Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

Amintirile unei şcolăriţe evreice ardelence, de la sfârşitul anilor 1930

de (29-4-2012)
8 ecouri

Preambul: Cele câteva fragmente selectate din cartea „Surica fiica Evei”, scrisă de mama mea, Sara Székely, sunt mărturii despre şcoala pe care o făceau copiii din familiile muncitorilor forestieri, ceferiştilor şi micilor funcţionari de diferite naţionalităţi, în oraşul Gheorgheni, judeţul Harghita, la sfârşitul anilor 1930,  cu puţin înainte de declanşarea războiul aducător de tragedii. Veţi observa că viaţa de zi cu zi a şcolarilor de atunci  se deosebeşte prea puţin de cea a semenilor lor, din alte epoci, mai apropiate de zilele noastre.

Clasa întâi, la şcoala elementară din cartierul Gării.

În toamna anului 1937 mama m-a înscris în clasa întâi primară. Chiar în vara aceea se terminase construcţia noii şcoli elementare de şapte clase, o clădire cu etaj, modernă, luminoasă şi spaţioasă, cu o curte mare, aflată la 10 – 15 minute de mers pe jos, de la colonia Darvas. Mama s-a străduit să-mi cumpere toate rechizitele necesare şi îmbrăcămintea potrivită. Ca toţi copiii din clasa I, aveam o tăbliţă neagră de ardezie, cu două feţe, una cu linii şi cealaltă cu pătrăţele, ca să putem scrie atât literele cât şi cifrele. De rama tăbliţei era legată o sfoară de vreo 15 – 20 de centimetri de care atârna un condei de ardezie pentru scris şi un burete de şters, de culoare galbenă. Aveam şi o carte de citire cu poze colorate şi poezioare, pe care am început să o folosim după ce am învăţat să scriem şi să citim toate literele. Toate aceste obiecte, împreună cu gustarea, le puneam într-un ghiozdănel de carton de culoare verde.
La şcoala noastră se învăţa româneşte, dar în Gheorgheni funcţiona şi o şcoală confesională catolică, cu limba de predare maghiară. Acolo învăţa prietena mea Évi Csergő şi alţi copii din colonie şi îmi părea rău că nu puteam să fiu colegă de clasă cu ei.
Cursurile se ţineau dimineaţa între orele 8.00 şi 12.00 şi după amiaza, de la 14.00 la 16.00, începând de luni dimineaţa şi până sâmbătă la prânz. Deşi religia noastră interzicea orice fel de muncă în ziua de Şabat, eram obligaţi să ne ducem la şcoală şi sâmbăta. Unii învăţători ne dădeau voie să nu scriem, ci doar să răspundem, iar alţii nu.
După orele de dimineaţa ne grăbeam acasă să mâncăm şi să ne pregătim lecţiile pentru după amiaza. Mama lucra ca menajeră la o familie, unde puteam să mănânc şi eu. În timp ce mama servea prânzul pentru stăpâni, eu stăteam pitită sub masa din bucătărie, şi-mi scriam lecţiile pe un taburet. Majoritatea copiilor din clasă erau secui şi evrei, dar aveam şi câţiva colegi români. Printre ei se numărau copiii lui Bătrânu, care locuiau în colonia noastră iar ceilalţi proveneau din familiile ceferiştilor din Gheorgheni şi din satele învecinate. Majoritatea copiilor din clasă nu ştia nici o iotă româneşte. Şi învăţătoarea noastră, domnişoara Emma Szabó era unguroaică, dar vorbea bine limba română. Văzând că nu pricepeam ce ne spune, ne explica şi în limba maghiară. Pentru a ne înlesni însuşirea limbii române, i-a aşezat pe copiii români în bancă cu maghiarii sau evreii. Colegul meu de bancă era Livius Gliga, un băieţel drăguţ şi îmbrăcat foarte îngrijit. În fiecare dimineaţă îl aducea la şcoală maică-sa, care venea după el la terminarea orelor şi-l ducea acasă, de mână. Eu mergeam acasă singură, mama nici n-ar fi putut veni să mă ia de la şcoală, pentru că muncea tot timpul. Părinţii îl lăsau pe Livius să vină să se joace în colonia Darvas, unde îşi aducea prietenii, alţi copii de ceferişti: Nelu Martin, Smaranda Aioanei, Mărioara Drulea şi alţii, aşa că am învăţat repede româneşte, dar şi ei o rupeau pe ungureşte.
Orele de religie se ţineau pe confesiuni. Majoritatea colegilor de clasă erau romano-catolici, dar erau şi câţiva reformaţi şi ortodocşi. Noi, copiii evrei, urmam cursurile la heider , într-o clădire de lângă sinagoga din centru. Rabinul ne învăţa literele ebraice ca să putem citi din cartea de rugăciuni. Unele rugăciuni le cunoşteam de acasă, de la bunica mea.

Se schimbă învăţătorii
În clasa a doua învăţătoarea noastră Emma Szabó a fost repartizată din nou la clasa întâia iar pe noi ne-a luat un învăţător tânăr. Ne-am deprins repede cu modul său de a preda şi l-am îndrăgit pentru că ne trata cu blândeţe. De 10 Mai, Ziua naţională a României am participat la defilare îmbrăcaţi în uniforme de străjer. Înainte de defilare am făcut o serie de repetiţii în curtea şcolii. Toţi purtam băşti albe cu insigne. Fetiţele aveau bluze albe şi fuste plisate de culoare bleumarin, iar băieţii cămăşi albe şi pantaloni bleumarin. De la buzunarul de pe pieptul stâng al bluzei sau cămăşii, pornea un şnur galben cu un fluier în capăt, agăţat de un năsturel. Ne-am încolonat şi ne-am deplasat în centrul oraşului, pentru a-l aştepta pe prinţul moştenitor Mihai, fiul lui Carol al II-lea. Mihai era în trecere prin Gheorgheni, în drum spre Lacu Roşu. Ne-a salutat dintr-un automobil mare, decapotabil, ridicând mâna dreaptă şi strigând „Sănătate!”. Maşina a trecut destul de aproape de locul în care stăteam, astfel încât l-am putut vedea foarte bine. Să fi avut vreo 16 – 17 ani, era înalt, cu ochi albaştri şi, spre uimirea noastră, în loc de uniforma de străjer purta haine lejere, de sport.
La câtva timp după începerea clasei a doua, învăţătorul, văzând că la noi în cartier nu era nicio prăvălie unde să ne putem cumpăra rechizite, a adus în clasă un dulap cu vitrină, plin cu rechizite şcolare, căruia îi spuneam „cooperativă”. În schimbul câtorva bănuţi, ne puteam cumpăra peniţe, creioane, radiere, caiete şi chiar cărticele de poveşti.
Spre marea bucurie a mamei, am reuşit să închei clasa a doua cu premiul I. La începutul clasei a III-a, într-o dimineaţă, învăţătorul a intrat în clasă îmbrăcat în uniformă de ofiţer şi ne-a anunţat solemn, dar puţin trist, că a fost concentrat şi va trebui să ne părăsească. Ne-a sfătuit să fim sârguincioşi şi să învăţăm bine, să nu-l facem de râs, fiindcă se va strădui să revină cât mai curând printre noi. Din păcate n-a mai revenit la şcoala noastră. Ne-a fost repartizată o învăţătoare nouă, iar eu ştiam deja să socotesc, să scriu şi să citesc foarte bine. Îmi plăcea să învăţ şi luam numai note de zece. Şi colegii mă apreciau fiind siguri că voi primi din nou premiul I. În preajma încheierii anului şcolar, învăţătoarea a invitat-o pe mama la şcoală, ca să discute ceva cu ea. Eram tare curioasă despre ce-o fi fost vorba şi aşteptam cu nerăbdare ca mama să vină acasă. Toată după amiaza am stat în casă şi n-am ieşit la joacă, deşi în alte seri mă zbenguiam în curtea coloniei până târziu. De obicei mama mă striga să intru în casă, dar eu mă cocoţam pe stivele de scânduri şi nu coboram decât atunci când mama lua nuiaua iar vecinele ieşeau să vadă „Cum o ameninţă Eva pe Surica”. Într-un târziu mama avea câştig de cauză şi niciodată nu puteam rămâne la joacă atâta cât mi-ar fi plăcut. Sunt sigură însă că nici ea nu s-ar fi îndurat să mă atingă cu nuiaua pe care o tot agita în mână.

Prima nedreptate
Mama a sosit acasă, în sfârşit, dar zadarnic am rugat-o să-mi spună motivul pentru care fusese convocată la şcoală. Nu mi-a spus nimic, însă dimineaţa mi-a dat zece lei pentru medalie. Pe atunci cel mai bun elev din clasă primea o diplomă şi o medalie pe care era înscris „Premiul I”, precum şi o cununiţă de flori. Medalia era achitată de părinţi, pentru că şcoala nu avea fonduri pentru aşa ceva.
Serbarea de sfârşit de an se desfăşura în curtea şcolii, unde se găsea şi un podium pentru director şi cadrele didactice. În faţa lor se afla o masă lungă pe care erau înşiruite carnetele cu note şi premiile pentru elevii celor şapte clase. Copiii erau aşezaţi în careu, în ordinea claselor. După ce au fost strigaţi premianţii din clasa întâia şi a doua, urma clasa noastră şi colegii mei m-au şi împins către podium, fără să fi fost strigată. Spre uimirea lor şi a mea, nu a fost strigat numele meu, ci al Doiniţei, fiica şefului de gară. Am simţit că intru în pământ de ruşine, am fugit şi m-am ascuns printre copiii din clasa mea. Abia am auzit când m-au chemat să-mi dea Premiul III. Era prima nedreptate din viaţa mea. Nici colegii mei nu pricepeau ce se întâmplase şi m-au înconjurat cu multă căldură. În drum spre casă, câţiva dintre ei, Livius Gliga, Orbán Lajcsi, Nelu Matei şi gemenii Kirilovski, au scos cununiţa Doiniţei şi mi-au aşezat-o pe cap, dar mi s-a făcut milă de ea pentru că începuse să bocească şi i-am înapoiat-o repede. Mama, văzându-mă necăjită, a început să mă consoleze dar nici ea nu înţelegea de ce o păcălise învăţătoarea, cu câteva zile înainte, spunându-i că sunt premianta clasei. Apoi a început să mă descoasă dacă nu făcusem vreo boacănă în ultimele zile, pentru care ar fi putut să-mi scadă notele. Abia după discuţia asta am deschis carnetul să-mi văd mediile. Aveam zece la toate materiile, numai în dreptul religiei, era trecut un şapte. Nu înţelegeam motivul, pentru că frecventam conştiincios orele de religie ţinute de rabin într-o săliţă din vecinătatea sinagogii şi întotdeauna îmi dăduse nota zece.
Mai târziu am aflat că directorul încercase s-o determine pe învăţătoarea mea să-mi scadă notele, dar ea nu voise să-mi schimbe nici măcar nota la muzică, deşi nu aveam ureche muzicală. Directorul era de părere că „Premiul I cu cununiţă” nu i se cuvenea unei eleve sărace care mai era şi jidancă. Se pare că până la urmă reuşise să-l convingă pe rabin să facă această mişcare.
Un timp, colegii români, copiii de ceferişti care-mi luaseră apărarea, n-au mai venit să se joace la noi în colonie. Nu-i mai lăsau părinţii, pentru că şeful gării, tatăl Doiniţei, îşi mustrase subordonaţii pentru ceea ce făcuseră odraslele lor.

(fragmente din romanul” Szurika, Éva lánya”, de Sára Székely. Cluj, Editura Mega 2006; traducerea din limba maghiară Andrea Ghiţă)

 

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • George Hida: (1-5-2012 la 10:37)

    Toate’s vechi si noua toate pe cand trenul fredoneaza cadentat refren din roate!
    Copii-evrei (si nu numai) neindreptatiti au fost, sant si vor fi cat timp evreii (sau ungurii in regat, sau romanii in secuime) sant sau vor fi considerati cetateni de rangul 2, 3, … in societatile care „tolereaza” minoritatile. Political corectness. Canada si SUA sant putinele exceptii. Israelul e un caz special. Aici am functionat pentru un timp ca profesor asociat la Technion, unde am fost acuzat de nenumarate ori ca ii promovez mai degraba pe studentii ne-evrei. Dar nu aveam incotro. Problema majora in Israel era (nu stiu daca mai este de actualitate) ca studentii evrei erau concentrati in armata de multe ori de-a lungul anilor de studii si aveau greutati in frecventarea cursurilor, mai ales daca unele dintre ele depindeau in mare masura de lipsa bibliografiei. Studentii arabi nu erau concentrati in armata, avand astfel posibilitatea sa fie prezenti la cursuri cu regularitate si sa ia examenelele cu note mai mari decat studentii evrei.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 4 Nu-mi place 1

  • Andrea Ghita: (1-5-2012 la 13:52)

    De cand lumea copiii au suferit nedreptati din cauza nationalitatii, a starii sociale, a antipatiei unor adulti sau a altor copii si de aceste nedreptati s-au lovit prima oara in comunitate, fie ea curte, strada, gradinita sau scoala si aceste traume le-au marcat viata. Cred ca fiecare dintre noi ar trebui sa curme nedreptatile pe care le vede si sa mengaie sufletul celor nedraptatiti. Sau macar sa se fereasca sa nedreptateasca, la randul sau, pe altii.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 5 Nu-mi place 2

  • jumbo: (6-11-2012 la 07:17)

    Superb acest roman scris din inima si cugetul unei evreice. Doar evreii stiu prin ce~au trecut de~a lungul istoriei si pana azi, prea putini au fost cei care i~au inteles si i~au ajutat cu~adevarat. Oridecate ori citesc despre evrei, atat bune cat si rele, (DEPINDE CINE SCRIE) o fac ku cea mai mare placere si dragoste.

    Daca nu am trecut prin lagarele mortii, prin camerele de tortura si gazare ca si ei (EVREII), Ii rog pe toti sa se uite pe\NET si vor amuti. Imbratisez cu mare drag acest brav si unic popor, POPORUL~EVREU, popor ales nu da catre oameni, ci de marele CREATOR, care este TATAL~EVREILOR, asa scrie in BIBLIE si asa va fi cat traieste~D`ZEU! (sigur EL traieste vesnic, nu are nici inceput si nici sfarsit), BIBLIA afirma despre EVREI peste 31.OOO de promisiuni, printre care si viata vesnica, nu uitati crestini ca MASHIACH a fost, este si va fi doar EVREU, asta sa ne intre bine in capacitatea de gandire, (daca o mai avem), mantuirea vine de la EVREI, ev d IOAN,cap 4.

    Pentru EVREI,si prin EVREI a fost adusa si neevreilor, numai ca : Neevreii i~au inlaturat pe evrei de~a lungul istoriei, si~au dat in nebunie, astfel a fost inventat „crestinismul si biserica”, si uite asa am ajuns pana in ziua de azi~VAI de NOI si VAI de LUME, (ca doar e culta lumea din ziua de azi????!!!!) UITATI-VA cum traiesc bietii ROMANI din ziua de azi, cum sunt infometati, prostiti si jegmaniti zilnic de catre cei ce se numesc LIDERI ai institutiilor „crestine”, ca doar si in parlament predomina acel semn crestin~CRUCEA, vai de ea cruce cum va fi calcata intr~O zi in picioare, cand lumea se va trezi din somnul mortii, timpul acela e pe~aproape, e la usi, ce veti face atunci voi crestini de parada si de moda???!!!……?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 2

  • Dolfi Perl: (5-5-2017 la 12:23)

    Apreciez acest articol și pe cel ce l-a scris.

    În afară de un singur lucru: trebuie respectată orice religie, NU fanatismul și ”nu de călcat în picioare” niciun simbol.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • CHARLIE: (8-5-2017 la 14:19)

    @Jumbo

    Scopul religiei, dupa cum inteleg eu, este sa te faca om si nu salbatec. Dar religii pagane care au sacrificat copii mici cand zeii erau furiosi si recoltele nu erau bune nu califica ca atare. La fel religia nazista care nu era crestina sau altceva au declarat razboi unor oameni nevinovati si i-au omorit cu milioanele. La fel „religia” islamista din secolul 21 isi indeamna credinciosii asasini sa distruga pe cei nemusulmani si vor ajunge in raiul asasinilor. Cea mai inalta treapta pentru cel care crede in prostii. Este o contradictie de termeni sa zici ca te-ai nascut ca sa poti sa omori si tu in razboi cu dragii. Mai bine nu te nasti. Asta este un exemplu din secolul XXI si nu cand oamenii erau pagani. Iertati-ma dar nu vad diferenta.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 1

  • Victor Manta: (9-5-2017 la 01:06)

    @CHARLIE

    > Scopul religiei, dupa cum inteleg eu, este sa te faca om si nu salbatec.

    Aşa cum înţeleg eu, de mai sus ar rezulta că fără religie oamenii nu sunt oameni, ci sălbateci. Nu pot fi de acord, iar ca dovadă constat din ce în ce mai mulţi oameni ignoră religia, fără să fie sălbateci.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • CHARLIE: (9-5-2017 la 20:38)

    D-le Manta!

    Eu nu am spus ca scopul religiei este sa te faca om dar inseamna ca acest scop a fost realizat. Ba din contra. Inchizitia catolica te facea om prin teroare. Religia sovietica prin marele preot Iosif Visarionovici a realizat iubirea si egalitatea intre oameni (CICA) cu forta. Religia Islamista ISIS te omoara ca sa te invete minte ca ALLAH te iubeste.

    Am fost odata in Arizona intr’o misiune catolica in care popii traiau o placere pe spinarea sclavilor indieni. Intr’una dintre icoane pe o fata iti arata pe indieni veseli in sclavie si credinta si pe partea cealalta bieti Indieni nesupusi in Iad. Era clar ca sclavii erau in rai. In Mexico City am vazut o enorma biserica aurita si in afara bisericii mexicani saraci cu copii bolnavi mergand in genunchi distante enorme rugandu-se la sfinti sa vindece copii. Idea unui spital modern fara aur pe pereti nu le a trecut prin cap respectivilor preoti sau cardinali. Daca asta nu este salbaticie religioasa, nu mai inteleg nimic. Contrastul aurului in biserica si lipsa de asistenta medicala in afara ei era stridenta.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Victor Manta: (9-5-2017 la 23:03)

    @CHARLIE

    > Eu nu am spus ca scopul religiei este sa te faca om dar inseamna ca acest scop a fost realizat.

    Atunci v-am înţeles greşit. Oricum concluzia de mai sus nu pare să rezulte din premiză.

    > Inchizitia catolica te facea om prin teroare.

    Şi totuşi… Ce erau oare oamenii înainte de inchiziţia catolică, sau înainte de preoţii azteci, sau …?

    > Daca asta nu este salbaticie religioasa, nu mai inteleg nimic. Contrastul aurului in biserica si lipsa de asistenta medicala in afara ei era stridenta.

    Scopul religiei nu era să te lecuiască, ci să te facă să te simţi păcătos. În acest fel erai în puterea ei, deoarece ea deţinea monopolul eliberării omului de păcate (definite tot de ea).

    Uneori metodele ei erau mai puţin directe (acţionând prin îndoctrinarea de mic copil), iar alteori mai explicite (de exemplu prin vânzarea de indulgenţe).

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.196.126.39