Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

România liberă, locul unde mi-am început cariera de jurnalist (IV)

de (25-11-2012)
10 ecouri

Aşa cum spuneam în episodul trecut, pe 9 iunie 1990 m-am întors dintr-o călătorie de trei săptămâni în Canada şi Statele Unite, care fusese cea mai interesantă aventură din viaţa mea, pentru că înainte de 1990 nu călătorisem nicăieri în lume.

Plecasem pe data de 20 mai, ziua primelor alegeri pluraliste în care Iliescu şi FSN obţinuseră scorul acela ruşinos, 85% respectiv 66%, care demonstrau nivelul spălării pe creier a populaţiei României.

Dar lucrurile aveau să se înrăutăţească şi mai tare. La numai patru zile de la reîntoarcerea mea, mă aflam pe Bulevardul Magheru, îndreptându-mă către Piaţa Universităţii.

Era după-amiaza zilei de 13 iunie şi în Piaţă ardea un autobuz. Erau scutieri care urmăreau diverşi manifestanţi, care însă n-aveau nimic în comun cu demonstranţii conduşi de Marian Munteanu şi Liga Studenţilor, care se retrăseseră la patru zile după alegeri.

Mai încolo, pe calea Victoriei, la ministerul de interne, acelaşi haos. Eram împreună cu Francois Brousseau, un jurnalist pe care-l cunoscusem cu doar câteva zile înainte la Montreal şi nu puteam să-mi dau seama ce se întâmplă.

Cei care erau în stradă păreau mai degrabă nişte elemente declasate, puse pe creat dezordine, care nu erau în niciun caz tipul de manifestant anti-comunist.

M-am întors devreme acasă în acea seară şi m-am culcat, deoarece nu mă simţeam bine, eram deranjat la stomac.

A doua zi mă trezeşte mama şi-mi spune: “A sunat cineva şi a zis să nu te duci la România liberă, că sunt minerii acolo”. Nici până azi nu ştiu cine a fost cel care a dat telefon.

Am plecat prin oraş, evitând arterele centrale şi Piaţa Universităţii, unde auzisem că minerii fac “ordine”, între altele bătând bărbaţi cu barbă şi cum aveam şi eu barbă, o minimă prudenţă m-a îndemnat să nu mă aventurez pe acolo.

M-am întâlnit cu Miller Crouch, secretar I al Ambasadei SUA la Bucureşti, care m-a sfătuit, jumătate în glumă, să-mi rad barba şi să-mi schimb sandalele ca să pot să o iau la fugă în caz că sunt atacat de mineri. Dacă şi un diplomat american vorbea aşa, înseamnă că nu erau prea multe speranţe…

Tentativă de lovitură de redacţie

A doua zi, 15 iunie, am mers la redacţie, unde se adunaseră mulţi dintre jurnalişti.

Liderul nostru, Petre Mihai Băcanu, nu era în ţară, era plecat în Canada, şi poate a fost mai bine că a fost aşa, deoarece în dimineaţa zilei de 14 iunie, un grup de tipografi isterizaţi (care aveau să refuze să tipărească ziarul în următoarele trei zile, aşa cum se întâmplase şi în anii 45’ – ’46, când comuniştii sabotaseră presa democratică), o bruscaseră pe blânda noastră secretară, Mariana, lovind-o cu capul de perete şi urlând ca nişte animale: “Unde e Băcanu? Vrem să-l omorâm!”

A fost atunci o tentativă clară de “lovitură de redacţie”, când Ștefan Zidăriţă, unul dintre politrucii moşteniţi din perioada comunistă, a spus jurnaliştilor adunaţi acolo: “Ni se cere să schimbăm linia ziarului, să schimbăm conducerea şi să renunţăm la privatizare (care avusese loc pe data de 1 aprilie – n.r.) şi atunci ni se va permite să reapărem.”

A urmat o reacţie de respingere în bloc şi-mi aduc aminte de reacţia vehementă a unor jurnalişti ca Doina Doru şi Sorin Roşca-Stănescu, care au întrebat: “Cine sunt cei care ne cer asta? Ce suntem pe vremea lui Ceauşescu?”, la care Zidăriţă, care era doar un biet agent al regimului Iliescu a dat înapoi şi n-a mai zis nimic.

S-a decis ca o delegaţie din care făceau parte redactorul şef, Mihai Creangă, şeful secţiei politică externă, Corneliu Vlad, şi pare-mi-se, Ion Pavelescu, un alt politruc naţional-comunist, să plece la guvern să discute cu premierul Petre Roman.

Luni 18 iunie a avut loc o adunare generală a salariaţilor-acţionari care a votat cu o majoritate covârşitoare continuarea liniei ziarului şi încrederea în conducerea Societăţii “R” care edita ziarul.

N-a fost însă o simplă formalitate. Zidăriţă, Pavelescu şi cu Ion Stoica, şeful secţiei politică internă, au ţinut cuvântări care mi-au adus aminte de vremurile pe care le credeam apuse în urmă cu şase luni, printre altele vorbind despre orientarea de “extremă-dreapta” a ziarului care trebuia schimbată.

Balanţa s-a înclinat definitiv în favoarea liniei democratice atunci când caricaturistul Cristian Topan şi corectorul Simion Buia şi-au dezvăluit rănile oribile căpătate ca urmare a bătăilor administrate de mineri.

Buia avusese proasta inspiraţie să le arate minerilor, sosiţi la 2 dimineaţa pe 14 iunie la ministerul de interne, legitimaţia de la România liberă, iar Topan fusese găsit în Piaţa Universităţii cu un exemplar al ziarului în sacoşa pe care o purta.

Deja atmosfera se schimbase în urma indignării pe plan internaţional şi ţin minte că din 10 în 10 minute băteeau la uşa sălii unde avea loc adunarea noastră tipografii care erau îngrijoraţi că nu trimitem ziarul la cules.

Zilele următoare le-am petrecut într-o neagră depresie. Mi-aduc aminte de o discuţie cu tatăl unuia dintre colegii mei de redacţie căruia i-am spus că aceste evenimente mă determină să nu mai văd niciun viitor în România.

Tatăl colegului meu, care scria la imundul cotidian al FSN, Azi (responsabil în bună măsură de incitarea la ură care a generat evenimentele din 13 – 15 iunie), a folosit discuţia privată dintre noi şi a publicat un editorial acolo a cărui concluzie era: “Du-te învârtindu-te, ţara n-are nevoie de oameni ca tine.” Cel puţin a avut decenţa de a nu-mi menţiona numele.

Ceea ce nu s-a sfiit câteva săptămâni mai târziu să facă editorul aceleiaşi fiţuici neo-comuniste, Octavian Ştireanu, ulterior senator şi consilier prezidenţial.

Într-un editorial intitulat “Petru Clej şi Codul Penal” Ştireanu mă ameninţa direct. Aflase prin intermediul “ciripitorilor” care trăseseră cu urechea la o discuţie pe care o avusesem cu senatorul american Robert Dole, la acea vreme liderul minorităţii Republicane în Senat, la reşedinţa ambasadorului SUA la Bucureşti.

“Vina” mea? Îi mulţumisem senatorului pentru ajutorul acordat României libere în achiziţionarea unei tipografii pentru a putea contracara şantajul tipografilor angajaţi ai statului.

Au mai fost şi alte acte de intimidare, ca de exemplu verificările oficiale privind modul de privatizare a ziarului România liberă, dar, în linii mari pericolul reacţiunii trecuse. Reacţia internaţională la evenimentele din 13 – 15 iunie îi făcuse pe liderii României să bată în retragere.

Succesiunea derulării evenimentelor s-a mai domolit la mijlocul acelei veri, dar viaţa politică românească rămânea pasionantă şi, în calitate de reporter, am avut prilejul să mă aflu în miezul ei. Dar despe asta în episodul viitor.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • George Petrineanu: (26-11-2012 la 05:42)

    Imi pare bine ca acele momente sunt redate publicului.

    „un grup de tipografi isterizaţi … o bruscaseră pe blânda noastră secretară, Mariana, lovind-o cu capul de perete şi urlând ca nişte animale”

    Intreb si eu. Nu s-ar putea (sau nu s-ar fi putut) ca acesti tipografi sa fie actionati in justitie? Presupun ca in prezent s-a depasit termenul de prescriptie.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 5 Nu-mi place 1

  • Petru Clej: (26-11-2012 la 06:14)

    George, ti-ai dat singur raspunsul. In plus, au fost alte acte mult mai grave petrecute acum 22 de ani si jumatate care nu au fost niciodata inestigate.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 4 Nu-mi place 4

  • George Petrineanu: (26-11-2012 la 06:23)

    Petru, mi-am dat raspunsul pe jumatate. Stiu cum au mers lucrurile acolo. Dar in principiu orice cetatean care este dat cu capul de perete poate face o reclamatie la politie indicand, in cazul de fata, si faptasii. Reclamatia o poate face si altcineva decat victima, de exemplu un coleg sau seful direct. Cel mai pagubos este sa (te) astepti ca actul respectiv „sa fie investigat” (de catre cine??).
    Orice act de agresiune este ,,suficient de grav” pentru a face obiectul unei plangeri.
    Lucururile acestea le cunoaste toata lumea, mai bine ca mine dar am tinut sa le repet pentru a clarifica ceeace vreau sa aflu.

    Intrebarea mea pentru tine, Petru, de crezi ca, dupa relativa linistire a lucrurilor (un an, doi maximum), dar in interiorul termenului de prescriptie nu au fost depuse plangeri de catre persoanele direct afectate (sau altii care au fost martori) in cazuri cand faptasii erau cunoscuti si identificabili.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Lyz Taylor: (26-11-2012 la 08:27)

    Felicitari dl. Clej, asta a fost, asta ati scris. In privinta secretarei Mariana, „data cu capul de pereti” de muncitorii tipografi, mi se pare ceva excesiv de ingrozitor de declansare si instigare a tot ce poate fi mai rau in sufletul omenesc, mai ales fiindca muncitorii tipografi sant cunoscuti ca o specie aparte a clasei muncitoresti, ei citeau mai mult, erau mai informati si cu un anumit nivel de cultura.

    A fost clar imediat dupa revolutie ca aceasta a fost furata: cand imediat au aparut la TV figuri cunoscute ca Iliescu, Petrisor Roman si altii. Multi oameni care inainte de revolutie facusera cerere de plecare in strainatate sau aveau de gand sa plece din tara, au avut un moment de ezitare, sau chiar s-au razgandit. Apoi, imediat, a inceput inspaimantarea nefireasca a populatiei, se tragea, existau morti , cine tragea.?! Se facea noaptea de paza la blocuri, ca sa nu vina noaptea agentii lui Gaddafi, ai rusilor, ai sirienilor, etc. , sa impuste locatarii.

    Au fost multi morti insirati pe podeaua spitalului de urgenta, morti si goi, prezentati in prim plan de TVR. Toate acestea au culminat peste cateva luni cu „mineriada”, care este prezentata atat de sugestiv de dl. Clej, cum s-a manifestat la „Romania Libera”.

    Parasisem Romania cu cateva zile inaintea declansarii acestei tragedii, si imediat am sunat o buna prietena ramasa in Romania pentru a o intreba ce este cu ea si cu mama ei, o printesa autentica din fosta aristocratie a Romaniei antebelice. Mi-a raspuns ca ele sant bine, dar mama ei, care cunostea mineriade din alte timpuri a spus ca este lucrul cel mai rau care a putut sa se intample…

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 5 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (26-11-2012 la 08:46)

    George, infracțiunea de atac (potrivit Codului Penal în vigoare la 14 iunie 1990) nu putea fi pasibilă de mai mult de, să zicem exagerând, șapte închisoare. Deci, chiar dacă cineva a depus plângere penală atunci, infracțiunea s-a prescris de mult.

    Zilele de 13 – 15 iunie 1990 mi-au schimbat viața, așa cum am scris acum patru ani http://www.acum.tv/articol/7966/, evenimentele petrecute atunci m-au determinat – definitiv – să plec din România.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 3 Nu-mi place 6

  • Alexandru Leibovici: (26-11-2012 la 16:58)

    Sub cascheta de moderator:

    Nicolae Cel Cumplit, Neluţiu, Alexandru Grosu: comentariile acestor persoane pleacă automat la coşul de gunoi, nu le vede şi nu le citeşte nimeni.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 1 Nu-mi place 5

  • Alexandru Leibovici: (26-11-2012 la 17:10)

    Despre acuzaţia de „cenzurare”:

    Un sit privat, şi în general un mijloc de comunicare privat, nu are apriori obligaţia să pună la dispoziţie spaţiul respectiv unor terţe persoane pentru ca aceştia să-şi expună părerile. Doar asta înseamnă că acel mijloc de comunicare este privat, nu? Proprietarul şi numai proprietarul dispune de proprietatea sa, iar pentru terţi, dacă vrea să-i admită, fixează regulile pe care le vrea.

    !n particular, ACUM nu s-a obligat să publice toate comentariile pe care le primeşte, sau să le publice în întregime.

    Noţiunea de cenzură, în sensul de ceva ce nu trebuie practicat, nu se poate deci aplica unui mijloc de comunicare privat, căci privatul nu are obligaţii apriori (ci numai contractuale, deci voluntare) faţă de terţi.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 3

  • Dan UNCU: (6-12-2012 la 03:04)

    Foarte buna retrospectiva, Petru. Mai sunt unele aspecte pe care nu le stii, probabil. Spre exemplu, tatal meu (care era in redactie) si coordona ziarul, i-a asteptat in biroul lui – era Redactor sef – pe mineri. Erau condusi de un securist infiltrat in minerit inca din perioada revoltelor din Valea Jiului din anii ’70. Numele lui este Nicolae Camarasescu. Cand au navalit in birou – dupa ce au batut-o pe Mariana, saraca (secretara) – Anton Uncu a refuzat sa inchida ziarul. Finalmente, a convenit cu acest Camarasescu sa suspende pentru 24 de ore apartia „Romaniei libere” pentru a evita vandalizarea redactiei! In ziua in care a fost atacat ziarul, mama a plecat de acasa (la indemnul tatalui meu) si a dormit la niste prieteni, unde a ajus si tata dupa ora 02.00 dimineata. Dupa cateva zile dupa ce s-a intors, am constatat ca masina Dacia 1300 a unui vecin – care avea aceeasi culoare cu a noastra – fusese incendiata si devastata. Minerii au vrut, sa ne distruga autoturismul dar au gresit „obiectul muncii”. Nu cred ca nefericitul vecin a primit vreodata vreo despagubire…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • George Petrineanu: (7-12-2012 la 05:29)

    Domnule Uncu, multumesc pentru detalii.

    Va intreb si pe dumneavoastra: nu s-ar putea afla cine au fost acei huligani de tipografi care au molestat-o pe secretara? Minerii erau cel putin anonimi si „in misiune” dar tipgorafii erau „colegi si colaboratori”. Ar fi trebuit sa se gandeasca ceva mai inainte de a ridica mana. Au fost instigati si ei dar au savarsit un gest huliganic.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Anton Constantinescu: (8-12-2012 la 23:51)

    In primul rand starea de informare a populatiei era ingrozitor de scazuta atunci; inainte de acele alegeri lozincile urlate in metrou si in alte partti erau foarte elocvente (ca de exemplu „Nu vrem bani, cafea, valuta /Ci pe Roman, sa ne…”.

    „Moarte intelectualilor”
    etc.
    Era evident insa ca o parte a populatiei si-a dat totusi foarte bine seama ce se intampla, devreme ce se scanda: „Cu feseneul in cetate/spre viitor noi am pornit/Suntem alaturea stimate/Conducator de toti iubit”. Bataia de joc la adresa lui Iliescu nu a fost inteleasa insa de multa lume. Si atunci a inceput emigratia masiva spre…restul lumii. A multor oameni, dar mai ales a celor pregatiti.

    Era clar ca urmeaza tot o dictatura comunista. Mai ales ca urmau si versurile (scrise in bataie de joc, evident), despre „revenirea vechilor mosieri”, etc.

    Problema a fost ca nivelul foarte scazut cultural si politic al populatiei avea o cauza. Nici macar informarea prin „Europa Libera” nu era corecta! Ei au propus timp de luni de zile pe „disidentul Ion Iliescu”. Nu erau in stare sa faca publicitate unui alt om. Nici nu au fost in stare sa vada dincolo de Iliescu! „Salvatorul” Ion Iliescu! Care ar fi trebuit sa fie azi in puscarie, pentru chemarea minerilor si multumirile adresate lor!

    Lumea era dezorientata rau. Lozinca zilei folosita de Iliescu si de foarte multe persoane aflate la varsta senilitatii a fost: „Un vot pentru continuitate”. Interesant este ca… a prins! Lumea nu era inca satula de „continuitatea” pe care a trait-o cu incepere din…1945. Batranii erau speriati ca isi pierd pensiile. De altfel acest lucru s-a intamplat intr-adevar… in RM.

    In preajma primelor alegeri si eu incercam sa discut cu cat mai multa lume si sa explic ca pana si a vota cu cersetorul din colt e mai bine decat sa voteze cu Iliescu. Dar lumea una stia, una facea. Intr-adevar marea majoritate era pro-Iliescu! Unii s-au desteptat, dar mult mai tarziu. Atunci am votat cu un escroc, Radu Campeanu, care s-a dat de gol rapid. Nu aveam cum sa stiu ca e escroc, dar decat sa votez cu Iliescu, am preferat sa votez cu un necunoscut. Nici „taranistii” nu reprezentau o solutie, dar decat Iliescu oricine era „o alegere buna”.

    In materie de informare, „Gazeta Intelectualului” era porecla ziarului „Sportul”. In rest, vid! Vorba unei doamne, colege de la Politehnica: „nu stiu unde am citit asta: In „Informatia Bucurestiului” sau in „Paris-Match”!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.162.114.84