ACUM.TV

Laszlo Alexandru, publicist polemist

Am avut prilejul de a-i reaminti lui Gheorghe Grigurcu, într-o intervenţie anterioară, cîteva uimitoare gesturi publice ale sale: de cruzime aparent nejustificată la adresa unora (persiflarea morţii precoce a lui Mihail Sebastian), de păguboasă complicitate la adresa altora (legitimarea antisemitului Paul Goma în numele talentului literar), de ineleganţă la adresa mea (manipularea unui text critic pe care i-l încredinţasem pentru revista Columna pe care o conducea). Am corelat aceste fapte cu modul în care îl tratasem eu pe el, cînd se aflase la ananghie şi venise în vizită la mine. Gh. Grigurcu voia să ilustreze oare absurditatea preceptului din Balcani că “nici o faptă bună nu rămîne nepedepsită”?

Dar nu minciunile cu titlu personal pe care le revarsă asupra mea, sub formă de replică (în Acolada nr. 7-8/2011), mă preocupă acum. Pentru ele va fi timp altă dată. Mai grav decît atît, criticul din Tîrgu-Jiu înţelege să ne împărtăşească – în sfîrşit răspicat – anumite convingeri ale sale despre istoria antisemitismului autohton. Îmi mărturiseam nedumerirea că îşi permite să ia în derîdere moartea aberantă, în 1945, la nici 38 de ani, a unui scriitor de excepţie, Mihail Sebastian, a unui evreu care tocmai scăpase miraculos din pogromurile înşirate unul după celălalt. Şi ce-mi răspunde Grigurcu? “În realitate, M. Sebastian a făcut parte din rîndul acelor numeroşi evrei de pe teritoriul României, care au fost salvaţi de pogrom şi lagăr de către Mareşalul Antonescu, care a refuzat să aplice la noi «soluţia finală» preconizată de nazişti.” Iar explicaţiile sale de coafare a guvernării sîngeroase a lui Antonescu se prelungesc mai apoi pe-o coloană întreagă. Aşadar în loc de scuze – acuze. În loc de smerenie pentru neghiobia comisă – un zvîcnet sfidător de rescriere a trecutului.

Gheorghe Grigurcu îşi semnează astfel încolonarea, fără surle sau trîmbiţe, în tagma de tot tulbure a extremiştilor preocupaţi azi de cultul personalităţii mareşalului. Nu-mi propun să-i replic eu la asemenea insanităţi poluante. Mă limitez la citarea unui pasaj elocvent din Raportul Final elaborat de un colectiv internaţional de specialişti şi însuşit ca document oficial de către doi preşedinţi ai României. “După cum Antonescu însuşi declara în scris, el s-a aflat în război cu evreii. Prin aplicarea sistematică a deportării populaţiei evreieşti din România şi Ucraina ocupată, el şi subordonaţii lui au devenit autorii unei nemăsurate suferinţe pentru sute de mii de victime nevinovate şi pentru moartea a mai mult de un sfert de milion dintre acestea. (…) Conducerea sa a implicat guvernul român în crime împotriva umanităţii, care nu pot rivaliza cu nimic în istoria uneori glorioasă, alteori crudă a României (…). Pentru a putea relata şi aborda cu mîndrie sinceră istoria României, patriotismul român modern trebuie să respingă nu doar cele cinci decenii de conducere comunistă distrugătoare, ci şi anii de tiranie fascistă” (Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 258).

Ca să-şi susţină opinia triumfală în legătură cu mareşalul Antonescu, neo-specialistul de la Tîrgu-Jiu se sprijină şi pe dovezi. De unde o fi aflat el că dictatorul aliat cu Hitler a fost un mare umanist în relaţiile cu evreii? Ne-o explică aici entuziasmat din cale-afară. “Dovada? Iată nişte rînduri scrise defel conjunctural, ci în 1956, în Statele Unite, de către cine credeţi? De vreun extremist de dreapta, de un falsificator al istoriei? Cîtuşi de puţin. De către Wilhelm Filderman, fost preşedinte al Uniunii Comunităţilor Evreieşti din România şi preşedinte al Uniunii Evreilor Români: «În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în legătură susţinută cu Mareşalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblînzi soarta evreilor expuşi la persecuţia germanilor nazişti. (…) Am fost martor al unor mişcătoare scene de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei în momentele de grea încercare din timpul infernului nazist în Europa. Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. (…) Graţie politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub un regim de administrare tranzitorie, care, făcîndu-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii la momentul oportun».”

Mi-e penibil să-i bat obrazul şefului de la Acolada, fiindcă repune în circuit contrafaceri grosolane. Povestea cu pricina a fost deja clarificată acum cîţiva ani de Michael Shafir, în cartea sa Între negare şi trivializare prin comparaţie: Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est (Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 92-95). Unii negaţionişti au zis că-i testamentul din America al lui Filderman, din 1956, alţi extremişti au zis că-i mărturia lui Filderman în faţa tribunalului din Berna, în 1955. Prima dată s-a făcut trimitere la această aberaţie abia în… 1994, de către specialistul poponaut Kurt W. Treptow. Ideea a fost apoi călduros îmbrăţişată de săptămînalul Baricada, de istoricii Buzatu şi Coja, de Revista Mareşal Antonescu finanţată de Fundaţia Drăgan etc.

Gogoaşa cu Filderman în America, devenit brusc mare admirator al mareşalului Antonescu, a fost invocată şi de Paul Goma în cartea sa antisemită Săptămîna Roşie (Ed. Vremea XXI, Buc., 2004). L-am întrebat încă de-atunci: de unde are informaţia? (vezi Laszlo Alexandru, Toate pînzele sus!, Cluj, Ed. Grinta, 2005, p. 141) De ce nu-şi dezvăluie sursele “bibliografice”? De ce aruncă piatra şi ascunde mîna? Din două una: fie pe Goma îl onorează compania de idei a lui I.C. Drăgan, C.V. Tudor, A. Păunescu, Gh. Funar, Gh. Buzatu, I. Coja – însă atunci s-o spună pe faţă, nu să citeze falsul, dar să ascundă sursa. Fie se delimitează de extremiştii titraţi – însă atunci să nu le invoce “dovezile” postfabricate.

Iată că azi, după încă şapte ani, apare şi Grigurcu miraculos din spuma valurilor, pentru a ne vorbi despre… Filderman în America. Păi, dom’le specialist. Cînd s-a aflat preşedintele evreilor “în legătură susţinută cu Mareşalul Antonescu”? Atunci cînd mareşalul protector al evreilor l-a deportat, şi pe el, în Transnistria?! De-acolo ţinea legătura (prin sms?) cu călăul său?! Plastografii uită cele mai notorii fapte istorice. Iar Gheorghe Grigurcu redescoperă azi contrafacerile extremiste expirate, le reîncălzeşte la sîn şi le dă brînci sub nasul publicului. Mă tem că va mai avea de înfruntat o singură problemă strategică. Pe măsură ce-i va creşte cornul pe frunte, îi vor aluneca în jos ochelarii pe nas.

Acest articol a fost publicat duminică, 25 septembrie 2011 la rubrica Polemica.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.