Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Cimitirul evreiesc din strada Sevastopol: distrus în Holocaustul din România

de (8-10-2012)
8 ecouri

 
Rezumat:
Cimitirul din Strada Sevastopol, Bucureşti, cel mai vechi cimitir evreiesc din capitală, folosit deopotrivă, timp de trei secole, de evreii sefarzi şi aşchenazi, a fost distrus în timpul celui de al doilea Război Mondial, între 1940 şi 1942. Distrugerea sa este un episod al Holocaustului din România în perioada guvernării antonesciene. În plin război, când România a pierdut teritorii, punându-se în pericol însăşi existenţa statului, se pare că pentru guvernanţii acelor vremuri mult mai importantă era distrugerea acestui cimitir evreiesc din capitală.

În Bucureşti a mai existat un vechi cimitir evreiesc pe strada Sevastopol

Cimitirul evreiesc pe strada Sevastopol

Evreii au fost prezenţi pe teritoriul Ţării Româneşti încă de acum aproape patru secole. Dar primele menţiuni sunt mult anterioare. Ele aparţin lui Beniamin de Tudela (1) care descrie raporturile bune dintre vlahii sud-dunăreni şi comunităţile evreieşti din Bizanţ.

Prima menţiune a comunităţii evreieşti din Bucureşti se face într-o responsă a marelui rabin al Salonicului, Samuel de Medina, datată cu aproximaţie în anul 1550. Documentul, în legătură cu moartea unui evreu, menţionează multe nume de negustori evrei care aveau case şi prăvălii în Bucureşti, dovadă a existenţei pe aceste meleaguri a unei comunităţi evreieşti bine închegate şi în legătură cu cele de la sud de Dunăre (2).

Altă dovadă a vechimii lor pe aceste meleaguri o constituie şi existenţa cimitirelor. Studiul inscripţiilor monumentelor funerare existente este relevant în reconstituirea istoriei evreilor, dar şi a localităţii în care erau aşezaţi. Este reconstituită astfel şi o parte din Istoria României, ţară la care au contribuit prin activităţile lor, la dezvoltarea ei economică. Acest fapt este o realitate şi a fost remarcat de călătorii străini încă de la începutul aşezării evreilor în Ţările Române (3).

În Bucureşti era o comunitate de evrei la mijlocul secolului al XVII-lea, deoarece exista un cimitir evreiesc. Este vorba despre cimitirul din strada Sevastopol, nr. 13-17, cel mai vechi cimitir evreiesc din capitală (4). Este singurul cimitir evreiesc medieval din Bucureşti, care prin pietrele sale funerare având o simbolistică şi-o ornamentică, deosebite, poate fi comparabil cu alte vestite cimitire europene. În acest cimitir au fost înmormântaţi timp de peste două secole, mii de evrei aşchenazi şi sefarzi. Cimitirul a fost închis încă din anul 1864, comunităţile fiind obligate să-şi cumpere două noi terenuri destinate cimitirelor, cel din strada Filantropia, pentru aşchenazi şi cel din calea Şerban Vodă, pentru sefarzi (5).

Cimitirul evreiesc din strada Sevastopol este primul cimitir al acestei comunităţi din capitala României, datând de la sfârşitul secolului al XVII-lea, deopotrivă pentru sefarzi şi aşchenazi. El a fost distrus în timpul celui de al doilea război mondial. Distrugerea sa este un episod al Holocaustului din România în perioada guvernării antonesciene.

Acest cimitir astăzi nu mai există. S-au păstrat doar o parte din pietrele tombale ce cu greu au putut fi salvate. Nu un cataclism natural a distrus trei secole de istorie ci deciziile şi faptele premeditate ale celor care conduceau România în anii`40 ai „urgisitului secol XX”.

În „Şedinţa Consiliului de Cabinet” din 8 octombrie 1940 s-a hotărât desfiinţarea sa. Deşi acest an a fost tragic pentru România care suferit mari pierderi teritoriale în favoarea URSS-ului, puterile Axei au impus României să cedeze Ungariei partea de nord a Transilvaniei, prin Tratatul de la Craiova Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei, pentru generalul Antonescu era mai importantă eliminarea cimitirului, nemulţumit de faptul că era prea în centrul oraşului. În anul celui mai cumplit rapt teritorial, cimitirele evreieşti, în special cel din strada Sevastopol, din Bucureşti erau principala problemă.

„Dl. general Ion Antonescu, conducătorul statului: În primul rând trebuie să scoatem cimitirele evreieşti din centrele oraşelor. Avem în plin centru al Capitalei cimitirul Filantropia şi cel din strada Sevastopol.

Dl. Horia Sima, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri: Nu trebuie să dăm impresia că luăm o măsură împotriva religiei lor.(6).”

Adept al statului totalitar, mareşalul Antonescu în politica sa a urmărit „românizarea” diferitelor etnii şi în special a evreilor, considerate că periclitează existenţa naţiunii române. Astfel, aşezarea evreilor în Ţările Române începând cu secolul al XVII-lea este considerată o invazie cu grave consecinţe. Evreii sunt acuzaţi de către mareşal de toate neajunsurile societăţii româneşti şi sunt deposedaţi de orice bunuri.

Nu trebuiau lăsate urme privind vechimea comunităţii evreieşti în capitală. Ei trebuiau să rămână nişte venetici. Premeditarea până în cele mai mici detalii a acţiunii de către şeful statului, generalul Ion Antonescu şi guvernul roman, nu poate fi pusă la îndoială. Comunitatea evreiască a fost atinsă în punctul cel mai sensibil al fiinţei umane, cultul strămoşilor.

Cimitirul a fost expropriat în anul 1942, evreii fiind obligaţi să facă act de donaţie către municipiul Bucureşti. În raportul domnului Ministru al Justiţiei şi al domnului Ministru Subsecretar de Stat al Românizării, Colonizării şi Inventarului către domnul Mareşal Ion Antonescu, Conducător al Statului, din data de 20 iunie 1942, se face următoarea precizare: „Legile recente prin care s-a dispus trecerea bunurilor evreieşti în patrimoniul statului n-au prevăzut în mod expres că această măsură se aplică şi bunurilor aparţinând comunităţilor evreieşti de orice rit. Totuşi, atât din definiţia generică a evreului, cat şi din economia legilor mai sus menţionate, rezultă că principiile cuprinse în ele se aplică şi bunurilor aparţinând comunităţilor evreieşti, iar faptul de a nu fi prevăzut expres aceasta nu este decât o consecinţă de ordin tehnic şi priveşte mai cu seamă organele cărora le incumbă preluarea bunurilor vizate.(7)”

Activităţile de deshumare au fost efectuate de un detaşament evreiesc de muncă obligatorie, care şi-a început activitatea în vara anului 1942 şi a încheiat-o în iulie 1944. Mareşalul se interesa direct de derularea acţiunii referitoare la cimitirul din Bucureşti. În legătura cu interesul direct al mareşalului Antonescu pentru cât mai grabnica deshumare şi evacuare din cimitirul din strada Sevastopol, este concludentă următoarea adresă trimisa din partea secţiei relaţiilor cu departamentul din cadrul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri către Marele Stat Major, din 12 iulie 1942, prin care cere mărirea numărului evreilor:

Domnule general,

Conform dispoziţiei domnului mareşal Antonescu, Primăria Municipiului Bucureşti urmează să evacueze în timpul cel mai scurt cimitirul evreiesc din strada Sevastopol nr. 13-17.

În conformitate cu actul autentic prin care Primăria Municipiului a intrat în proprietatea terenului, urma ca predarea să se facă în trei etape:

Prima – la 11 iunie 1942;
A doua – la 11 iulie 1942;
Ultima la – 11 septembrie 1942.
……………………………………….
Deoarece ritmul lucrărilor este mult încetinit, vă rugăm să binevoiţi a dispune să se mărească numărul evreilor ce lucrează în acest scop la cimitirul din strada Sevastopol
(8).”

În ceea ce priveşte însă dreptul evreilor de a-şi înhuma morţii, la 14 august 1942 s-a transmis următorul ordin din partea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri către Ministerul de Interne:

Domnule ministru,

Conform dispoziţiei domnului mareşal, avem onoarea a vă ruga să binevoiţi a dispune ca pe viitor morţii evrei să fie incineraţi, iar familiile ce susţin ca aceştia să fie îngropaţi să fie impuse la o taxă ridicată (9).”

Acest ordin aduce atingere celor mai sfinte sentimente religioase întrucât religia iudaică interzice incinerarea. Prin acest ordin se asigura dispariţia cimitirelor evreieşti din România. Este doar o supoziţie, dar cred că se avea în vedere declararea treptată şi a celor rămase ca fiind dezafectate, prin acest ordin de incinerare al morţilor ele nemaifiind folosite. Planul a fost atent premeditat. La 9 noiembrie 1943, s-a dat un „Decret-lege pentru trecerea gratuită în patrimoniul comunelor a fostelor cimitire evreieşti dezafectate, dobândite de Centrul Naţional de Românizare”. Această lege, prevedea, la articolul II: „Cimitirele evreieşti care au intrat sau vor intra în patrimoniul Centrului Naţional de Românizare trec, prin efectul prezentei legi, în mod gratuit, din patrimoniul Centrului Naţional de Românizare în acela al comunei pe teritoriul căreia se găsesc pentru a fi folosite în scopuri edilitare” (10).

Cimitire de importanţă istorică, precum era şi cel din strada Sevastopol din Bucureşti, erau intrate în patrimoniul statului cu mult înainte de apariţia acestei legi. Prin această lege cimitirele declarate dezafectate, din orice localitate, puteau fi distruse, argumentându-se reconstrucţia sau înfrumuseţarea localităţii respective (scopuri edilitare).

Astfel, s-a dorit şi aproape s-a reuşit, în timpul celui de-al doilea război mondial, ştergerea dovezilor a trei secole de istorie a evreimii din Bucureşti.

Politica statului a fost consecventă în ceea ce priveşte „problema evreiască” pe toată durata guvernării antonesciene. Începând cu şedinţa Consiliului de Cabinet din 7 februarie 1941, când s-a discutat „soluţia finală” privitoare la evreii din România, şi până în ultimele zile în data de 18 august 1944, când în Şedinţa Consiliului de colaborare militară s-a interzis evacuarea evreilor din oraşele aflate sub bombardament şi în apropierea frontului, nu s-a urmărit decât distrugerea lor.

Prin desfiinţarea cimitirelor se urmărea ştergerea oricăror dovezi privitoare la vechimea existenţei evreilor în România. După atâtea secole nici nu se mai putea vorbi de români şi evrei, ci doar de cetăţeni români. Aceste dovezi ale trecutului trebuiau să dispară. Exterminarea evreilor ar fi fost fără sens dacă nu se ştergeau şi din istorie. Distrugerea unui cimitir este distrugerea memoriei acelei comunităţi. Cultul strămoşilor este cel care asigură dăinuirea unei comunităţi, a unui popor, este istoria acelui popor. În plin război, când România a pierdut teritorii, punându-se în pericol însăşi existenţa statului, se pare că pentru guvernanţii acelor vremuri mult mai importantă era distrugerea cimitirului evreiesc.
Stelele şi monumentele funerare salvate au fost depuse în lapidariumul amenajat în cimitirul din şoseaua Giurgiului numărul 162.

Note:

1. Itinerariul lui Beniamin de Tudela este datat in intervalul 1165-1170, documentul 1, IMRER, I, Bucureşti, 1986.
2. Documentul 38, in IMRER, I, Bucureşti, 1986.
3. Calatorul italian Giovani Botero in „Le relationi universali”, 1596, Bergamo, conform IMRER, II/1, (Texte şi regeste, nr. XXIII), Bucureşti, 1988 şi documentul 80, relatarea geografului G. A. Magini, 1593-1594, in IMRER, I, Bucureşti, 1986.
4. După unele relatări, dar neconfirmate de documente, în Bucureşti ar fi existat cimitire evreieşti mai vechi decât cel din strada Sevastopol. Astfel, fostul secretar al Comunitarii Sefarde din Bucureşti, Raoul Siniol, arăta: „Potrivit însemnărilor lui Isac Davicion Bally (1842-1922, fiul paşoptistului Davicion Bally), vechile cimitire ale evreilor spanioli din Bucureşti fuseseră: cel din comuna Budeşti şi cel pe locul unde se află astăzi cascadele din gradina Cişmigiu; fu cumpărat apoi locul din strada Sevastopol”. Raoul Siniol, Momente sefarde, conform IMRER, II/1, Bucureşti, 1988.
5. Raoul Siniol, Portrete sefarde, conform IMRER, II/1, Bucureşti, 1988.
6. Izvoare şi Marturii. Evreii din România intre anii 1940-1944, vol. II, Problema Evreiasca in stenogramele Consiliului de Miniştri. Editura Hasefer, Bucureşti, 1996. (documentul 50).
7. Izvoare şi Marturii. Evreii din România intre anii 1940-1944, vol. I, Legislaţia Antievreiasca. Editura Hasefer, Bucureşti, 1993. (documentul 67).
8. Izvoare şi Marturii. Evreii din România intre anii 1940-1944, vol. II, Problema Evreiasca în stenogramele Consiliului de Miniştri. Editura Hasefer, Bucureşti, 1996. (documentul 50, nota 1).
9. Idem.
10. Izvoare şi Marturii. Evreii din România intre anii 1940-1944, vol. I, Legislaţia Antievreiasca. Editura Hasefer, Bucureşti, 1993. (documentul 82).

Bibliografie:

– IMRER, I, Bucureşti, 1986.
– IMRER, II/1, Bucureşti, 1988.
– IMRER, II/2, Editura Hasefer, Bucureşti, 1990.
– Izvoare şi Mărturii. Evreii din România între anii 1940-1944, vol. I, Legislaţia – Antievreiasca. Editura Hasefer, Bucureşti, 1993.
– Izvoare şi Mărturii. Evreii din România între anii 1940-1944, vol. II, Problema Evreiasca in stenogramele Consiliului de Miniştri. Editura Hasefer, Bucureşti, 1996.

Acest material este parte a cercetării autoarei, efectuate pe durata Masteratului de Studii Iudaice din cadrul Universităţii din Bucureşti.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Lucian Herscovici: (10-10-2012 la 11:49)

    Stimata doamna Paraipan,

    Am citit articolul dumneavoastra, care este interesant. Am totusi unele observatii.

    Atunci cand folositi o sursa istorica, va propun sa o folositi comparativ cu altele. In caz contrar, riscati sa ajungeti la a scrie un articol partial istoric si partial apologetic. In privinta apologeticii, ea este o parte a polemicii, dar nu a cercetarii istorice adevarate. Daca istoricul este si trebuie sa fie un judecator al trecutului, apologetul este un avocat al unei parti a istoriei. Ma refer la faptul ca v-ati referit la Beniamin din Tudela ca prima sursa asupra istoriei evreilor din Romania, desi, in cele din urma, dumneavoastra recunoasteti ca se refera la vlahii sud-dunareni. Pot sa va spun ca fragmentul respectiv din itinerariul lui Beniamin din Tudela a fost citat adeseori in literatura istorica, incepand cu Bogdan Petriceicu Hasdeu, in anul 1868. Numai ca acest fragment a fost citat in afara contextului sau, in traduceri indirecte, uneori „prelucrate”. In privinta itinerariului lui Beniamin din Tudela, el se refera si la teritoriul carpato-danubian, dar nu la evrei: el mentioneaza negustori din „Bisin” sau „Ptzinakia” in porturile comerciale de la Constantinopol si Alexandria. De asemenea, el mentioneaza zona Carpatilor Mici si a Carpastilor Padurosi (cel putin asa apare) in descrierea zonei Galitiei si Bucovinei de astazi. In privinta vlahilor sud-dunreni, el ii mentioneaza din auzite: nu a avut nici un contact cu ei, ci a auzit povestiri despre ei. Aceasta povestire poate fi comparata cu altele care apar in itinerariul lui, despre genovezi si despre un popor din India. Am publicat in acest sens un studiu, in limba engleza, impreuna cu prietenul meu, domnul profesor universitar Eugen Pentiuc, de la Holy Cross Seminary, State Unite, in anul 1987, in revista „Romanian Jewish Studies”, editata de regretatii profesori universitari Jean Ancel si Leon Volovici.

    Alt aspect este asupra inceputului evreilor sefarzi in Valahia. El a fost la mijlocul secolului al 16-lea. Nu cunoastem prea multe date asupra lor. Informatiile provin din cateva surse, toate in limbile ebraica si ladino. Nu cred ca le-ati citit in original, ci doar in traduceri tot iesite din context. Este vorba de responsele rabinilor Samuel de Medina (RASHDAM) si Itzhak Aderbi din Salonic, si Yosef Karo din Safed, anterior din Nicopole. Nu este vorba despre multi negustori si multe pravalii, ci despre o singura pravalie, probabil un antrepozit, care servea pentru trimiterea de marfuri in Imperiul Otoman. Este vorba despre un conflict intre proprietarul antrepozitului si un salariat al sau, acesta fiind cel ucis. Va propun in acest caz sa cautati si alte response rabinice, printre care cele ale Lui Yosef ibn Lev. De asemenea, va propun un studiu al subsemnatului, in limba ebraica, publicat in anul 1991 in cadrul universitatii din Tel Aviv, cu concursul domnului profesor Liviu Rotman.

    In privinta vechimii cimitirului evreiesc din Bucuresti, el nu dateaza de la sfarsitul secolului al 17-lea, ci de la inceputul secolului al 18-lea. Primul decedat inmormantat este un staroste ucis in timpul unui asa-zis „pogrom” in timpul domnitorului Stefan Cantacuzino, odata cu demolarea sinagogii din Bucuresti. Unele surse vorbesc despre alte cimitire, care l-au precedat, dar car nu au putut fi identificate.

    In privinta inchiderii cimitirului evreiesc din Bucuresti in anul 1864, ea se datora unei legi sanitare prin care cimitire nu mai putea exista in interiorul oraselor din motive de prevenire a epidemiilor. Aceasta lege a fost aplicata si in rivinta cimitirelor crestine, existente in spatii din jurul bisericilor.

    In privinta distrugerii cimitirului din Bucuresti in timpul Holocaustului, va propun sa o comparati cu distrugerea cimitirului evreiesc din Iasi in anii 1943-1944. In acest caz, primarul Constantin Ifrim a luat aceasta decizie, Ion Antonescu a aprobat-o (desi era deja dupa victoria sovietica de la Stalingrad), iar presedintele comunitatii, Avram Hahamu si rabinul ei, dr. Iosef Safran, au fost siliti sa o aprobe. Pentru a nu se pune aceasta decizie in aplicare, Constantin Ifrim a cerut o suma de bani uriasa comunitatii. Rabini din Iasi au organizat o greva a foamei insotita de sedere „shiva”, ca pentru decedati. In cele din urma cei doi lideri tineri ai comunitatii s-au adresat rabinului Meshulam Rath din Cernauti, refugiat la Bucuresti, o somitate halahica, cerandu-i sa decida ce este de facut: „Din Tora”, judecata pe baza dreptului rabinic. El a decis ca putrinii bani pe care ii avea comunitatea sa fie folositi pentru educatie si asistenta sociala, iar cimitirul sa fie dezlocat, dar numai cu lucratori evrei luati la munca fortata, iar un numar de pietre importante sa fie transferate in cimitirul nou din strada Pacurari, la fel ca si osemintele, ultimele intr-o groapa comuna. Acesta fost sfarsitul cimitirului vechi evreiesc din cartierul Ciurchi din Iasi, existent inca de la jumatatea secolului al 17-lea, probabil de la 1666, anul recunoasterii asezarii evreiesti din oras. Din pacate, numaroase inscriptii din acest cimitir, ca si din cel de pe strada Sevastopol din Bucuresti, nu au fost copiate. Unele totusi au fost copiate in anii 80 ai secolului al 19-lea si in perioada interbelica, iar altele identificate ulterior ocazional.

    Inscriptiile din cimitirul Sevastopol din Bucuresti au fost publicate in anul 1965 in volumul de inscriptii din orasul Bucuresti editast de Alexandru Elian, ele fiind pregatite de tipar de Lazar Rosenbaum (Eliezer Ilan) si Athanase Negoita; numele primului a fost sters din carte, deoarece era in inchisoare, arestat politic sionist, in anii 1963-1964. Inscriptiile din cimitirul Ciurchi din Iasi au fost publicate de Itzik Schwartz-Kara in asociatie cu Stela Cheptea, in anul 1994. Subsemnatul am publicat o recenzie a acestei carti, in revista “Shvut” din Tel Aviv-Beer Sheba.

    Cu deosebita stima,
    Lucian-Zeev Herscovici

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 11 Nu-mi place 0

  • Editori ACUM: (10-10-2012 la 17:22)

    Mesajul domnului Mircea Geoana cu ocazia comemorarii Zilei Holocaustului in Senat

    10 octombrie 2012

    Dragi colege si dragi colegi,

    Este multa emotie in plenul Senatului Romaniei. Parca de undeva din trecut ne bantuie fantome, ne bantuie pete ale istoriei noastre nationale. Si daca acest moment, obligatoriu,de reflectie, de introspectie, de compasiune, de adevar, este un gest pe care suntem datori sa il facem. Suntem in egala masura datori sa spunem ca riscul repetarii, poate in alte forme, al tragediilor trecutului european si romanesc, este aici si am sa incerc sa vorbesc despre riscurile prezentului si viitorului, privind cu sinceritate, cu un sentiment de vinovatie, dar si cu sentiment de pericol catre viitorul apropiat.

    Nu am crezut in urma cu douazeci de ani, nu credeam, poate, in urma cu cativa ani, ca riscul de razboi si instabilitate la nivel international va fi astazi aproape la fel de intens ca si in anii premergatori celui de-al doilea razboi mondial. Nu puteam sa anticipez sau sa anticipam ca in toata zona limtrofa Europei, din Orientul Mijlociu pana in inima Asiei Centrale , din Afghanistan in Caucaz, din Siria in Iran, din Nordul Africii catre Israel, sa existe in acelasi timp atat de multe focare de conflict si potential de destabilzare.

    Exista tari care astazi vorbesc despre “Holocaust Nuclear” la adresa statului Israel. Exista un risc de radicalism Islamic cu accent de militarism antisemit. Exista in acest moment un risc pentru pacea si stabilitatea noastra cum n-a mai fost din vremea care a condus la cea de-a doua mare conflagratie care a distrus Europa si care a creat aceasta cumplita noapte a Holocaustului.

    Europa nu este la adapost de trezirea vechilor demoni. Mitul tapului ispasitor nu s-a terminat odata cu antisemitismul, si el continua. Ma doare sa vad cum vechi si noi minoritati in Europa sunt astazi pe post de tap ispasitor. Ma doare sa vad natiuni civilizate si prospere cum alunga nedemocratic si anti-european cetateni romani pentru ca sunt de etnie rroma sau de orice alta forma de minoritate. Ma doare atunci cand vad ca in tari prospere din nordul Europei se vorbeste de trimiterea acasa a celor care fac lucruri impotriva legislatiei din puscarie si vor sa ne dea bani ca sa ne luam oamenii acasa. Ma doare atunci cand dintr-o mare capitala europeana un minister de externe recomanda ca o statie de metrou dintr-o metropola si fosta capitala imperiala, sa nu poarte numele capitalei Romaniei doar pentru ca Romania face parte dintr-un alt bloc si alianta politico-militara. Ce ar fi sa incepem sa spunem ca nu e bine sa dam numele de Glinka sau de Ceaikovski sau de Cehov unor strazi sau unor locuri? Acest lucru este anti-european, este obtuz, este meschin si este contra-productiv.

    Nici in Romania demonii trecutului nu au disparut. Atunci cand sunt scandari rasiste pe un stadion, este o invitatie pentru repetarea momentelor gresite din trecut. Atunci cand vedem ca zeci de ani de criza in Europa va starni si mai multi demoni. Vor aparea noi populisti ! Vor aparea noi demagogi! Vor aparea noi asa-zisi ‘’prevestitori’’ ai unei societati diferite care se bazeaza pe ura, pe invrajbire, pe tapul ispasitor.

    Da, domnule Frunda ,Romania este mai saraca astazi prin plecarea masiva a comunitatii evreiesti din Romania, prin plecarea masiva a comunitatilor de sasi si de svabi si sa stiti ca este mai saraca si prin faptul ca milioane de romani si de maghiari din Romania au ales calea pribegiei din motive legate de slaba noastra performanta politica, economica si sociala.

    Vreau sa folosesc acest moment aniversar ca sa ma refer si la ceea ce spuneau si alti colegi de-ai mei: educatia antitotalitara este raspunsul la dilemele si demonii care ne stau inca in fata. Si chiar daca, uneori, tentatia de a citi istoria cu ochii pozitivi pe care fiecare natiune o face, exista tentatia de a crea o mitologie pozitiva si este bine sa avem o mitologie pozitiva despre noi insine. Dar, atunci cand au existat greseli severe, trebuie sa avem taria si puterea sa spunem ca intr-adevar au fost si momente mai putin frumoase si mai putin luminoase.

    Va multumesc foarte mult si vreau sa salut decizia conducerii Senatului Romaniei si a Biroului Permanent de a gazdui acest moment de comemorare.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 0

  • Emanuela Paraipan: (11-10-2012 la 02:59)

    Domnului Lucian-Zeev Herscovici,

    Va multumesc mult pentru sugestii, recunosc spre rusinea mea, ca nu stiam de cartile despre care imi spuneti. Principalele mele surse au fost volumele IMRER de documente si desigur studiul direct al monumentelor (asa am vazut o inscriptie stearsa care avea o placuta cu anul 1671- ajungand la concluzia de secol 17. Sper sa ajung sa dezvolt cercetarea intr-o teza. Referirea prezenta am facut-o strict la cimitirul din Bucuresti pentru ca este primul, iar decizia a fost luata in toamna anului 1940, an cumplit pentru teritoriile romanesti. Sa stergi trecutul unei comunitati, fara sa realizezi ca distrugi istoria nu numai a comunitatii evreiesti ci si a Romaniei, sata trebuie amintit si reamintit.Ca o dorinta personala as dori ca monumentele sa fie depuse la Muzeul National de Istorie- au o sectie speciala Lapidarium.
    Cu deosebita stima,
    Emanuela Paraipan

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 4 Nu-mi place 1

  • Emanuela Paraipan: (11-10-2012 la 03:35)

    Plin de adevar mesajul domnului Geoana, doar ca momentul nu este unul aniversar.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 1

  • Alexandru Leibovici: (11-10-2012 la 18:46)

    Stimată doamnă Paraipan, am citit cu mult interes articolul dv. conţinând informaţii noi pentru mine (dar trebuie să spun că aproape orice informaţie în acest domeniu e nouă pentru mine 🙂

    Am câteva întrebări.

    Scrieţi că în şedinţa de cabinet din octombrie 1940 Antonescu a spus „trebuie să scoatem cimitirele evreieşti din centrele oraşelor. Avem în plin centru al Capitalei cimitirul Filantropia şi cel din strada Sevastopol”. Deci intenţia pare să fi fost referitoare la toate oraşele, iar pentru Bucureşti a fost vorba explicit de două cimitire.

    Deci întrebarea mea este: de ce doar cel din str. Sevastopol a fost până la urmă evacuat? Şi, în general, care a fost politica, şi faptele, privitor la celelalte cimitire evreieşti din ţară, fie ele din centrele oraţelor, fie la periferie, fie cele de la sate. A existat o politică de distrugere (sau evacuare) sistematică? Iar pentru cel din str. Sevastopol: care este motivul oficial al deciziei de evacuare? Sanitar? Altul?

    Are poate dl. Herşcovici informaţii?

    M-am uitat rapid pe Google să văd care a fost soarta cimitirelor evreieşti în perioada 1933-1945 pe teritoriul Germaniei propriu-zise (nu pe cele ocupate de Germania!) şi nu am avut impresia că ar fi existat o politică de distrugere sau evacuare sistematică. În orice caz, siturile celor cîteva cimitire pe care m-am uitat, inclisiv cele din capitala Berlin, nu menţionează aşa ceva în istoricul lor.

    Este oare evacuarea celui din str. Sevastopol o măsură atât de ieşită din comun?

    Adăugat câteva minute mai târziu: Scrieţi, în legătură cu mesajul lui Geoană, că „momentul nu este aniversar”. Ce aţi dorit să spuneţi?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Emanuela Paraipan: (15-10-2012 la 07:09)

    Buna ziua,
    Antonescu era nemultumit de faptul ca sunt ,,prea multe cimitire evreisti,, in centrul capitalei. Cimitirul din Strada Sevastopol era deja inchis din 1864, si era si cel mai vechi din Bucuresti. In articol eu mi-am mentionat supozitia, ca era dovada vechimii existentei comunitatii, si acest fapt,cred a deranjat, pentru ca Antonescu s-a interesat personal de rapidiatea procesului de deshumare; repet intr-o perioada in care era in dificultate chiar existenta statului. Nu este pentru prima data cand Statul Roman ia decizii ,,mai,,antisemite chiar decat Germania, si Radu Ioanid in scrierile sale a mentionat exact aceasta trista realitate. Desi am realizat cu greu Romania Mare si prin tratate internationale se stipula clar asigurarea de cetatenie si evreilor, s-au dat repede doua decrete, dar abia prin Constitutia din 1923 s-a asigurat egalitate pentru toti cetatenii tarii, pentru a o restrictiona din 1926. Sunt intr-adevar greu de inteles aceste decizii.
    Da consider ca momentul nu este unul aniversar, (ci o realitate groaznica) ci unul comemorativ, de comemorare- trist regretabil; dar din pacate aceste confuzii ( care deranjeaza simturile) se fac destul de des.
    Cu stima

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 2

  • Alexandru Leibovici: (15-10-2012 la 16:32)

    Stimată doamnă Paraipan,

    Mulţumesc mult pentru explicaţii.

    Conform ipotezei dv., numai cimitirele cele mai vechi şi mai vizibile au fost evacuate, respectiv distruse, şi de aceea cimitirul Filantropia, fiind mai recent (1865), a supravieţuit. Am înţeles corect?

    Cu privire la terminologia aniversare / comemorare / sărbătorire. Eu înţeleg aceste cuvinte în felul următor: dacă se „aniversează” un anumit număr de ani de la un eveniment, atunci acesta este „sărbătorit” (dacă este prilej de bucurie), sau se „comemorează” (un termen neutru), sau se …? „deplânge”??

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 5 Nu-mi place 0

  • CHARLIE: (27-2-2014 la 01:02)

    Cum se impaca faptul ca Ion Antonescu, un antisemit par excellence, obsedat cu prezenta evreilor in Romania inclusiv cei morti, si pe de alta parte este glorificat de ticalosi legionari reciclati care „dovedesc” ca Antonescu i-a salvat pe evrei. Un scriitor evreu contemporan, sau mai curand un scrib ca Tesu Solomonovici, l-a descris pe Conducatorul drept salvator a evreilor din Romania!

    Pare curios ca nu demult am intalnit o femeie evreica de vreo 70 de ani „batuti” care mi-a spus ca a fost salvata de Antonescu prin faptul ca a fost repatriat din Transnistria. Bineinteles eu nu m’am abtinut si ca naivul si am intrebat-o : si cine te-a deportat acolo?

    Concluzia e simpla: mare e gradina lui D-zeu!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.224.38.78