Asemenea lui Iona în stomacul chitului, de multe ori am fost nevoit să intru în contact direct (mult mai direct decât mi-aş fi putut vreodată dori!) cu birocraţia. Birocraţia în formele ei diverse, absurde, suprarealiste… Spre deosebire de mulţi conaţionali, eu unul înţeleg necesitatea birocraţiei, ba, mai mult decât atât, înţeleg şi accept raţiunea ei de a exista. În relaţiile noastre individuale, suntem fiinţe umane mai mult sau mai puţin complexe, dotate cu atitudine şi cu personalitate (după posibilităţi!), în relaţia cu Statul suntem cifre pentru că altfel nu se poate. Pentru că aşa e sănătos să fie… Trebuie să fim cifre, trebuie să ne dorim să fim cifre şi nimic mai mult. Suntem ceea ce codul nostru numeric personal spune că suntem, suntem ceea ce cazierul nostru judiciar spune că suntem, suntem ceea ce paşaportul nostru biometric spune că suntem. Ştiu că există unii care se vor simţi anihilaţi ca indivizi doar la auzul unei asemenea idei. Mai sunt alţii convinşi că un număr cu o succesiune de cifre 6 e, nici mai mult nici mai puţin, decât dovada certă a prezenţei Diavolului în lume. Asta e, dacă mă întrebaţi pe mine, o subestimare grosolană a Răului. Interzicând cifra 6, rezolvăm dintr-o dată, comod, toate problemele omenirii. Eu cred că, dacă aş face parte din stafful de campanie al Diavolului (sau din echipa lui de PR), l-aş sfătui să îşi aleagă orice altă cifră cu excepţia şase-lui şi mai cred că aş fi ascultat, nu de alta, dar, potrivit tuturor reprezentărilor noastre culturale, Diavolul este orice altceva numai prost nu. Nu mai vreau să vorbesc aici despre cei care cred în extratereştri care colonizează Pământul sau în vaste organizaţii mondiale care ne subjugă prin mecanisme birocratice, comunicând telepatic cu noi, prin intermediul televizorului, să zicem.
Să revenim… Aşadar, nu depersonalizarea excesivă mă înspăimântă în relaţia mea cu sistemele birocratice, ci tocmai dimpotrivă. Problema oricărei birocraţii începe atunci când beneficiarii ei, în loc să fie coduri numerice personale sau caziere juridice, sunt cu mult mai reali decât atât: nepotul cuiva sau vărul altcuiva, de pildă. Problema reală începe când birocratul, în loc să privească hârtiile din faţa sa şi să aşeze sec o rezoluţie, te serveşte cu o cafea, primeşte sau dă telefoane, ţi se plânge de nu ştiu ce criză de lombosciatică ce-l terorizează, îţi vorbeşte despre problemele soţiei abia ajunsă la menopauză, îşi aşază privirea apoasă, exoftalmică, asupra decolteului secretarei etc. Pe mine unul, birocraţii prea umani la serviciu mă panichează teribil.
Nimic nu îmi creează un disconfort mai mare decât birourile pe care se găsesc aşezate două sau trei telefoane de care depinde rezolvarea problemelor tale. I-aş prefera atunci în spatele ghişeelor pe roboţii lui Asimov, identificându-te după amprente sau tonul vocii. Aş prefera să mă plimb cu aceeaşi hârtie în mână pe la zece birouri diferite, deservite de astfel de roboţi, dacă altfel nu se poate, decât sa stau cu aceeaşi hârtie în mână în faţa unui singur birou, rugându-mă fervent ca omul din faţa mea să nu fi avut o zi proastă.
Problema birocratului român (poate şi a altora, habar nu am!) este că se simte organic ataşat de… ştampilă. Ea nu mai este un obiect necesar, ci sursă de putere, o prelungire a mâinii şi voinţei celui care o posedă, un accesoriu al inspectorului Gadget, care te poate salva sau nu, urmând reguli întotdeauna diferite, întotdeauna imprevizibile, întotdeauna personalizate. Birocratul care ţine în mână o ştampilă şi o plimbă solemn pe deasupra hârtiei din faţa lui e pentru mine întruchiparea solemnă a Răului… Cu cât ştampila se plimbă mai mult în aer, cu atât eu însumi devin mai agitat, transpir abundent, mă găsesc, deopotrivă , în pragul unei crize de nervi şi de inimă. Sper doar ca intrarea în Rai sau, dimpotrivă, expedierea către Iad să nu se facă pe bază de ştampilă…
În asemenea momente, când încerc să ghicesc dacă birocratul va aplica sau nu ştampila, nici măcar nu respir, de teamă ca nu cumva o respiraţie mult prea zgomotoasă să influenţeze rezultatul final. Spre nenorocirea mea şi cu incalculabile efecte asupra speranţei mele de viaţă, există birocraţi care şi-au perfecţionat în mod diabolic tehnicile de lucru. Caută ştampila, observă că lipseşte tuşul, acesta nu e de găsit decât în al doilea (dacă ai noroc!) sau al treilea sertar, înmoaie ştampila în tuş… tocmai atunci sună telefonul (da, mamă, ţi-am lăsat sufleul de conopidă în frigider. Te pupă mama dulce de tot! Hai pa!)… se reia procedura, omul plimbă ştampila pe foaie de la nord la sud şi apoi de la est la vest, o apropie milimetric de suprafaţa hârtiei şi, tocmai când mă gândesc că voi auzi, poate, cel mai plăcut sunet al întregii mele existenţe (cât erotism se degajă la atingerea dintre o ştampilă şi o coală de hârtie!), ceva se întâmplă. A… dar dumneavoastră nu aveţi formularul 25 ataşat la dosar… Privesc uşor ameţit din cauza secundelor în care mi-am ţinut respiraţia şi articulez ca un peşte la prima oră de citire: for…mu…la… Omul din faţa mea mă priveşte, cu ochelarii pe nas, cu ştampila încă în aer, şi e clar că mă consideră un tâmpit. Dacă nu ştiu ce e cu formularul 25, ce dracu` mai caut acolo, cum mă pot numi fiinţă umană inteligentă, homo sapiens… Arăt cam ridicol cum stau aşa, asudat, uşor congestionat, întrebându-mă (nu cu voce tare, desigur, nu vreau să-mi trădez ignoranţa) oare despre ce-o fi vorba în celelalte formulare şi dacă mai sunt multe după fatidicul 25. Următorul lucru pe care mi-l amintesc e că mă trezesc în afara biroului , cu hârtia în mână, încă încercând să articulez decent: for-mu-la-rul do-uă-zeci şi cinci…
De fiecare dată când ajung acasă după o asemenea experienţă am vise erotice cu mine devenit un număr fără identitate. Visez o hală unde ştampilele sunt aplicate la intervale regulate, de roboţi industriali. Nu m-ar deranja să fiu nr. 666.666. Un ochi electronic verifică hârtia, o ştampilează sau, dacă am nevoie de formularul 25, imprimă pe hârtie un link de unde acesta poate fi descărcat. Nu mai trebuie să fac exerciţii de yoga, ţinându-mi respiraţia, nu mai trebuie să mă simt un ignorant, să-mi pierd stima de sine tot întrebându-mă dacă impozitele pentru activităţi liberale figurează la sfârşitul formularului 15 sau la începutul formularului 20… Mă rog, să nu divaghez. Înţelegeţi ideea (mă tem că o înţelegeţi chiar foarte bine)! Aşa că, pentru mine un funcţionar uman, care mă tratează oricum altcumva, dar nu ca pe o rotiţă într-un imens mecanism birocratic, este unul dintre cele mai traumatizante coşmaruri. Visez la o societate în care semnul suprem al virilităţii birocratului să nu mai fie ştampila.
Am avut de câteva ori ocazia să fiu eu însumi purtător de ştampilă. Nu la vot, căci nu mai votez de multă vreme… În asemenea cazuri, atât de marcat de anterioarele experienţe (descrise aici cu lux de amănunte, spre disconfortul onorabilului cititor!), ştampila îmi ardea degetele. Nu ştiam cum să mă debarasez mai repede de ea. Aş fi ştampilat totul dintr-o singură suflare, doar pentru a scăpa de senzaţie.
Aşadar, iubesc birocraţia în adevăratul ei sens. Un set de proceduri clare şi depersonalizate, un traseu al hârtiilor mereu predictibil, o aneantizare până la dispariţie a voinţei birocratului. Nu mă deranjează să fiu pentru stat doar o succesiune de cifre, nu mă tem că Diavolul îşi va avea reşedinţa permanentă în paşaportul meu biometric, nu plâng cu lacrimi de crocodil la gândul că birocraţia duce la robotizarea individului… Mai mult decât atât, îmi doresc toate astea…
Depinde. Dacă eşti în faţa ghişeului pentru a-ţi exercita un privilegiu, atunci sunt de preferat roboţii. Şi la multe organizaţii private, ce îţi vînd privilegii contracost, interfaţa e deja robotizată.
Dacă însă eşti la ghişeu pentru a-ţi exercita un drept fundamental*, atunci sunt de preferat oamenii gînditori (şi eventual inimoşi) în spatele ghişeului.
E drept, mulţi birocraţi au marele talent de a-ţi „vinde” drepturi fundamentale de parcă ar fi hatîruri, dar în acest caz, nu este numai vina lor, ci şi a ta. În situaţii de acest fel, de regulă, scandalul, dacă se poate vehement şi tenace, înmoaie orice birocraţie. Dacă nu eşti gata să mori cu ei de gît**, robotizarea administrării drepturilor fundamentale va avansa pînă dincolo de absurd. Dacă tot l-ai citat pe Asimov, reciteşte te rog nuvela cu roboţii zburători, cu misiunea de a preveni omorul. Asta, pentru a întrevedea efectul pervers al robotizării în protecţia drepturilor fundamentale.
Am avut posibilitatea să fiu victima, şi a umanizării privilegiilor, şi a robotizării drepturilor fundamentale. Ultima, pe 7 iunie 2009, la alegerile pentru PE. De atunci încoace o duc într-un scandal cu statul român.
——————–
*Dacă te vei gîndi bine, vei descoperi că robotizarea nazistă a administrării dreptului la viaţă (şi clona sa comunistă) a făcut posibilă productivitatea fără precedent a exterminării.
** Am un blog întreg dedicat viziunii fără buletin ce se înscrie în viziunea mai largă de umanizare procedurală a administrării drepturilor fundamentale.
Un articol bine scris pe tema birocratiei, care incearca sa clarifice cum ar trebui sa arate birocratia buna. Inca de prin 1965, Mircea Malita in Aurul Cenusiu incerca sa explice ca birocratia e un simplu instrument dar a trecut mult timp de atunci.
Am ajutat si eu un amic pe partea birocratica suedeza sa aduce in Romania un autmobil cumparat privat din Suedia. Se grabea sa plece acasa cu acte in regula si numar de export pe masina. M-am pus in situatia sa ma fac frate cu dracul sunand la Registrul suedez de trafic (Trafikstyrelsen) ca sa le cer sa adapteze birocratia lor (care funtioneaza, asa cum spune autorul articolului la modul ,,în spatele ghişeelor pe roboţii lui Asimov, identificându-te după amprente sau tonul vocii” cu amendamentu ca nici ghiseele nu exista) la cea (fara comentarii asupra calitatii) romaneasca.
In mod normal, pe langa numere de inmatriculare trimise prin posta gratuit in 2 (doua zile) si certificatul masinii, era nevoie si de nu mai stiu ce ,,dovada” pe care o cerea omologul roman.
Am cautat prin telefon un functionar suedez pe care l-am ,,personalizat” spunandu-i ca e vorba de Registrul de Trafic Roman si ca e graba. Nici una nici alta nu era treaba femeii de la capatul celalalt al firului telefonului fara fir (nici fire nu mai sunt, dupa cum bine stiti) dar ea a recunoscut direct problema ,,Stiu, spune functionara, ,,ÃIA” – in suedeza nu exista DUMNEALOR, toti sunt ,,TU” si ,,ÃLA” – vor intotdeauna si STAMPILA, avem o lista cu pretentiile tuturor institutiilor din toate tarile, si mai stim si ca e greu de comunicat cu Registrul Roman). Am rugat-o sa puna cat mai multe stampile si sa scrie textul si in engleza. Mi-a spus ca asta nu intra in obligatia lor dar o face totusi pentru mine. Actiunea a cerut cateva telefoane de punere de acord si in final dupa doua zile prin gaura din usa intra ,,dovada”, intr-un plic, cu placutele automobilului si cu 4 (patru) surubase. Cercul se inchidea, inca o victorie in care birocratia rea o umilea pe cea buna, eu fiind vectorul.
Adevarul e ca daca apuci la o stampila, iti vine un chef nebun de a stampila. Si-mi vine in minte celebra scena a stampilatului din superbul roman „Trenuri strict supravegheate” al lui Bohumil Hrabal…