ACUM.TV

Ilana Hida s-a născut la 20 septembrie 1922, într-o familie evreiască nu prea înstărită din Cluj. Tatăl ei era croitor şi a luptat în armata austro-ungară, fiind rănit grav pe frontul rusesc. În primăvara lui 1944 a fost deportată la Auschwitz împreună cu familia. A trecut prin mai multe lagăre naziste, dar a reuşit să supravieţuiască. Singura din familia ei. După război a trăit o vreme în Bucureşti, în anii 1970 stabilindu-se în Israel. Urmează transcrierea amintirilor ei despre ghetou şi sosirea la Auschwitz, aşa cum le-a relatat în 1986, fiului ei George Hida, care le-a înregistrat şi le pune la dispoziţia cititorului, la câţiva ani după stingerea din viaţă a Ilanei Hida

În Blocul Nr. 32

Coloana în care fusesem selecţionată împreună cu mama s-a pus în mişcare. Ne-au mânat către lagărul Monowitz-Buna (Auschwitz III). Cand am ajuns acolo ne-au obligat să ne dezbrăcăm la piele şi câţiva deţinuţi în zeghe şi ne-au tuns peste tot, începând cu capul.Mama şi cu mine am fost încartiruite în Blocul Nr. 32, ultimul din şirul de barăci. Nu erau priciuri, aşa că am ne-am culcat pe jos, pe pământul gol. Baraca era foarte înghesuită şi infestată cu păduchi. În fiecare zi primeam de mâncare un fel de zeama lungă plină cu pământ, o bucăţică de pâine uscată, amestecată şi ea cu tărâţe şi pământ şi un fel de zeamă galben-maronie, căreia îi spuneau „cafea”.

Ilana Hida (n. Lazarovici), la vârsta de 18 ani

 După aceea ne-au dus în nişte incinte cu duşuri şi ne-au împroşcat cu apă şi cu un fel de dezinfectant care mi-a provocat usturimi de nesuportat, mai ales în zonele proaspăt tunse. Apoi ne-au dat saboţi şi un fel de rochii-cămăşi dungate lungi, până sub genunchi. Nouă nu ne-au tatuat numere pe antebraţ. Mai târziu am aflat că Eichmann renunţase la tatuarea numerelor cu ceva timp înainte, întrucât administraţia lagărului nu mai prididea să facă faţă transporturilor foarte numeroase care soseau din Transilvania.

Ziua începea în bătăile administrate de Kapo, care ne şi înjura tot timpul. Dacă alte barăci construite înainte fuseseră prevăzute cu gropi pentru nevoi şi aveau şi apă curentă pentru spălat, baraca noastră nu avea aşa ceva. Nici vorbă să ne putem spăla. Am încercat să folosim „cafeaua” ca să ne ostoim rănile de pe obraji, mâini şi picioare. Această „spălare” de dimineaţă era, de cele mai multe ori, singura formă de igienă zilnică.

Apelul dura 4-5 ore şi se făcea de două ori pe zi. Tot atunci erau scoase din baracă cadavrele celor care muriseră în timpul nopţii sau a celor prea bolnavi să mai poată ieşi pe picioarele lor.

Bătaie şi foame

Bătaia era la ordinea zilei, puteam fi bătute de oricine, chiar ucise în bătaie. De dimineaţa ne bătea Kapo, ca să ne „fezandeze”. Dupa aceea veneau SS-iştii care ne biciuiau cu putere. Intr-un târziu, după ce oboseau, eram lăsate sa ne aşezăm pe nişte banchete special făcute să ne înteţească durerea şi o luau de la capăt cu bătaia. După aceea ore întregi încercam să ne mişcăm picioarele ca să putem rezista apelului următor.

Acesta era tratamentul cumplit din primele zile, menit să ne înmoaie condiţia fizică şi starea psihică, să ne facă să nu ne mai pese ce se întâmplă cu noi, să nu avem energie să ne opunem.

Îmi amintesc că tot timpul sufeream de o foame cumplită. Uneori, lângă „cafeaua” de dimineaţă şi seara primeam şi câte o bucăţică de pâine uscată cu gust acru. La amiază ni se dădea supă de napi sau varză stricată, uneori, cu urme de ovaz fiert. Eram obligate să mâncăm afară, pe ploaie, furtună, ninsoare sau ger. Unele deţinute mai reuşeau, câteodată, să fure coji de napi sau foi de varză stricată de la groapa de gunoi a bucătăriei, cu riscul de  fi prinse şi pedepsite sau de a se îmbolnăvi şi a ajunge la infirmerie. Aceasta era amenajată într-o baracă specială şi nu de puţine ori bolnavii ajunşi acolo sfârşeau prin a fi împuşcaţi.

Selecţie şi moarte

Cinci zile după selecţia de la rampă, am fost din nou scoase din baracă pentru o nouă selecţie. De-acuma ştiam că singura şansă era să pari cât mai sănătoasă şi mai puternică, aşa că am masat, cât am putut, picioarele mamei şi i-am dat bucăţica mea de pâine împreună cu raţia mea întreagă de „cafea”. Dar mama era prea slăbită ca să mai poată sa fie salvată! Mengele a pus mâna pe umărul mamei şi a apăsat-o până când a căzut la pământ, săraca. Am sărit s-o ajut să se ridice în picioare, dar unul dintre soldaţi m-a aruncat cât colo. Mama a fost trimisă în coloana din stânga, cu destinaţia camerele de gazare. Dar n-a mai apucat să ajungă acolo. Un ofiţer SS a împuşcat-o pe mama, acolo, în faţa noastră, după ce se împleticise şi căzuse din nou la pământ. În cea de a cincea zi de lagăr, mama mea, Janka Lazarovici, a fost ucisă de un SS-ist.

Peste vreo săptămână ne-au scos din nou la selecţie. Fusesem deja împinsă către coloana din dreapta,  care urma să se îndrepte către un lagăr de tranzit, când am văzut că verişoara mea, Rózsi Lieberman, şi-a ridicat mâna dreaptă anunţând că e bolnavă şi nu se poate duce la munca. Ştia, ca fiecare dintre noi, că acest gest o va duce la moarte, dar îi era totuna. O demoralizase vestea că tatăl ei se aruncase, cu o zi în urmă, în gardul de sârmă ce împrejmuia lagărul şi murise electrocutat. Tatăl ei, Zsiga Liebermann, a fost soţul surorii tatălui meu. A murit la zece zile după tata, care fusese gazat în ziua sosirii la Auschwitz. Verişoara mea Rózsi a fost scoasă din coloană şi împuşcată în faţa noastră.

(va urma)

Acest articol a fost publicat duminică, 21 august 2011 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.