a fost primul fruntaş în mişcarea de întrecere socialistă în muncă, şi că exemplul actului său de „eroism în muncă” a fost promovat extrem de agresiv nu numai în Uniunea Sovietică ci şi exportat şi în celelalte state comuniste, inclusiv în România.

În anii celui de al doilea cincinal sovietic (1933-1937), aşa numita mişcare „stahanovistă” şi-a luat numele de la minerul din Donbass care, într-un singur schimb de lucru, a reuşit, se zicea, să extragă 102 tone de cărbune, faţă de norma de 7 tone. Cum a fost posibilă o asemenea performanţă?

Iată cum suna explicaţia oficială. Până la Stahanov, echipa era formată din 3 mineri care extrăgeau cărbunele în două faze, în prima fază toţi trei spărgeau cărbunele cu pick-hamerul, apoi, în faza a doua, se ocupau cu toţii de consolidarea plafonului din abataj. Inovaţia lui Stahanov a constat în faptul că numai el extrăgea cărbunele cu pick-hamerul, fără oprire, ceilalţi doi mineri se ocupau exclusiv de consolidarea plafonului. De faţă mai erau responsabilul galeriei, secretarul de partid şi un ziarist. Metoda nouă a dat rezultate extraordinare…

Stahanov chiar a extras cele 102 tone de cărbune, numai că: pe toată durata schimbului celorlalţi mineri li s-a închis aerul comprimat, toate vagonetele pentru Stahanov au avut prioritate absolută, iar factorul cel mai important a fost că tot cărbunele extras a fost atribuit numai lui Stahanov, iar nu întregii echipe, cum se făcea în mod normal. De rest s-a ocupat propaganda. Despre detaliile acestea, despre triumful şi decăderea lui Stahanov, precum şi despre arestarea şi executarea directorului minei care se îndoia de realitatea recordului, s-a aflat abia peste vreo 50 de ani.

Alxsei Stahanov a fost recompensat cu montarea unui telefon (!), şi a primit şi un cal cu şaretă, să poată omul să vină repede la serviciu.

Oricum, mişcarea stahanovista a fost promovată de Partid în toate domeniile de activitate din societatea comunistă, ajungând să cuprindă într-o formă sau alta şi pe contabili, şi pe cercetători, şi pe învăţători, şi pe miliţieni, securişti şi torţionari…

Partidul a avut grijă să-i recompenseze pe câştigătorii acestor întreceri în muncă cu diverse diplome, medalii, chiar şi ordine ale muncii, acordând şi recompense materiale, dar numai pentru câştigătorii plasaţi pe primele 3 locuri. Ceilalţi participanţi, care reprezentau de fapt majoritatea oamenilor muncii, se alegeau în cel mai bun caz (aveau prioritate cei cu „origine sănătoasă”) cu evidenţierea lor într-una din frecventele şedinţe, organizate cu râvnă de către Partid şi sindicate, sau numele lor (uneori, însoţite şi de fotografii) erau atârnate la gazeta de perete.

De menţionat că şi numărul de şedinţe cu conţinutul lor propagandistic forma şi el un obiect de întrecere socialistă. De dragul succeselor în întrecerea socialistă se ajungea de multe ori la situaţii aberante care puteau compromite atât pe participanţi cât şi pe iniţiatorii acestor întreceri. Am dat intr-unul din articole (Vine cutremurul? din 29.07.2012) exemplul brigăzii de fierari-betonişti a lui Gh. Bucelea, erou al Muncii Socialiste, care, ca să câştige întrecerea socialistă, făcea economie la armăturile din betonul armat, reducând după bunul lui plac sistemul de armare prevăzut de proiectanţi. Consecinţele ar fi fost tragice la cutremurul care a urmat, dacă nu se îndreptau lucrurile la timp. A oprit cumva această situaţie marşul triumfător al întrecerii socialiste între fierarii-betonişti ? Nici vorba!

În alte situaţii apăreau surprize neaşteptate de către organizatorii acestor întreceri socialiste. Un asemenea caz de festivism compromis al întrecerii socialiste s-a petrecut la Uzina de Utilaj Petrolier din Târgovişte, care a fost aleasă să fie gazda unei vizite şi a unei demonstraţii a fruntaşilor în întrecerea socialistă sovietici, sosiţi din marea noastră prietenă, Uniunea Sovietică, să-i înveţe pe strungarii români metodele avansate de prelucrare rapidă a metalului pe strung, metode pentru care strungarii Genrih Bortkevici şi Pavel Bâkov au devenit laureaţi ai premiului Stalin în anul 1949.

Esenţa metodei de prelucrare rapidă a metalelor pe strung, creată de Bortkevici şi Bâkov constă în modificarea unghiului de aşezare a cuţitelor de strung, de la valori negative la valori pozitive. Este cazul să remarcăm că industria de utilaj petrolier din România deţinea în acele timpuri locul al 2-lea din lume şi exporta utilaj petrolier chiar şi în Uniunea Sovietică.

Şi au sosit laureaţii Bortkevici şi Bâkov, însoţiţi de consulul sovietic şi de înalţi demnitari din PCR la Uzina Mecanică Târgovişte, să prezinte superioritatea metodelor sovietice de prelucrare pe strung. Pentru a face demonstraţia cât mai pregnantă, tovarăşul Bâkov a cerut să fie pus la un strung alăturat celui la care va face el demonstraţia, şi un strungar român. Conducerea uzinei din Târgovişte l-a propus (nu fără intenţii malefice) pe strungarul Vasilache Ion drept concurent pentru strungarul laureat Bâkov. Bâkov cu cuţitele lui premiate, Vasilache cu cuţitele lui nemţeşti, aduse din Germania, unde a lucrat în timpul războiului.

Obiectul concursului erau mufele de joncţiune a prăjinilor de foraj. În mod curent, strungarii români aveau ca normă prelucrarea a două mufe într-o oră. S-a dat startul, şi după o oră de muncă Bâkov a reuşit să prelucreze 5 mufe, deci o depăşire cu 250% a normei româneşti, iar Vasilache a prelucrat… 20 de mufe! Adică o depăşire cu 1000% a normei şi de patru ori mai mult decât a realizat Bâkov! În hala unde s-a ţinut concursul s-a lăsat o linişte apăsătoare, Bortkevici s-a apucat să măsoare mufele făcute de Vasilache, şi pe măsură ce-i treceau prin mână mufă după mufă, transpira tot mai mult şi de pe faţa lui picura sudoarea pe şubler. În final, Bortkevici şi Bâkov l-au felicitat pe Vasilache şi au început să-l descoase asupra metodei lui „nesocialiste” de strunjire.

Adevărul este că acest Vasilache era un fenomen în meseria lui, avea o precizie de lucru incredibilă, nu folosea instrumentele de măsură decât la prima piesă, în continuare lucra fără să mai măsoare, „din ochi” cum se spune, şi nu a greşit niciodată vreo piesă, nici măcar cu o zecime de milimetru. Ca orice geniu, avea şi el meteahna lui – avea pretenţia ca atunci când vine cu bicicleta la fabrică, să i se deschidă poarta mare. Şi aşa se şi făcea, pentru că la fiecare final de lună Vasilache salva planul de producţie al întregii uzine.

Relatarea de mai sus este veridică, am asistat la această demonstraţie când eram student în anul II, la practica de producţie.

Nu se poate spune că recompensarea muncii în societatea comunistă „multilateral dezvoltată” din România nu avea şi portiţe care permiteau un câştig mai mare decât cel bazat pe „gradaţiile” sistemului de salarizare. Existau şi metode de salarizare în acord direct, pentru munca individuală cu bucata (metrul, tona, etc., după caz), sau în acord global pentru munca normată a unui colectiv în ansamblul sau, cu redistribuirea sporului de câştig peste limita salariului tarifar în funcţie de realizările bazate pe o normare internă. Numai că organele de partid şi de sindicat, împreună cu organele administrative superioare şi cele tutelare din ministere, aveau grijă să limiteze fondul de salarii în aşa fel încât rareori se putea obţine un câştig mai mare decât cu 20-25% peste salariul nominal.

În primii ani după 1989 am introdus sistemul de acord global în proiectarea de pe Valea Trotuşului, bazat pe măsurarea activităţii de proiectare folosind normele departamentale aprobate de Ministerul Chimiei pentru Institutul de proiectare IPROCHIM Bucureşti. Chiar cu fond de salarizare limitat, am reuşit să plătesc salariaţii în medie cu 30% peste nivelul salariilor tarifare. Inerţia administrativă din „epoca de aur” şi „turnătorii binevoitori” care nu lipseau niciodată şi nicăieri, nu au putut tolera aşa ceva, astfel că m-am trezit cu procuratura pe cap, care a început o anchetă sub acuzaţia de „daune aduse statului”. Nu ştiu cum s-ar fi terminat această tărăşenie dacă nu intervenea Miron Mitrea, care era la acea vreme preşedintele sindicatului salariaţilor din Industria Chimică şi care a cerut o analiză cu normatorii din IPROCHIM pentru munca noastră. A rezultat faptul că noi încasam de fapt cu peste 50% mai puţini bani decât merita muncă noastră. Procuratură a fost nevoită să dea un NUP (neînceperea urmăririi penale)…

În concluzie, nici întrecerea socialistă, nici munca în acord, individual sau global, din sistemul comunist de plată a muncii cu fonduri de salarizare „planificate”, nu pot echivala cu sistemul de cointeresare directă sau indirectă, practicat de sistemul de salarizare capitalist. Lozinca „fiecăruia după muncă sa” era o vorba goală în sistemul de recompensare materială în socialism-comunismul din lagărul sovietic.

În România de azi nu mai funcţionează sistemul comunist de plată a muncii, dar nici cel capitalist nu funcţionează pe deplin. Cu salarizarea suntem, cum se zice, „nici în car, nici în căruţă”, plata muncii la particulari având un caracter discreţionar, după bunul plac al patronilor români, care de fapt nu sunt încă capitalişti. Iar la „stat” plata muncii a rămas tributară vechiului sistem de salarizare pe bază de gradaţii, cu unele excepţii pentru cei care au relaţii sau sunt rude cu deţinători de relaţii. În anumite activităţi se practică sistemul de adaosuri la salariu sub formă de sporuri, prime, tichete de masă, etc. Cu acest sistem s-a ajuns, de exemplu în domeniul producerii şi distribuţiei energiei electrice, la venituri medii de 2-3 ori mai mari decât în alte ramuri de activitate. Şi asta doar pentru că se vinde energia hidroelectrică la acelaşi preţ cu cea termoelectrică, ştiut fiind că energia hidroelectrică se obţine cu cheltuieli incomparabil mai mici decât energia termoelectrică. Astfel, ceea ce defineşte, în ansamblul său, câştigul mult mai mare în raport cu calitatea şi cantitatea muncii depuse de un cetăţean român în România, este gradul de furt şi corupţie care se practică din averea statului.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Alexandru Leibovici: (19-12-2012 la 12:16)

    Domnule Şfartz, interesant articol. Am câteva întrebări şi observaţii.

    Scrieţi „munca în societatea comunistă nu este recompensata corect”. Ce fel de recompensă ar fi „corectă”, după dv.? Înţeleg că nu este o întrebare uşoară, iar mulţi reformatori sociali şi-au bătut capul cu ea şi au venit cu diferite soluţii.

    Mai scrieţi:

    sistemul de cointeresare directă sau indirectă, practicat de sistemul de salarizare capitalist. Lozinca “fiecăruia după muncă sa” era o vorba goală în sistemul de recompensare materială în socialism-comunismul din lagărul sovietic.

    Trebui să înţeleg că, după dv., în capitalism omul este plătit după munca sa? Ce ar însemna „după munca sa”, şi prin ce mecanism credeţi că se ajunge la salarizarea „după muncă”?

    În sfârşit, o observaţie mai măruntă. Scrieţi:

    se vinde energia hidroelectrică la acelaşi preţ cu cea termoelectrică, ştiut fiind că energia hidroelectrică se obţine cu cheltuieli incomparabil mai mici decât energia termoelectrică.

    Eu nu văd cum s-ar putea vinde la preţuri diferite, fiind absolut aceeaşi energie.

    De curiozitate am calculat în ce proporţii s-a produs energia electrica în România, după surse, în ultimele 12 luni (după datele din http://www.systemulenergetic.com):

    Cărbune: 41%
    Hidrocarburi: 15%
    Hidroelectrică: 20%
    Nucleară: 20%
    Eoliană: 4%

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 1

  • Sfartz Pincu: (1-1-2013 la 13:15)

    Va raspund pe scurt:

    1. Criteriul corect de retributie este determinat de calitatea si cantitatea muncii. Din criteriul de calitate, la obiectul concret al unei activitati masurat in bucati, metri, kilograme, intra conformitatea cu caietele de sarcini, respectarea standardelor, conformitatea cu desenele de executie. La activitatilr nemasurabile, calitatea e determinata de importanta sociala a muncii, cu efectele discrete, vizibile doar in perspectiva timpului. Ori in „socialism” un creator, un artist, un profesor, este de regula mai prost paltit decat un om al muncii fizice!

    2. Chiar daca nu sunt perfecte, sistemele de plata capitaliste tin seama de contributia unui om la valoarea de intrebuintare a obiectului muncii sale. Exista si protectia proprietatii intelectuale, inexistenta in „socialism”. Principalul criteriu de plata se bazeaza pe „cointeresarea” materiala.

    3. Este o hotie faptul ca pretul energiei electrice nu este rezultanta medie a preturilor de producere a acesteia, prin diferitele surse, mentionate de Dvs.

    Se ia ca referinta pentru baza de pret, pretul de productie pe baza de surse fosile, carbune, gaze, pacura, etc. iar diferenta de pret, mai mic al energiei hidraulice si nucleare, intra in buzunarele „baietilor destepti”!

    Si, asa cum am scris in articolul „Certificatele verzi…”, se incaseaza bani nejustificati pentru o energie cara trebuia produsa prin alte surse, si pentru”cogenerare”, si care de fapt nu se produce decat pe hartie si nu in realitate.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (1-1-2013 la 17:37)

    Vă răspund numai la al treilea punct; pentru celelalte două mă gândesc – de câteva săptămâni deja 🙂 – să fac un articol.

    Eraţi nedumerit/revoltat că „se vinde energia hidroelectrică la acelaşi preţ cu cea termoelectrică, ştiut fiind că energia hidroelectrică se obţine cu cheltuieli incomparabil mai mici decât energia termoelectrică”. Eu v-am atras atenţia asupra faptului că „nu văd cum s-ar putea vinde la preţuri diferite, fiind absolut aceeaşi energie”.

    Spuneţi acuma că „Este o hotie faptul ca pretul energiei electrice nu este rezultanta medie a preturilor de producere” şi remarcaţi că cei care produc cel mai ieftin – nuclear şi hidro, spuneţi dv. – sunt „băieţi dăştepţi”, adică, în limbajul românesc actual, un fel de escroci şi profitori.

    Eu, ca răspuns, vă rog doar să vă gândiţi, în varianta propunerii dv., şi la reversul medaliei, şi anume că cei care produs sub preţul mediu pierd bani cu fiecare KWh produs. De ce ar face aşa ceva?

    Care-i treaba aici, unde avem un amestec de producători ce au preţuri de cost aşa de diferite pentru absolut aceeaşi marfă? Sau nu e aceeaşi? Şi încă: cei care produc scump (fosile), de ce mai produc pe calea aceea şi nu pe alta?

    Şi acelaşi lucru – diversificare de surse (nu vorbesc de esrocheria ecologiei) se întâmplă în ţări cu mai puţini „băieţi dăştepţi”…

    Dacă aveţi posibilitatea, întrebări un specialist energetician, poate aflaţi ceva interesant şi îmi spuneţi şi mie.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Alex Satmareanu: (1-1-2013 la 19:28)

    Sa fie cumva o reminiscenta comunista sau una „socialista”: de cind ceva trebuie vindut la pretul de productie?

    Pretul de productie nu are nici o relevanta in stabilirea pretului de vinzare. Un iPhone 5 se vinde cu $600, costa $207 ca sa fie produs si n-am vazut pe nimeni sa se scandalizeze (cel putin nu cumparatorii ce stau la coada).

    Indiferent de cit a costat, ceva poate sa valoreze 0 lei pentru mine. Si invers, unii dau o avere pe un diamant gasit in noroi. Daca luam latura ecologica, nici acolo nu stam mai bine: automobilele ecologice sint mai mult decit rare tocmai pentru ca sint prea scumpe.

    Varianta socialista n-are cum sa fie corecta, statul dicteaza cind, cit, de la cine si cu cit se cumpara lucrurile. Asa cum spuneti, varianta capitalista e mai corecta. Ar fi si mai corecta daca n-ar fi gramada de reguli care distorsioneaza piata.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 5 Nu-mi place 1



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.224.38.78