Gy. Szabó Béla: Curte, toamna
…mi-am rezemat braţul îndoit pe canatul uşii, eu şi copilăria, două fiinţe cu două memorii , cu o singură inimă
…canatul copilăriei îmbibat de plânsetele copilăriei
…ca prin ceaţă venea mama străvezie din spatele curţii spre terasa de beton venea zâmbind sieşi
…câinele un ciobănesc alb cu negru flocos a adormit de atâta vreme purtată în surzenia sa îmbătrânită de şapte ori în fiecare an un veac de singurătate
…desigur câinele nu mai există dar părea că a rămas nemişcat rezemat de propria sa umbră şi muţenie
…vai domnu Andrei cum semănaţi cu tatăl dumneavoastră eu sunt bolnavă domnu Andrei şi numai noi doi eu şi nicu bărbatu meu suntem aici eu sunt bolnavă am cancer la pancreas nici nu cred că trăiesc încă apoi a fost incendiul camera bunicului dumneavoastră a ars până la bârnele carbonizate astfel camera am transformat-o în cabinet adică sală de aşteptare ştiţi fiica noastră e dentista adică stomatologă şi are nevoie de sala de aşteptare
…dar pe aici din camera bunicului mergeaţi dumneavoastră şi sora dumneavoastră să aduceţi din pod vasele schimbate pentru sfintele paşti nu mai ştiu cum se numeşte asta în limba dumneavoastră apoi le-am aruncat că deveniseră negre de fum după incendiu şi am plâns la fiecare oală şi la fiecare vază şi farfurie că erau ca noi toate şi mama dumneavoastră îmi zâmbea din ele
…apoi au plecat cu toţii unii vii alţii morţi dar trăind în minţile şi lacrimile dumneavoastră domnu andrei
…au plecat luaţi o prăjitură va rog eu chiar acum am scos-o din cuptor e caldă de parcă am simţit că veţi veni pe la noi adică pe la dumneavoastră şi cine ştie daca vreodată
…şi veniţi iarăşi cu doamna că acuma domnu andrei că dânsa tot pe aici şi-a petrecut câte o vacanţă cu fetele dar ele ce fac doamne dar sunt mari deja şi au şi ele copii şi
Am plecat amuţit de tot şi de toate, cine ştie dacă, mi-am zis şi eu.
I-am urat sănătatea să i se arate rezemată de canatul uşii ca şi cum ar fi aşteptat-o, dar nu plângeţi doamna Belean, uitaţi-va nici eu nu mai plâng, mă simt ca într-o vrajă, vraja copilăriei parcă în veci nepetrecută.
Emoţionant! În atât de puţine cuvinte, atât de multe şi complexe emoţii. Ce amintiri, ce lume frumoasă, ce lume de balegă (asta ca să nu spun ceva mai urât)! Trecutul a fost frumos, miroase a copilărie, are lumina ochilor mamei, are culoarea prieteniei câinelui credincios. Prezentul e minunat, miroase a prăjituri scoase din cuptor, a politeţuri de salon. Dar atingerea trecutului cu prezentul miroase a moarte, a carne arsă şi amintiri carbonizate, a imposibilă înţelegere. Îţi vine să o iei la fugă. Minunat! Groaznic! Mai treceţi pe la dumneavoastră, domnu’ Andrei. Viaţa mai are atâtea pastile amare să vă ofere!