De ce broasca nu ajunge la glezna Omului Vitruvian: demonstratie geometrica elementara, prin constructie cu rigla si compasul. Pentru detalii tehnice, Manualul de Geometrie de clasa a saptea. Indisponibil la Sorbona, dar in permanenta disponibil in arhivele oficiale ale ... "Educatiei Gratuite".
Motto:
…si lasa-ne noua astazi dreptul la o banala normalitate,
izbavindu-ne pre noi de nationalismul nostru cel de “toate zilele”…
In finalul recentului sau articol din Nr. 364 al Dilemei Vechi ( „NATIONALISMUL DE TOATE ZILELE” ,,o simplă declaraţie de dragoste”), Nicusor Dan sustine cu o modestie netrucata ca a scris doar …o “declaratie de dragoste”. De fapt Nicusor Dan a facut mai mult decat atat. Mult mai mult. In dorinta sa de a legitimiza nationalismul nostru ”cel de toate zilele” distantandu-l de nationalismul comunist practicat cu mare verva de V. C. Tudor, nationalism a carui duhoare pestilentiala nici o metafora si nici o inferenta eleganta nu le mai pot acoperi, Nicusor Dan ne prezinta de fapt o demonstratie de virtuozitate in “manuirea” logicii lui matematice.
Adica, exact asa cum ii sade bine unui tanar matematician scolit in College du France, pe delusorul celebru de pe marginea Senei, unde numarul laureatilor premiului Nobel ce au calcat pe acolo depaseste cu mult numarul masinilor din parcare. Un tanar care a luat decizia remarcabila de a lasa in urma farmecul frivol si luminile vietii pariziene pentru a candida la Primaria Bucurestiului, pentru a se puna in slujba comunitatii a carei parte integranta declara, precum un adolescent indragostit, ca se simte. Dupa cum am scris deja, remarcabil. De trei ori remarcabil veti spune si aveti dreptate!
Tocmai de aceea viziunea unui tanar matematician valoros precum Nicusor Dan ce are sanse nenule sa ocupe cel mai inalt si confortabil fotoliu de primar din Romania asupra unei probleme atat de actuale precum „Nationalismul nostru cel de toate zilele” nu poate fi ignorata. Ceea ce m-a determinat sa scriu randurile de mai jos.
Desi placut impresionat de eleganta argumetarii si a aparentei acurateti a inferentelor (propozitia P implica propozitia Q etc.) tanarului matematician actualmente candidat la Primaria Capitalei, ajungand la finalul declaratiei sale de dragoste si oarecum obosit de … atata virtuozitate a rationamentului (eu nu sunt matematician, veti spune poate ca sunt ceva mai lent in rationamente dar de, … nimeni nu e perfect, iar eu va asigur ca mi-am dat toata silinta) mi-am spus ca…”Ceva e putred in Danemarca”.
Fiindca…
La o privire mai atenta, nationalismul nostru “cel de toate zilele” este de fapt … teribil de plictisitor. Prin saracia sa ideatica si prin lipsa sa de perspective. In saracia sa ideatica, nationalismul nostru “cel de toate zilele” ne inchide orice poarta spre progres, orice orizonturi. Fiindca ne invata ca suntem buricul pamantului cand de fapt nu suntem. Fiindca ne invata ca Miorita a fost primul poem scris vreodata in istoria omenirii si ca Ramayana si Mahabharata sunt de fapt niste copii palide ale acesteia iar pe Ghilgames il chema, nici mai mult nici mai putin … Ghita. Nationalismul nostru “cel de toate zilele” este teribil de plictisitor si deprimant de sarac fiindca pledeaza pentru o societate “comunitarista”. O societate mica, infecta si provinciala in care prosperitatea individului este legata doar de contemplarea auto-laudativa a propriilor radacini si de un sentiment prostatec de auto – “iubire”: suntem verzi, suntem frati cu codrul, suntem nascuti poeti, stim sa scuipam cel mai bine seminte iar mai nou, stim sa “gadilam” bancomatele din Place de l’Etoille mai bine decat orice fraier de francez. Asta asa, fiindca noi suntem … mai “destepti”.
Dar acestea nu sunt cele mai mari metehne ale nationalismului nostru “cel de toate zilele” ce propavaduieste nestingherit “comunitarismul” drept optiune in fata contractualismului propus de societatea occidentala. Marea meteahna a nationalismului si “comunitarismului” nostru mic si provincial (ce-mi suna deja drept un fel de Comuna Primitiva … “moderna”) este una intrinseca, pe care o voi numi in continuare insuficienta axiomatica. Ma refer deci la o saracie a legilor de compozitie interne ale unei astfel de comunitati. Nationalistii nostri “cei de toate zilele” propun o singura regula fundamentala pentru solutia “comunitarista”: iubirea (si, se subintelege, si negatia logica a acesteia, ura). Si cum poate functiona lumea “comunitarista” bazata pe iubire (si, de la caz la caz, ura)? Pai simplu. Un grup restrans, format din “elitele neamului”, “pastratorii traditiei”, “arhanghelii” impotenti ai aceluiasi neam, se va autodeclara drept gestionar si garant al “iubirii” decizand cine se alege cu “iubirea” si cine cu negatia ei, ce se poate traduce cateodata cu un glonte-n piept. Adica, in lipsa oricarui contract social valabil, poti fi fie Nicador si/sau Decemvir, fie … prefectul Manciu – cel care incapabil fiind de a se face “iubit” de Zelea Codreanu, s-a ales tocmai cu reversul “iubirii” acestuia, un glonte-n piept. Adica vom fi la discretia gestionarilor “iubirii”, ce vor decide daca esti “cinstit sufleteste” (va suna familiar expresia lui Codreanu, Domnilor nationalisti “de toate zilele”?) sau nu. Pe ce criterii? Nu e treaba ta, nu esti tu gestionarul si garantul “iubirii”.
Nicusor Dan a exemplificat acest mod de „functionare” al iubirii in articolul sau din Dilema Veche: „Sunt împotriva acceptării comportamentului homosexual în spaţiul public, în România. Consider că aceasta ultragiază valorile tradiţionale si, astfel, identitatea mea colectivă, legitimă.”
Adica, a facut inca o declaratie de … (non) – iubire. Fata de „comportamentul homosexual” de aceasta data . Cum? Pai exact cum scriam mai sus. A postulat ca un astfel de comportament ii … „ultragiaza identitatea colectiva”. Eu cum voi sti, Domnule Nicusor Dan ca preferintele mele muzicale, de exemplu, nu va ultragiaza „identitatea colectiva”. Fiindca eu ascult foarte multa muzica „contractualista” (ma rog, un gen de arta careia nu-i pasa de mica identitate nationala mioritica): Bach, Beethoven, Iron Maiden, Manowar, Accept, Paganini, Ingwie Malmsteen, Nightwish, Stratovarius, Sonata Arctica. Si pe deasupra, am si cativa prieteni dragi care vaz acuma ca pica in clasa de echivalenta a non-iubirii dumneavoastra, sunt … homosexuali. Ce ne puteti spune, vom fi in siguranta daca veti castiga mandatul de primar, sau va trebui sa gasim un refugiu in fata (non) – iubirii pe care o declarati?
Nationalistul nostru “cel de toate” nu are eroi veritabili (desi are suficienti anti-eroi, precum Codreanu), dar incearca sa ii imprumute de pe unde si cum poate. Desigur, preferatul lor a fost si ramane Eminescu, pe care ei il vad unul de-ai lor, un “comunitarist” perfect. Se inseala. Eminescu o fi fost “comunitarist” dar numai in publicistica sa, publicistica in care nu a reusit sa se ridice deasupra metehnelor vremii sale, deasupra provincialismului nostru fanariot. Publicistica care, in consecinta, a “supravietuit” cel mai putin din intreaga sa creatie netrecand cu succes proba timpului. In poezia sa, poezie pe care o citim cu placere si emotie si in 2012, el a fost tot ce doriti voi numai “comunitarist” nu! Ba taman pe dos. El a fost primul care a inteles lipsa unui “contractualism” cu civilizatia universala (defazata de a noastra cu vreo cateva secole bune), lipsa unui set de mituri fundamentale pe care se poate infiinta o poezie nationala. Si, a scos lucrurile la liman cu o mica gaselnita geniala: l-a facut pe Zalmolxe var cu Ondin si pe Baba Dochia vestala nordica. Adica i-a “teleportat” pe dacii nostri prafuiti, transpirati si primitivi drept in … Pantheonul sacru al Walhalei – nici mai mult nici mai putin! Asa da “comunitarism” eminescian, Parol!
Continuarea povestii … o cunoasteti cu totii: „Sarmis”, „Rugaciunea unui dac”, „Memento mori”, “Sarmanul Dionis” etc. Ma rog, restul este istorie, in Romania fanariot – “comunitarista” a inceput sa se faca literatura “ne-Vacareasca”. E drept, cu vreo doua sute de ani mai tarziu decat in Europa … “contractualista”.
Si totusi, inainte de incheiere, de ce sustin eu cu atata inversunare ca nationalistii nostri “cei de toate zilele” cu mica lor lume “comunitarista” ingusta si imbacsita de prejudecati (daca nu sunt jidanii de vina sunt homosexualii si daca nici homosexualii, atunci tiganii si daca nici unii, nici altii…atunci biciclistii) sunt anacronici in 2012 si merita din plin cosul de gunoi al istoriei?
Pai … ei sunt precum numerele intregi (organizate intr-o structura algebrica numita inel) versus planul complex (care, algebric vorbind poate fi privit fie drept corp, C, fie drept spatiu vectorial RxR). „Comunitatea” numerelor intregi dispune de un numar restrans si oarecum insuficient de legi de compozitie (axiome), si in consecinta libertatea de manevra in sanul acestei comunitati este mai mult decat limitata. „Comunitaristii”, ca si in cazul numerelor intregi, pot numara pana la 10, pana la 100, pana la 1000 sau…pana adorm. Repetand la nesfarsit aceeasi lege de compozitie aditiva plictisitoare: inca unu, inca unu … Dar, numarand tot astfel, din unu in unu, sau daca vreti topaind precum broasca din figura de mai sus, ei nu ating nici infinitul, nici farmecul lui pi, nici armonia proportiilor Omului Vitruvian. Fiindca atat pi cat si Numarul de Aur vin din alta lume, o lume mult mai reala si mai complexa, o lume plina de “rotunjimi”, o lume dominata de armonia simetriilor – simetrii ce ascund subtile legi de conservare, legi ce definesc in final insasi „natura umana” – cu bunele si relele ei. Jocul cu numerele intregi este un pic mai ingust chiar decat… un joc unidimensional. Fiindca totul merge pe axa orizontala Ox, dar numai pe nodurile ei, de fapt – numerele intregi : -2, -1, 0, 1, 2 si … nimic intre acestea. Un fel de topaiala de broasca pe nodurile axei numerelor reale, asa cum va ilustrez in figura de mai sus. Un joc plin de “gauri” veti spune. Planul complex nu cunoaste insa astfel de limitari – el “vede” si nodurile dar si gaurile dintre ele, adica el poate descrie o realitate mult mai sofisticata, o realitate ceva mai aproape de a noastra. Astfel, fiind limitati si neputand numara decat din unu in unu (ma refer aici tot la legea de compozitie aditiva a numerelor intregi) suferinzii si handicapatii nostri axiomatici incep sa traga ca besmeticii cu pistolul – asa, pentru a compensa legile de compozitie ce lipsesc structurii lor “algebrice” ignorand astfel… restul gaurilor.
Dar mie nu-mi place nici sa numar din unu in unu, nici sa trag cu pistolul.
Chiar credeti ca in topaiala ei imbecila si fara tinta broasca noastra poate ajunge pana … la glezna Omului Vitruvian? Daca da, va rog sa priviti inca o data figura de mai sus si … sa reconsiderati problema – dar nu din perspectiva broastei.
Eu unul am nevoie de un numar minim de legi de compozitie ce imi pot garanta complexitatea necesara unui contract social corect. Fiindca eu nu sunt nici Decemvir, nici Nicador si nici prefectul Manciu nu am absolut niciun chef sa devin. Eu sunt doar un modest platitor de taxe ce are nevoie sa stie ce se intampla cu asigurarea sa de sanatate, cu dreptul sau de vot, cu dreptul sau la libera expresie, cu dreptul sau de a se pensiona la vreme si in conditii echitabile. Simplu veti spune, dar de fapt aceasta banala normalitate este foarte complicata si nereprezentabila in … numere intregi. Dar mie imi este necesar, imi este mai necesara decat aerul. Si ca mine gandesc milioane de platitori de taxe de pe globul nostru cel albastru.
Va rog in consecinta Domnilor nationalisti „de toate zilele”, nu-mi luati dreptul la complexitate, la armonie umana, la normalitatea mea cea de toate zilele.
Epilog:
Nu v-am demonstrat inca de ce “Ceva este putred in Danemarca” , desi am facut aceasta afirmatie. Chiar daca nu toti ati observat aceasta deficienta, o voi corecta.
Dat fiind un set de propozitii P1, P2, …, Pn si presupunand ca toate inferentele facute de Nicusor Dan in articolul sau sunt impecabile din punct de vedere al logicii matematice, este suficient ca cel putin una din propozitiile Pk (1<k<n) sa fie falsa ca… intregul rezultat al constructiei logice sa se naruie precum un castel de carti. Si… exact asta s-a intamplat in cazul articolului lui Nicusor Dan. De ce? Simplu. Fiindca matematic vorbind, o propozitie falsa poate implica una …Adevarata. Si multi dintre dumneavoastra o veti vota cu usurinta, exact de asta ma tem!
Paradoxală concluzie! O lume bazată în primul rând pe iubire este mai rea decât una bazată pe interes. Totuşi, sunt de acord cu ea, pentru că într-o viaţă iubirea apare ocazional şi se manifestă prin concentrarea adoraţiei spre o fiinţă. Există şi iubiri constante, mai ample, dar mai puţin arzătoare, cum sunt cele faţă de copii, de mamă, de natură, de libertate etc. Dar, nu poţi trăi într-o permanentă frenezie a iubirii. Nu văd pe nimeni tăind lemne, reparând un electromotor, plantând arpagicul, rezolvând o ecuaţie de gradul trei, votând o lege în Parlament etc., copleşit de iubire.
Apoi, apare şi problema semnalată de autorul articolului de faţă, Teodor Burghelea, că iubirea implică şi existenţa celeilalte faţete, ura. Aşa cum lumina implică umbra, binele – răul, dreptatea – nedreptatea etc. Ideea că poţi iubi pe toată lumea cu egală intensitate, ca pe tine însuţi, este o utopie. Să-ţi iubeşti duşmanul e chiar vecin cu nebunia. Nu este omeneşte să-l iubeşti pe cel care urmăreşte să-ţi facă rău. Poţi, cel mult, să-l respecţi, dacă are unele calităţi dovedite în luptă dreaptă, dar, să-l iubeşti e absurd, e împotriva legilor naturale. Aşadar, o societatea bazată pe logica iubirii, implică şi logica urii. S-a văzut aceasta în cazul cruciadelor, în cazul inchiziţiei. Precum şi în cazul nazismului, care îşi declara iubirea faţă de rasa ariană (şi implicit, ura faţă de celelalte rase).
În schimb, antonimul interesului este dezinteresul. Cu mult mai puţin primejdios decât ura.
Nu propun să nu iubim, doar să acceptăm ca în lungile răstimpuri în care nu suntem orbiţi de iubire să acţionăm după logica interesului. Logică, într-adevăr egoistă, dar care ne spune că nu ne poate fi bine singuri, că pentru interesul nostru trebuie să ne căutăm tovarăşi de idei, că este în interesul nostru să menţinem conflictele la un nivel cât mai scăzut ş.a.m.d.
Domnule Mircioane,
Ma tem ca ati inteles putin cam pe dos un element foarte important al articolului si in consecinta ati cazut exact in capcana logica pe care am descris-o in epilog.
Eu nu am opus in articolul meu „O lume bazată în primul rând pe iubire” uneia „bazate pe interes”.
Eu am opus o lume „comunitarista” bazata numai (deci cuvantul potrivit este numai, nu „in primul rand” – de aici ati inceput sa pierdeti firul si sa bateti campii) pe „iubire” drept axioma de baza unei societati cu legi complexe ce poate oferi un „contract” valabil fiecarui individ.
O societate ale carei mecanisme sunt suficient de complexe pentru a-si proteja membrii de „aleator” – sau daca doriti de bunul plac al cuiva ce postuleaza ca homosexualitatea ii prejudiciaza identitatea nationala.
O astfel de optiune nu se numeste „interes” ci simplu normalitate si civilizatie. Deasemenea, nu exclude in nici un fel iubirea, in toate formele ei de manifestare. Veti fi surprins sa descoperiti ca in societatile „contractualiste”, statistic vorbind, se „iubeste” mai mult decat in micile societati inchistate si provinciale („comunitarisme”).
Restul ecoului Dvs. nu il voi mai comenta, fiindca am impresia ca bateti campii.
Dar ca sa intelegeti mai bine de ce prefer „contractualismul” „comunitarismului” infestat de atata „iubire”… luati va rog autobuzul in Romania si verificati cat de mult este „iubita” o persoana cu handicap fizic: cautati o rampa de urcare pentru un scaun cu rotile, cautati un sofer care sa asiste persoana in cauza, urmariti atent reactiile celorlalti pasageri (mai degraba indiferenta lor).
In societile „contractualiste” pe care Dvs. gresit le numiti bazate pe „interes”, lucrurile stau cu totul altfel, de fapt exact pe dos.
Cand veti descoperi acest autobuz „numit dorinta”, va rog sa reveniti cu un ecou, dar ceva mai la obiect de data asta.
Domnule Burghelea,
Contractul şi contractualismul se traduc prin interes. Semnez un contract dacă am un interes în aceasta. Noţiunea de interes este receptată greşit ca ceva peiorativ. Orice om are interesul să fie sănătos, să aibă hrană, adăpost, libertate, condiţii de a-şi căuta fericirea.
Am eliminat cuvântul „numai” şi l-am înlocuit cu „în primul rând”, deoarece nicio societate nu se construieşte pe „numai”, ci pe „în primul rând”, depinde pe ce se pune accentul. În vremea inchiziţiei societatea propunea relaţii întemeiate „în primul rând” pe iubirea faţă de divinitate, dar nu excludea (nu avea cum) relaţiile contractuale, bazate pe interes. De exemplu, nici liberalismul nu exclude componente de protecţie socială, nici social-democraţia nu exclude relaţii economice liberale. Aşa că, repet, depinde pe ce se pune accentul, pe ce este adus „în primul rând”. Societăţile sunt complexe, nu trebuie să vă spun eu asta, aşa că o discuţie bazată pe „numai” implică o problemă abstractă, desprinsă de realitate.
Domnule Mircioane,
Citindu-va articolele nu m-am lamurit niciodata daca stiti sa scrieti un articol. Ceea ce este absolut firesc, cum as putea judeca un articol eu … nefiind nici pe departe jurnalist. Asa ca nu ma pot pronunta in aceasta privinta.
Dar, desi nu sunt un profesionist al condeiului, imi pot formula o parere despre ecouri. Si aici nu prea merge, imi lasati impresia ca nu stiti sa cititi/interpretati/comentati un articol. Sa ma explic.
In momentul in care scrieti ca ” am eliminat cuvântul “numai” şi l-am înlocuit cu “în primul rând”, deoarece ” deturnati sensul articolului initial dupa care, incepeti sa comentati (sa bateti campii) niste idei ce nu au prea mult de a face cu articolul initial. Cazand in pacatul clasic mioritic, vorbit de dragul vorbitului. Restul ecoului dumneavoastra, exact ca si primul ecou pe care l-ati scris, e un ghiveci imposibil de digerat. Astfel, ati ajuns la „inchizitie” (ati ramas cumva blocat pe manualul de istorie de clasa a cincea din timpul „Educatiei Gratuite”) – facand ca de obicei afirmatii generale si lipsite de orice profunzime de tipul „cerul e albastru” ramanand desigur sa deturnati discutia intr-un ecou ulterior catre pinguinii din Antarctica si „contractul” lor cu prognoza meteo, pardon incalzirea globala.
Domnule Mircioane are probleme cu exprimarea în limba română, atunci când nu este vorba de obscenități.
Din pacate mult mai mult, Del Clej (ceea ce nu inseamna ca obscenitatile nu discrediteaza din start!)
Dl Mircioane prefera discutia de bodega unde dupa a treia bere ne dam cu parerea dupa ce, desigur, deturnam discutia. Si… continuam sa filozofam pe teme fantasmagorice, aruncam platitudini, denaturam sensurile. O mentalitate provinciala si paguboasa care explica de ce in Romania nu a fost niciodata fabricat un Mercedes, nici macar o amarata de Skoda.
In ceea ce ma priveste, nu pot decat sa recomand Dlui Mircioane decat sa renunte. Fiindca vechile metehne mioritice sunt de multe ori incurabile si ar fi o pierdere de vreme pentru toata lumea: autori de articole, cititori.
In articolul sau, D-l Burghelea atrage atentia asupra pericolului unui discurs politic care divizeaza in loc sa reuneasca oamenii, nu este clar? Nu e vorba de nici o filozofie de viata aici, e vorba de candidatul Nicusor Dan, pe care il deranjeaza nespus homosexualii, probabil considera ca face o concesie „plebei” conducand-o cu dragostea lui, etc.
Chiar credeti, domnule Mircioane, ca Romania are nevoie de lideri care sa se conduca exclusiv dupa „legile inimii” sau ar fi bine sa mai apara si unii care sa-si foloseasca si capul in slujba societatii? E treaba liderilor ce fac cu iubirea lor in timpul privat, dar ca sa folosesc un cuvant pe care l-ati adus in discutie, INTERESUL, eu nu doresc ca acesti lideri sa fie platiti din banii cu care contribui eu la taxe decat daca nu au in cap cand sunt la serviciu decat INTERESUL MEU cetatenesc, nu si iubirea lor sufocanta si care, ma scuzati, imi cam pute cand este etalata si promovata ca etalon.
o buna tema de gindire vis a vis de nationalism, parerea mea ( formata dupa ani de observatii asupra celor ce ne guverneaza in primul rand) e ca iubirea de tzara e invers proportionala cu volumul si intensitatea aclamatiilor de dragoste.. e un praf in vant aruncat in ochii oamenilor de rand carora numai de nationalism si dragoste de tzara nu le mai pasa, pentru a vota si a lansa o mana de parveniti spre ciolanul suprem..( si cu acces la deliciile lui: bani, putere, privilegii) Si iarasi venind vorba de nationalism, fie ca e proclamat cu accente isterice si totodata cu un limbaj de cartier(exempu fiind binecunoscutul C.V.Tudor,dealtfel mentionat in articolul autorului) sau natoionalismul domnului Nicusor Dan cred ca se aplica cu succes vorbele maretului Caragiale si anume ca s-a revizuit ici-colo cate ceva dar… nu s-a schimbat nimic.Iarasi nu pot fi decat de acord cu voi ca vajnicii nostri conducatori trebuie sa vegheze ca bunastarea si civilizatia sa planeze asupra noastra, a celor mici si multi, care ai platesc si hranesc cu truda lor, nu sa-si asume dreptul de a face discriminare la adresa cetatenilor, indiferent de apartenentele sexuale sau de orice alta natura,cetateni la care ajung la urma urmei sa cerseasca voturi..
Domnule Ştefan Maier,
Nu, nu cred că societatea are nevoie de lideri care să se conducă după „legile inimii”, cum nu cred că pot fi edificate societăţi pe baza acestor impulsuri. Este exact ceea ce spuneam în ecoul meu, şi pentru a particulariza (aşa se face şi în matematică şi în fizică etc., după cum, la un moment dat, susţinea şi domnul Burghelea) am venit cu exemple privind atrocităţile comise de diferite sisteme sociale în numele iubirii. Poate povestea lui Savonarola ar merita prezentată aici, dar, nu o mai lungesc. În finalul ecoului dvs., domnule Maier, aţi tradus exact ceea ce am spus şi eu, în legătură cu interesul. Semnez contractul social, îmi pun ştampila de vot pe numele politicianului respectiv, dacă reprezintă interesul meu de cetăţean. Nu mă interesează dragostea lui (tocmai spuneam că o frenezie a dragostei în societate e vecină cu nebunia). Aşa că nu mă simt contrazis de dumneavoastră, dimpotrivă.
Din păcate unii înţeleg mai greu. Domnul Burghelea, presupun, îşi înţelege articolul, dar nu înţelege ecourile care îl susţin sau se enervează când ecourile introduc o chestiune de nuanţă diferită (vezi „în primul rând” şi „numai”). Apoi, faptul că tocmai domnul Burghelea (care în demonstraţia sa, privind naţionalismul lui Nicuşor, a făcut referire la Omul Vitruvian, Ramayana, Mahabharata, Ghilgameş, Beethoven, Manowar, la Eminescu etc.) se enervează că, pentru a-mi sprijini argumentaţia, m-am referit la inchiziţie, dovedeşte o lipsă de consecvenţă şi de disponibilitate de dialog uluitoare.
În urmă cu ceva timp, domnule Burghelea, vă remarcaţi prin umor şi inteligenţă, astăzi dovediţi încrâncenare. Nu cred că se poate demonta o argumentaţie logică cu formule abrupte de genul: „vorbiţi după ureche”, „sunteţi provincial”, „nu înţelegeţi” etc. Astăzi aveţi alură de inchizitor, domnule Burghelea. Apoi, aş fi curios să ştiu la ce fel de obscenităţi vă referiţi. Sau „vorbiţi după ureche”?
PS – Deşi, în mod evident, discuţia se poartă pe un ton polemic, vă cer să mă credeţi pe cuvânt, sunt calm şi relaxat. Pe de altă parte, simpatia faţă de dumneavoastră (de fapt, articolele dumneavoastră) nu mi-a dispărut. Înţeleg că aceasta este o declaraţie „de dragoste” de care nu aveţi nevoie. Foarte bine. Totuşi, vă rog să nu încercaţi să imitaţi un anumit mentor al dumneavoastră. Vă pierdeţi originalitatea. Cu aceeaşi stimă, M.M.
Domnule Mircioane, despre ce „incrancenare” vorbiti? De ce va obsedeaza „inchizitia” atat de mult? Chiar trebuie sa fabulam ca sa… „discutam”? Eu am punctat doar faptul ca vorbiti mult si spuneti foarte putin. Fie ca e vorba de un articol sau de un simplu ecou. Atat. Despre ce incancenare vorbiti? Dumneavoastra chiar nu intelegeti ca bisturiul, prin excelenta, se manuieste cu calm? Ceea ce am punctat este ca in loc de a citi/comenta un articol, inlocuiti cuvinte din articol, dupa care odata prins cu mata-n sac ne explicati rostul micului „artificiu stilistic” ajungand la … pinguini si inchizitie. Domnule Mircioa,e, in calitate de purtator de bisturiu in contextul acestui articol, incep sa am mari dubii relativ la anestezia ce vi se potriveste. Si ma tem sa nu va doara. Dar haideti sa continuam incizia, chiar pe viu daca doriti. Adica sa luam la demontat ultimul Dvs. ecou.
– In ceea ce priveste ecoul lui Stefan Maier, cred ca l-ati inteles pe dos si va grabiti sa il rastalmaciti asa cum faceti cu articolul initial de mai sus.
– „În urmă cu ceva timp, domnule Burghelea, vă remarcaţi prin umor şi inteligenţă, astăzi dovediţi încrâncenare. Nu cred că se poate demonta o argumentaţie logică cu formule abrupte de genul: “vorbiţi după ureche”, “sunteţi provincial”, “nu înţelegeţi” etc. Astăzi aveţi alură de inchizitor, domnule Burghelea.”
De cand va permiteti sa dati calificative online autorilor de articole? Daca am fost colegi colegi de miuta in timpul „Educatiei Gratuite” va rog sa imi semnalati si va dau un Like pe colegi.ro. Eu nu imi amintesc numele Dvs.
Formulele la care va referiti nu sunt abrupte, ci justificate. Povestea cu bisturiul. Da atat tipm cat inlocuiti cuvinte dintr-un articol dupa care iml comentati facandu-ne sa ne pierdem vremea, da vorbiti dupa ureche si practicati un dialog provincial. Daca dvs nu doriti sa va ajutati in aceasta privinta si sa terminati mascarada, eu nu pot face mai mult. Dar voi pastra bisturiul.
Post Scriptumul Dvsz insa … „face toti banii”!
„PS – Deşi, în mod evident, discuţia se poartă pe un ton polemic, vă cer să mă credeţi pe cuvânt, sunt calm şi relaxat. Pe de altă parte, simpatia faţă de dumneavoastră (de fapt, articolele dumneavoastră) nu mi-a dispărut. Înţeleg că aceasta este o declaraţie “de dragoste” de care nu aveţi nevoie. Foarte bine. Totuşi, vă rog să nu încercaţi să imitaţi un anumit mentor al dumneavoastră. Vă pierdeţi originalitatea. Cu aceeaşi stimă, M.M.”
Va rog, Dle Mircioane, nu ma mai simpatizati. Eu voi continua sa scriu oricum, dar Dvs. trebuie sa va gasiti anestezicul potrivit pentru ca ceea ce cititi sa nu va produca un extra de suferinta si frustrare. Haideti sa facem jurnalism valabil si sa lasam iurelile „simpatice” deoparte. Doar atat.
Despre mentor, da il voi imita intotdeauna. Desi nu e vorba de imitatie de fapt. E vorba de o lectie. Eu, spre deosebire de Dvs. pot intelege o lectie, Dvs. insistati sa pastrati acelasi registru si ignorati in mod constant bisturiul. De fapt, mentorii mei nu scriu la Acum. Dar au scris Tocatta, Efectul fotoelectric, etc. Aveti ceva si impotriva lor, nu numai a lui Petru Clej? – in mod clar aluzia se referea la el – cine este incrancenat? Doriti sa ne spuneti mai mult despre aceasta incrancenare?
Si… relativ la obsecenitati, ati dat-o in bara din nou. Eu nu am pomenit nimic de „obsecenitati” , desi daca mai indrazniti inca un ecou, s-ar putea sa le fac publice – ce spuneti, mergem mai departe cu bisturiul?. Ati amestecat borcanele inca o data, referinta a facut-o Petru Clej in ecoul sau de mai sus nu eu. De ce va este atat de greu sa intelegeti ca eu si Petru Clej suntem persoane diferite? De dragul calomniei? Dar ma rog, amestecatul borcanelor este profund provincial si tipic cuiva care se simte cu musca pe caciula. Despre bisturiu, ramane cum am stabilit cu singura observatie ca … nu mai avem anestezic. Austeritate mioritica.
Revin asupra comentariului meu la comentariul d-lui Mircioane pentru ca intr-adevar dansul nu se refera la aspectele pozitive pe care le-ar avea ‘condusul prin iubire”, deci intrebarea mea: „Chiar credeti, domnule Mircioane, ca Romania are nevoie de lideri care sa se conduca exclusiv dupa “legile inimii” sau ar fi bine sa mai apara si unii care sa-si foloseasca si capul in slujba societatii?” nu are sens, in context – chiar daca mentin ideile exprimate, evident.
Problema acestui dialog este ca a fost pornit pe un comentariu care nu a adus valoare adaugata materialului deja scris de Teo si a continuat pe aceasta cale, producand nimic altceva decat bruiaj. Cred ca un astfel de articol exceptional merita mai mult si va propun sa incetam disputa intr-o directie, cum spuneam, gresita. Mai bine vine cate cineva cu niste exemple.
Stimate Domnule Cristian Chiforeanu,
Sunt in intregime de acord cu Dumneavoastra ca trebuie sa se concentreze asupra problemelor celor multi, cei pe care ii reprezinta. Tocmai de aceea este nevoie de o societate suficient de complexa din punct de vedere „axiomatic”, in care actiunile fiecaruia (inclusiv ale alesilor) sunt controlate de un sistem suficient de axiome. O societate provinciala nu poate oferi astfel de lideri. Fiindca liderii nu pica din cer, ei reflecta, statistic vorbind mentalitatea societatii care i-a produs. Sa ne punem de exemplu intrebarea, ar avea „declaratia de dragoste” a Dlui Nicusor Dan vreun succes in lumea „contractualista” franceza? Nu, nici vorba. In cel mai bun caz, un articol „program” pe cum cel publicat in Dilema Veche ar trece amuzant. Pana la remarca asupra homosexualitatii „manifestate in public” (chiar, ce-o fi insemnand asta cu manifestarea in public pentru Dl Nicusor Dan?) care in mod cert ar genera reactii foarte dure. Astfel, o societate suficienta din punct de vedere al legilor de compozitie are mult mai multe sanse de a-si „filtra” liderii.
Cum scrieti in necunostinta de cauza domnule Burghelea !Manciu a scos primul pistolul iar Codreanu a fost mai rapid decit el .Despre crimele lui Manciu ,si despre torturarea studentilor in beciurile sigurantei nu pomeniti nimic .Codreanu a fost achitat in acest proces ,lung dealtfel ,pentru ca era in legitima aparare .Daca tragea Manciu primul ?
Domnule Bogdanescu,
Informatia Dumneavoastra precum ca Manciu a tras primul este de o importanta covarsitoare. O simt nu numai, dar indraznesc sa cred ca o simt toti cititorii Acum. Fiindca istoria trebuie cunoscuta! Va rog, povestiti-ne episodul! Din siguranta si sinceritatea scrisului Dvs. deduc ca ati fost de fata la acest mic incident! In numele celor ce doresc sa cunoasca adevarul, va rog sa ne relatati urmatoarele:
– cine a scos puscoiul primul – cel mai important!
– ce culoare aveau fiecare pistol, al lui Codreanu, si al lui Manciu si, care avea teava mai lunga.
– numele si numarul studentilor torturati.
Bun, asta este partea „calda” a replicii mele…. Dar exista si o parte ceva mai „rece”. Va rog sa va argumentati raspunsul, citand surse credibile.
PS: O incercare de raspuns la intrebarea Dvs. „Daca tragea Manciu primul ?”:
Probabil ca nu am fi pierdut vreo 25 de ani in drumul nostru milenar si lent catre civilizatie….Din pacate n-a fost sa fie, Codreanu a tras primul.
Numele studentilor torturati: Comerzan ,Cretulescu,Rugina,Cilievici ,Branisteanu .
Primul a scos pistolul Manciu dar s-a dovedit neindeminatic atunci cind a avut in fata un adversar cu miinile libere ,nu ca acei studenti batuti si torturati legati la miini.
Codreanu a fost achitat de catre justitie .
Faptul ca dv nu recunoasteti sentinta data de justitie dovedeste ca dv sunteti un ubermensche .
Care civilizatie domnule ,civilizatie capitalisto satanista sau comunisto -satanista ? Ce ar zice oare Saul Bruckner ?
Nene Burghelea, preţioasă judecată… Dar, uitaţi ceva esenţial: există şi axiome. Nu se poate orice, oriunde, oricum… Nicusor Dan e un domn.
Domnule Georgescu,
De cand am devenit atat de familiar ca sa va adresati cu „nene”?
Dar sa revenim la subiectul articolului. Cum asa uit ca exista si axiome? Ce axiome am „uitat”? Si cand spuneti ca nu se poate orice, oricand, oricum, la ce va referiti, Domnule Georgescu? Va rog, luminati-ne, incurajam dialogul doar.
Si am afirmat eu ca Nicusor Dan nu e un Domn? Desigur ca nu, fiindca eu discutam articolul lui Nicusor Dan, nu persoana sa. Care imi este de fapt indiferenta. Desi articolul sau nu imi este deloc indiferent.
Deci… Reveniti cu clarificari? Sau a fost doar … Clasicul ” am venit, am scuipat, am plecat”?
Domnule Burghelea, apelativul „nene” era o mică ironie la stilul în care aţi scris articolul… cam pedant după gustul meu. De ce a apărut tocmai acum, când Nicușor Dan incercă să obţină „pe ultima sută” dreptul de a candida la primăria Bucureştilor? N-aş paria ca persoana dânsului vă e indiferentă. Iar axiome, orice, oricând, oricum se referă la faptul că suntem în România, ţară cu anumite tradiţii (creştine etc), dar şi de toleranţă. Nu pune pumnu’ în gură nimănui domnul Dan. Acum nici să îl suspectăm de dictator, numai că-şi spune decent nişte păreri… neextremiste de altfel (le puteţi auzi la mulţi români). De exemplu chestia cu homosexualii în public – cei mai mulţi vă vor spune că nu se cade, e contra firii, ideii de familie, biologiei (puteţi raţiona prin reducere la absurd pt. a demonstra asta). Câteodată mă ia cu hâţ:
http://bursaneagraagandirii.blogspot.com/2012/04/hat.html
Domnule Georgescu,
Salut decizia Dvs. De a renunta la mica ironie si de a discuta despre ceva mai substantial.
Despre pedanta si gusturi…. Stimate Dle Georgescu, suntem cu totii sclavii propriului nostru nivel…sau altfel spus nimeni nu poate sari mai sus de propriile urechi. Adica…. Va inteleg perfect mica nemultumire. Dar sa trecem mai departe. Pai de ce a aparut…. Pai e simplu. Am descoperit articolul sau in Dilema Veche la momentul de timp t=t0, s-a scurs un interval de timp Delta t (relativ scurt) de atunci, dupa care, realizand ca am ceva de comentat (va fac o confesie, dar numai Dvs. fiindca imi plac formulele Dvs de adresare – mie imi ia ceva vreme sa comentez, nu ma grabesc fiindca trebuie sa mai si gandesc inainte….) am scris … articolul de fata.
Si… De ce credeti ca as avea ceva cu persoana? Eu doar i-am comentat ideile. Nu asa se face in lumea normala? Sau poate … Credeti ca doresc sa candidez la primaria Capitalei? Sa lasam umorul si sa continuam.
Ceea ce Dvs numiti axiome in spatiul mioritic este tocmai ceea ce trage Romania la fund: traditii crestine (habotnicie, ipocrizie), provincialism, intoleranta, primitivism….
Despre homosexuali, daca ati afirma ceea ce ati afirmat in finalul ecoului Dvs in orice tara normala, ati avea cateva explicatii de dat in fata justitiei….in lumea normala, se numeste homofobie si nu este tolerata….
In incheiere, va intreb respectuos daca v-a mai placut ceva in egala masura in articolul meu si …. ati dori sa dezbateti. In spiritul valorii adaugate pe care numai un dialog civilizat si curtenitor o poate aduce.
Al Dumneavoastra, sincer
Teodor Burghelea (fara „nene”)
Articolul dlui Burghelea mi-a stârnit curiozitatea, nu știam nimic până acum de candidatul Nicușor, cel care a abandonat ”luminile frivole” pentru Bucureștiul nostru balcanic (micul Paris?) N-am avut timp să citesc despre bătălia pentru primăria Bucureștiului, dar acum o voi face.
Nu vreau să torn gaz peste foc, dar oare naționalismul nu înseamnă apartenența la o nație, bună, rea, importantă sau de doi bani jumate? Îmi place sau nu-mi place, tot româncă voi muri, școlită în clasicismul acestei țări bântuită de necazuri, chit că poate oasele sau cenușa mea să îngrașe țărâna altui continent. Acum să nu veniți să dați cu bâta în mine, căci sunt de principiul că de sus din cosmos, granițele nu se văd – sunt ”man-made” pe bucățica asta de planetă. N-aș vrea ca naționalismul meu particular (individual, sau de toate zilele? nu sunt sigură exact ce-a vrut să spună dl Nicușor cu asta, dar o să aflu) să-mi creeze coșmaruri și nici nu cred că am ajuns până acolo încât să-l confund pe Ghilgameș cu Ghiță … nici chiar așa, dar parcă tot îmi sunt dragi dacii noștri prăfuiți și transpirați (mă întreb, oare vikingii erau mai spălați, praful nu se depunea pe pletele lor bălaie?)
Și ultimul păcat pe ziua de azi: Nu cred că dl. M. Mircioane bate câmpii. Poate folosește o altă metodă de arat ogorul, dar asta-i spre binele comunității. Învățăm unii de la alții, fiecare aduce ceva, important este să depășim momentul. Se întrevăd prea multe bătălii la orizont pentru democrația românească.
Mă duc acum să-l caut pe dl. Nicușor Dan.
Cu aceeași stimă pentru toți cei prezenți aici,
Doina
Cred că dumneavoastră, doamnă Manea, și domnul Burghelea, înțelegeți lucruri total diferite când vine vorba de naționalism. Iar eu îi dau dreptate domnului Burghelea.
Tot ce-i posibil, dl. Clej. Abandonez subiectul.
Acum voi citi blogul dlui Nicusor si poate alte articole – n-am ajuns la articolul cu pricina din Dilema Veche, imi cer sa-mi deschid cont nou si tot ce-mi trebuie acum este un nou cont cu o noua parola. Am observat ca a publicat la reviste online cu un anumit profil.
Nu trebuie să-l abandonați, noi nu-i facem reclamă lui Nicușor Dan, ci atragem atenția asupra pericolului pe care-l prezintă astfel de candidați.
@Doina Manea
Articolul „recent” din Dilema Veche nr. 364 al lui Nicuşor Dan nu este din Dilema Veche, ci din Dilema pur şi simplu, pentru că nu este recent, ci din anul 2000, cand publicaţia se numea Dilema, şi nu este nici articol, ci o scrisoare către redacţie din numărul 371, în care N.D. comentează un articol din nr. 364. În rest — totul este corect 😉
Opusul lui Nicuşor Dan îl găsiţi aici: http://nicusordan.ro/sites/default/files/campaign_journal/files/o-simpla-declaratie-de-dragoste.jpg
Stiu ca nu-i vorba de reclama sau propaganda pro Nicusor. Doar ca eu nu stiam de el, habar n-aveam ca exista un astfel de personaj (aflasem doar ca exista peste 10 candidati la primarie), iar articolul dlui Burghelea mi-a starnit curiozitatea. Am fost tracasata, over-stresed in ultimele luni si n-am mai urmarit indeaproape stirile.
Cat despre nationalism, mi se pare ca exista un articol pe tema asta aici, daca vreau sa elaborez, probabil ar trebui sa ma duc acolo. Subiectul e ori foarte complex, ori surprinzator de simplu (sau interpretat simplist in anumite cercuri, NU aici.) Stiti, cam pe la inceputul anului urmaream niste bloguri de design din diverse tari scandinave, inclusiv Danemarka si Olanda. Vedeam acolo cum autoarele (mai mult femei) adaugau la decoratia interioarelor (sau vindeau daca aveau un mic shop online) stegulete nationale, din acelea triunghiulare prinse de o sforicica, atarnate printr-un colt din casa, pe la ferestre sau chiar in pomul de Craciun. M-a induiosat, m-a facut sa ma intreb, oare noi atarnam tricolorul prin casa? Nici eu n-am facut-o, si as face-o cu draga inima daca as gasi vreun stegulet romanesc pe undeva (ar trebui sa-i intreb pe cei de la ICR daca au asa ceva, desi m-ar mira sa aiba, asta dupa cum arata ferestrele misiunii romane, dar sa nu criticam aici persoane care nu se pot apara.) Dau un cal pe-un stegulet romanesc, se ofera cineva? I’m serious.
Hei, celor ce mi-au pus doi „thumb down” la comentariul meu de mai sus – ce v-am facut, fratilor? Vreau sa-l cunosc pe dl. Nicusor Dan, ce gandeste, ce-i poate piele, parca asa se spune mai popular. Daca-i nationalist, si-un pericol, sa stiu si eu, nu? Simpla curiozitate. Nu inseamna ca tot ce citesc trebuie sa-mi si placa. Am inteles ca-i un candidat independent, dar daca-i independent, de ce publica articole in situri online care numai independente nu se cheama ca sunt? dar poate nu-i vina lui. Mai exista oare reviste neafiliate?
Doina
[Acum ma duc sa termin de citit blogul lui Nicusor, poate mai capat cateve „thumb down,” ca tot imi place mie culoarea rosie! Un pic de gluma si un zambet nu ne strica, dimpotriva, simt nevoie sa ma destind putin, dar asta nu inseamna ca nu tratez subiectele serioase cu seriozitatea care li se cuvine. Am intrebat-o pe mama mea daca a auzit de candidatul nostru, mi-a zis ca nu. Si daca mamina mea n-a auzit de el, asta inseamna ca respectivul „cadindat” [sic] nu se bucura de cine stie ce popularitate. Sau n-are bani, ceea ce nu-i un pacat, nu? Daca as avea cum, m-as pune si eu numele pe balot, primarita, de ce nu? Presa abia asteapta sa besteleasca pe cineva, ba de una ba de alta, ba de plagiatura, ca tot se poarta…]
Intențiile de vot pentru Nicușor Dan sunt la 3% în cel mai recent sondaj. În rest, să nu uitați că revista ACUM combate consecvent naționalismul, mai ales cel de tip etnicist care e așa de popular în România.
Thumb up, dl.Clej!
@AlexL – multumesc pt. clarificare si link.
Cu sanatate, s-auzim numai de bine!
Doina
Ce „se” înţelege prin „naţionalism”? Există naţionalism de mai multe feluri? Care sunt acestea? Cei care îl combat, respectiv aprobă, care variantă/variante combat, sau aprobă, şi mai ales de ce?.
Ce este „patriotismul”? Prin ce se deosebeşte de naţionalism? Este şi el de mai multe feluri? Care sunt cele „bune”? De ce?
Naționalismul reprezintă o exaltare a națiunii. El poate fi unul civic – Quebec, Catalonia, Scoția – sau etnicist, ca cel practicat în România. Patriotismul este o exprimare normală a atașamentului față de o anumită țară și nu este exclusivist, precum naționalismul etnicist.
Dupa clarificarea supeconcisa (Petru Clej) as mai aduga ca, personal, dezaprob nationalismul exclusivist (nu-l ,,combat”) pentru perturbarile serioase, persistente si in acelasi timp greu de sesizat din interior, pe care acesta le produce intr-o societate. E un cadou atractiv dar otravit.
Il mai dezaprob pentru confuziile pe care le produce si intretine. Confuzia cu patriotismul, confuzia apararii identitatii, confuzia asupra rolului (un stimulent eficient al progresului national, un rol de ,,protectie”) si a ,,indispensabilitatii” sale. Patriotismul e un sentiment care normal cristalizeaza din interior ca optiune fireasca, in timp ce nationalismul este impus din exterior printr-un complex de metode ,,educationale” mai mult sau mai putin subtile si dependente de conjunctura.
In alte perioade, nationalismul trebuie sa fi fost un instrument necesar/util pentru sprijinirea noilor constructii nationale. Atunci prima chiar continut integralist al sau in sensul ca sprijinea fuziunea intr-un stat a unor formatiuni faramitate .
Aplicatia practica o vedem in ,,laboratorul” societatii romanesti din ultimele doua decenii.
Pentru ca de decenii bune nationalismul a fost dezaprobat (combatut) de personalitati, Caragiale, Schrödinger s.a., este surprinzator ca dupa atata vreme acest subiect nu a putut fi inchis in favoarea altora cu adevarat vitale.
P.S. Imi amintesc replica unei cunostinte in timpul unei excursii in care am fost impreuna prin locuri din Europa frumoase si datatoare de inspiratie. Intrebat de cineva de ce nu si-a manifestat entuziasmul ci a stat rezervat, acesta raspunde ,,Ce vreti, am vrut sa fiu si eu PATRIOT!”. Ar fi trebuit sa spuna ,,nationalist”.
Mulţumesc pentru explicaţii.
Într-un comentariu la un articol mai vechi (poate al d-lui Petrineanu) am spus că eu nu am definiţie bună pentru naţionalism/patriotism, ceea ce mai este adevărat şi astăzi: încerc încă să mă lămuresc.
Până acuma (dar poate mai vin şi alte propuneri) înţeleg următoarele:
Naţionalismul se defineşte ca exaltare (slăvire/proslăvire/glorificare; DEX) a naţiunii (comunitate constituită pe bază de limbă, teritoriu, economie, psihologie, cultură; DEX). Naţionalismul este de două feluri:
– civic, definit ca fiind cel specific de ex. quebec-anilor, catalonezilor şi altora
– etnicist – al nostru, cel autohton.
– mai poate fi şi exclusivist, acesta fiind dăunător oricum.
Însă … eu personal nu ştiu, din păcate, ce simt quebec-oazii şi ceilalţi (şi de fapt nici românii, despre care de altfel ştiu că nu simt toţi acelaşi lucru), aşa că definiţia/explicaţia asta nu mă ajută să înţeleg deosebirea. Decât poate la nivel intuitiv, după ureche. De exemplu, pentru ce anume merite este proslăvită naţiunea „mea”? Sau nu este nevoie de merite?
Sesisez însă că se consideră că naţionalismul civic este acceptabil, nu şi celălalt.
Patriotismul este sentimentul de ataşament (afecţiune? apartenenţă?) faţă de o anumită ţară (stat?).
Nu mi-e clar ce fel de afecţiune, dacă are o cauză, de ce obiectul este acea ţară (sau ţări, caci nu este exclusivist) şi nu alta/altele. Pentru faptul că m-am născut într-un sătuc care, cu totul întâmplător, se găseşte în acel stat?
Înţeleg că diferenţele între patriotism şi naţionalism ţin de exclusivismul unuia, de faptul că unul este natural, celălalt impus, afirmaţii care nu ştiu cum să le înţeleg.
Deci explicaţiile primite au dat naştere la şi mai multe întrebări. Ştiu, e uşor de criticat. Totuşi, poate se mai avântă cineva?