Pentru 31 octombrie, Organizţia Naţiunilor Unite a invitat fiecare ţară să-şi desemneze un nou-născut ca fiind cetăţeanul cu numărul 7.000.000.000 al planetei.
Cu numai 12 ani în urmă, bebeluşul cu numărul 6.000.000.000 a fost ales la întâmplare de ONU dintre nou născuţii Saraievo-ului – pe motive politice evidente atunci şi acum, care nu mai trebuie explicate. Anul acesta, într-o lume în care „cascadoriile” de relaţii publice încep să ţină mai puţin, ONU a recunoscut că nu are cum să identifice cu exactitate numărul fiecărui nou născut pentru a-i acorda acest număr vital pe cât de special pe atât de inutil.
Ca o paranteză, mă întreb retoric unde şi ce fel de circ se va fi pus la cale în România pentru a se aduce în atenţia mijloacelor de informare în masă acest quasi-eveniment.
Nu scriu aceste rânduri pentru a sprijini sau a combate idei malthusianiste (http://en.wikipedia.org/wiki/Malthusianism). Mă întreb însă, privind, cum am obiceiul, în imediata mea vecinătate, cât de corupţi am devenit la intersecţia atâtor curente care încearcă să ne înregimenteze în forme din ce în ce mai superficiale de comunicare şi, dacă se poate, doar comunicare unidirecţională. Dinspre forţe despre care nu ştim mai nimic, înspre nemernicii de noi despre care se ştie mai totul. Iar când nu se ştie, suntem stranşi cu uşa să spunem.
Preadolescentul Adnan Mevic din Sarajevo este, încă de la naştere, un cetăţean kafkian. Are un număr deosebit de rotund dar, aşa cum rezultă din investigaţia reporterilor Jean-Nicholas Vievet şi Dragana Jovanovic ai grupului media ABC, el nu a mai primit de la ONU, după acea zi de neuitat despre care Adnan nu are cum să-şi amintească, nici măcar o carte poştală de ziua lui. Adnan, care trăieşte într-o garsonieră împreună cu mama lui, şomeră deja de trei ani şi tatăl lui care nu-şi poate permite un tratament pentru cancerul de colon, este el însuşi diagnosticat cu un defect coronarian pe care nu-şi permite să-l remedieze din lipsă de bani.
Între timp, noii lideri ai lumii, cei care au capabilitatea de a reţine elemente esenţiale din identitatea celor conectaţi la Internet, colectează date. Ce preferă Consumatorul (C), ce caută C, unde pierde timpul C, cu cine este în relaţii C, cum arată C, ce probleme de sănătate are C… TOTUL despre C. În laboratoare de marketing, suntem înlocuiţi cu seturi de numere, ordonaţi frumuşel în histograme şi grafice-plăcintă (folosesc o traducere ad-literam a expresiei „pie-charts”) pentru a se elabora cele mai apetisante momeli la care să muşcăm: cumpărând, votând, propagând noi înşine mai departe. Nu zic, este un progres în asta şi nevoia de eficienţă şi măsurabilitate în creşterea calităţii vieţii nu este un paradox. Dacă ne înmulţim ca sardelele şi trăim în case care încep din ce în ce mai mult să semene a cutii de conserve, trebuie să acceptăm mai devreme sau mai târziu şi că trebuie să ne dispunem aliniat longitudinal unul în raport cu altul.
Totuşi, pentru cei care se aşteaptă ca prin această ordonare, permanentă numerotare şi colectare de date privind identitatea fiecăruia dintre noi viaţa noastră va fi mai bună, îmi pare rău să-i dezamăgesc. Nu va fi. Se va crea doar mai mult spaţiu vital pentru cei care se vor năpusti să-l umple cu incredibile cantităţi de nonsens – exact la fel ca în situaţia când într-un grup cei inteligenţi aleg să tacă, proştii vor umple cu asupra de măsură banda sonoră.
Aşadar, nu mă consideraţi un înapoiat mental dacă nu cred în „networking”, în reţele de relaţii, în a avea multe cunoştinţe. Prefer să fiu conectat cu acel număr limitat de persoane cu care îmi face plăcere să mai schimb două-trei vorbe din când în când şi care îmi dau iluzia că sunt şi altceva decât un număr, posibil chiar asociat unui scop precis în agenda lor. Iar în ce-i priveşte pe bebeluşii care vor avea numărul 7,000,000,000 deşi nu mă interesează câtuşi de puţin cine sunt, le urez să reuşească să iasă cândva de sub mantia acestui blestem kafkian.
Tema cifrelor te duce cu gandul la un refren cantat din toti bojocii in Epoca de Tinichea Aurita: ,,Douazeci de milioaaaneee…”.
Mi se pare interesant ca in aceeasi revista sa gasesc doua articole, unul in care autorul refuza sa fie un numar, iar celalat isi doreste fix asta (http://www.acum.tv/articol/38829/).
Dar, pana la urma tind sa fiu de acord cu domnul Ivancu. Vreau sa fiu un numar, nu doar in relatia cu statul ci si cu „noii lideri ai lumii”. Vreau sa mi se recomande produse care ma intereseaza, nu ma deranjeaza sa am un profil complet intr-o baza de date. Pana la urma sunt un cetatean suficient de inteligent cat sa decid daca am sau nu nevoie de un lucru sau altul.
Alternativa este sa fiu asaltat cu zeci de mailuri care promoveaza pilule contra disfunctiilor erectile, camere de spionat partenerii, antidepresive, etc.
Domnule Aurelian,
Si eu sunt de acord cu domnul Ivancu. Si eu vreau sa fiu un numar, dar cu doua conditii: sa am optiunea eliminarii numarului meu din lista celor care doresc sa-l bombardeze cu oferte care nu ma intereseaza si sa fie un numar real si cu sens, nu unul de complezenta.
Sa nu va surprinda ca avem pareri diferite la ACUM, de multe ori chiar intre noi, editorii. Aici dialogam, nu ne impunem puncte de vedere iar singura politica este cea inscrisa in motto-ul nostru. In editia viitoare puteti citi un editorial superb al Andreei Sepi pe tema comunicarii. O zi buna!