Secolul al XIII-lea este considerat de exegeza medievistă contemporană drept un punct de turnură în evoluţia social-economică şi politică a lumii creştine în accepţiunea largă a termenului, atât în ceea ce priveşte christianitas, conglomeratul pluralist din punct de vedere etnic şi jurisdicţionalaflat sub guvernarea spirituală a Sfântului Scaun, cât şi commonwealth-ul bizantin, aflat în plin proces de recalibrare politică în condiţiile crepusculului puterii politice a imperiului bazileilor. Stagnarea cu care a fost identificat Evul Mediu timpuriu este succedată de o primă accelerare a ritmului istoriei, afectând toate aspectele vieţii individuale şi colective. Avansul tehnologic care prelimina trecerea la economia de schimb, aprofundarea contactelor cu Orientul odată cu cruciadele şi redescoperirea navigaţiei, evoluţia culturală în sensul recuperării unor paradigme ale clasicismului greco-latin, filtrate prin grila interpretativă a scolasticii, au pus omul şi comunitatea medievală în faţa unor provocări cu totul noi, iar răspunsurile la acestea au determinat naşterea unei noi realităţi istorice, mai impregnată de prezenţa factorului uman, diferită de viziunea providenţialistă a primului mileniu. Din perspectiva inovaţiilor instituţionale şi ale discursului public, această etapă istorică este considerată apogeul aşa-numitei monarhii papale, momentul în care suveranii pontifi au avut în vedere în continuarea eforturilor de reformare a lumii creştine, transformarea guvernării spirituale asigurată de poziţia de succesori apostolici prin guvernarea efectivă, în sensul afirmării primatului jurisdicţional asupra suveranilor. Iniţiativele legislative ale papalităţii şi parteneriatul cu statele teritoriale în curs de consolidare, considerate ca principali aliaţi în disputele cu împăraţii germani, au sfârşit prin a potenţa poziţia acestor noi actori ai relaţiilor de putere, deveniţi principalii poli de capacitare a solidarităţii supuşilor. Transpunerea în realitate a agendei pontificale a avut urmări imediate în spaţiul-frontieră, câtă vreme două din ideile sale esenţiale erau convertirea la creştinism a ultimelor naţiuni rămase păgâne şi refacerea unităţii bisericeşti prin lichidarea schismei ortodoxe[1]. Popoarele de la periferia vechiului orbis romanus şi regatele apostolice formate aici au devenit interlocutori esenţiali ai papalităţii în acest proces, iar afirmarea unei identităţi confesionale şi implicarea activă în misiune a potenţat atitudinile xenofobe latente, proprii oricum societăţilor conservatoare. Gradul sporit de pragmatism care poate fi documentat la toate nivelurile societăţii vremii a făcut ca solidarităţile create de jurisdicţie sau de credinţă să capete şi o dimensiune patrimonială sau corporativă, fenomen manifestat în Europa Centru-Orientală prin competiţia pentru putere şi legitimitate între regalitate şi categoriile nobiliare. Polonezii au reacţionat într-o manieră proprie la aceşti stimuli în aparenţă contradictorii, iar conduita lor a fost marcată de oscilaţia între exigenţele unei loialităţi necondiţionate faţă de biserica romană şi interesele propriei naţiuni, fără ca acestea din urmă să aibă în mod necesar o dimensiune etatică.
Între cruciaţi şi infideli
În pofida fragmentării politice, Regnum Poloniae nu încetase să-şi păstreze locul formal în ordinea politică a christianitas şi forţa de sugestie asupra locuitorilor săi. În pofida precarităţii mijloacelor de care dispuneau, diverşi reprezentanţi ai dinastiei Piast au avut în vedere iniţiative restauratoare, a căror materializare depindea de suportul unor factori de putere dinafară. Avem de-a face cu manifestări similare sub aspect politic cu evoluţiile contemporane din Rusia Kieveană, unde încercările de restabilire a unităţii etatice, în formele aproximative pe care le presupune Evul Mediu, aveau în vedere capitalizarea unei tradiţii venerabile şi capacitarea unor forţe interne sau externe, în măsură să concretizeze un astfel de proiect. Vulnerabilitatea factorilor politici şi necesitatea unei valorificări superioare a resurselor economice ale fiefurilor de care dispuneau au inspirat apelul la comunităţi de oaspeţi germani, înzestrate cu privilegii administrative, juridice şi fiscale. Procesul a avut în general o dialectică pe axa vest-est, dar intensitatea sa a depins şi de caracteristici locale şi de aprofundarea relaţiilor cu principatele din Imperiu[2]. Fără o relaţie directă între cele două fenomene, naţiunea medievală poloneză îşi afirmase deja o conştiinţă identitară la jumătatea secolului al XIII-lea, fondată pe asumarea unei origini comune, reale sau elaborate, aşa cum era cazul primelor cronici medievale, pe relativa unitate lingvistică a comunităţii şi pe ataşamentul ferm la credinţa şi mai ales la ritul bisericii romane. În mod oarecum paradoxal, cei care au elaborat discursul identitar polonez au fost reprezentanţii clerului, deţinătorii monopolului literelor europene în Evul Mediu, tocmai aceia care în teorie erau purtătorii mesajului cosmopolit al papalităţii. Explicaţia este de căutat în primul rând în poziţia bisericii poloneze, rămasă singurul element de stabilitate la nivelul întregii ţări[3], dar şi prin schimbările survenite în istoria Poloniei în jurul anului 1200. Primul şi poate cel mai important eveniment din seria celor care au preliminat renaşterea politică a regatului guvernat de dinastia Piast a fost translatarea cruciadei de la Locurile Sfinte, pe litoralul Mării Baltice, în contextul efortului de convertire a lituanienilor şi slavilor din Prusia. Instalarea Ordinului Cavalerilor Teutoni pe teritoriile concedate acestora de ducele Konrad de Mazovia a însemnat o preluare ostilă de succes a unei iniţiative misionare poloneze, cu efecte multiple în durată lungă pentru istoria lumii germane şi a raportării acesteia din urmă la proximitatea sa răsăriteană. Istoriografia a operat corelări interesante şi s-a lăsat antrenată în speculaţii atemporale, între statul întemeiat de Marele Maestru Herman von Salza şi Prusia precursoare a Imperiului German modern[4], sau între conduita efectivă a cavalerilor germani şi imaginea acreditată de discursul istorist german, instrumentalizat de propaganda nazistă în anii ‚30. Succesul edificării politice a cruciaţilor germani este un fenomen propriu Evului Mediu şi are explicaţii în realităţile sale, în care factorul identitar este doar o circumstanţă favorizantă. Fără a insista prea mult asupra amănuntelor de ordin politic şi jurisdicţional care au preliminat stabilirea lor în Prusia, trebuie menţionat că meritul întemeietorilor acestui stat subordonat Sfântului Scaun şi împăratului a constat în abilitatea cu care au conectat interesele politice ale principilor germani, cele pragmatice ale oraşelor din Liga Hanseatică şi obiectivele confesionale ale papalităţii. Chiar dacă aserţiunile conform cărora cavalerii medievali sunt precursorii eroilor naţionalismului german sunt evident exagerate, componenta aristocratică a ordinului şi reflecţia intelectuală din epocă făceau ca aspecte precum originea familială şi etnică, izvor de drepturi patrimoniale şi prestigiu social, să aibă o importanţă considerabilă în relaţiile noilor-veniţi cu comunităţile slave şi lituaniene. Chiar dacă pe întreaga durată a activităţii sale, reprezentanţii săi s-au definit drept cruciferi, acţiunea de convertire s-a desfăşurat în tradiţia postulată de Carol cel Mare şi a constat în mare măsură în exterminarea sistematică a slavilor păgâni[5]. Cruciada aproape permanentă a fost dublată de o intensă colonizare a teritoriilor ocupate cu comunităţi de artizani şi ţărani germani, fapt ce a modificat esenţial harta etnică a regiunii.
La confiniile răsăritene ale Poloniei, situaţia s-a modificat în termeni aproape similari, odată cu reconfigurarea lumii stepei şi a infrastructurii politice din nord-estul Europei după 1241, când marea invazie mongolă din 1241 ameninţa edificările de la frontiera creştinătăţii cu anihilarea prin încorporarea în noua ordine guvernată de Marele Han. Traumele lăsate în urmă de călăreţii mongoli şi reflecţia identitară au asigurat geneza uneia din ideile esenţiale ale discursului politic di nEuropa Centrală, tema misiunii acestor state de apărătoare ale creştinătăţii, iar ulterior a civilizaţiei europene în faţa pericolelor de asimilare provenite dintr-un Răsărit perceput ca realitate ostilă[6]. Sub această dublă presiune, reacţia identitară a polonezilor s-a manifestat progresiv, în termenii unei participări episodice la cruciadă, în accepţiunea luptei împotriva tătarilor, dar ca şi în cazul Ungariei contemporane, inamicul a fost identificat cu entităţile germane din vecinătate. A doua jumătate a secolului al XIII-lea oferă două exemple în acest sens. Primul are în vedere o chestiune care activa reacţii naţionale şi în alte regiuni, accesul la oficii ecleziastice. Hotărâri ale sinoadelor provinciale din Vielkopolska precizează începând din 1285 că abaţiile unor mănăstiri sunt rezervate celor născuţi din părinţi polonezi[7]. Cea de-a doua expresie a naţionalismului medieval polonez şi a propensiunii sale spre libertate este activată de dinamica proiectelor politice ale regelui Ottokar al II-lea al Boemiei.
Restaurarea unităţii statului, provocarea libertăţii
Dacă unitatea etnică a lumii slave nu mai era de actualitate la finele secolului al XIII-lea, proximitatea teritorială şi afinităţile culturale continuau să potenţeze o anume solidaritate de interese, lipsită de un conţinut politic coerent, dar activată sub impactul unor factori catalizatori. Ascensiunea ducatului Boemiei şi statutul regal dobândit de reprezentanţii dinastiei Przemisl şi mai ales anvergura politică dobândită de Ottokar al II-lea (1253-1278), a avut reverberaţii şi în Polonia vecină, avută în vedere ca direcţie de expansiune a posesiunilor dinastiei cehe. Identificarea unor preliminarii panslaviste pe agenda unui suveran ceh medieval este probabil o exagerare, chiar dacă anumite afinităţi au antrenat prezenţa cehă şi în teritoriile slave din Alpi, dar astfel de iniţiative ţin mai curând de raţiuni medievale, relaţia directă între puterea unui stat şi domeniul regal propriu-zis. Încoronarea ca rege al Poloniei a unui suveran ceh ar fi însemnat reluarea proiectului polono-ceh, de această dată pe o bază antigermană, în logica efortului de prezervare a autonomiei instituţionale a slavilor, supuse presiunilor dinspre dinamicele principate ale Imperiului. Iniţiativele cehe nu s-au bucurat de un mai mare succes î nPolonia decât lupta îndelungată pentru succesiunea dinastiei Babenberg, chiar dacă s-a bucurat de susţinerea majorităţii ducatelor din Vielkopolska. Importantă pentru arsenalul ideatic cu care opera mentalitatea oamenilor vremii este argumentaţia la care dinastul ceh face apel în contextul acutizării conflictului său cu Rudolf de Habsburg. Documentul cel mai coerent în acest sens este celebrul Manifest către Polonezi, menit să mobilizeze forţele acestora în serviciul unei cauze comune[8]. Apelul nu vizează loialitatea faţă de rege în postura sa de succesor legitim al Piaştilor, polonezii sunt chemaţi la luptă pentru apărarea libertăţii naţiunii lor, ameninţate de ura şi lăcomia germanilor. Receptorii potenţiali nu sunt în consecinţă micii potentaţi locali, ci ansamblul nobilimii, identificată aici şi în restul Europei Centru-Orientale cu naţiunea legală, invocată ca unic depozitar al valorilor identitare. Textul este impregnat de retorica antigermană proprie epistolelor papale adresate oraşelor italiene angajate în lupta împotriva împăratului Frederic al II-lea, dar din perspectiva reflecţiei identitare poloneze, se remarcă o primă corelaţie între naţiune şi libertate. Eşecul ambiţioaselor proiecte cehe nu a însemnat renunţarea la ambiţiile poloneze ale Przemislizilor, ultimii dintre aceştia au încercat constant să transpună în plan concret pretenţiile lor succesorale la coroana Piaştilor, de această dată cu suportul unor parteneri germani. De această dată, inamicul principal a fost tocmai fostul interlocutor al Przemislizilor, şleahta poloneză, ostilă preluării unor oficii locale în beneficiul unor nativi cehi[9]. Reticenţele faţă de cehi şi germani au contribuit la creşterea şanselor singurului competitor la tronul vacant al Poloniei aparţinând dinastiei fondatoare, ducele Vladislav Lokietek. Primele decenii ale secolului al XIV-lea au semnificaţia unei cruciade naţionale a polonezilor, materializată prin campanii duse la toate frontierele şi printr-un efort sistematic de a identifica aliaţi în măsură să contrabalanseze blocul de forţe care din raţiuni multiple se opuneau refacerii unităţii regatului. Chiar dacă pe durata evenimentelor au avut loc frecvente schimbări de alianţe, disputa a fost considerată una între polonezi şi germani, reprezentaţi de statul cruciaţilor de la Marea Baltică, aflat la apogeul puterii sale. Acestora li se vor alătura principii germani şi Boemia, devenită un fief al dinastiei de Luxemburg, dar şi oraşele germane din Polonia propriu-zisă, care îşi vor deschide porţile în faţa invadatorilor. Revolta oraşelor germane, sub conducerea burgmeisterului Albrecht de Krakovia, a fost motivată şi de raţiuni de ordin juridic[10], dar ele exprimă încă odată ostilitatea dintre polonezi şi germani, şi conectarea acestora din urmă, reală sau prezumată, cu interesele conaţionalilor dinafara regatului. În durată lungă, această poziţionare ilustrează antiteza dintre centrele urbane edificate de oaspeţii germani şi majoritatea rurală a societăţii poloneze, această stare de spirit având urmări profunde asupra procesului de modernizare a Poloniei, mai ales a parteneriatului dintre puterea centrală şi categoriile dinamice ale societăţii urbane, care a asigurat funcţionalitatea statului premodern în Europa de nord-vest. Efortul militar este secondat de o vie activitate diplomatică, la capătul căreia polonezii care se recomandă drept campioni ai cauzei catolice fac apel la lituanienii păgâni, care devastează posesiunile Ordinului. Chiar dacă la conducerea nominală a efortului de restauraţie s-a aflat suveranul Piast, încoronat ca rege de către papa Ioan al XXII-lea, aflat în conflict cu împăratul german, principalul actor este şleahta, ale cărei adunări ajung chiar să denunţe autoritatea ducilor dispuşi să trateze cu inamicii Poloniei. Superioritatea militară a forţelor ostile a antrenat pierderi teritoriale grave pentru regat, nevoit să cedeze cruciaţilor sudul Pomeraniei, aşa-numita Pomerelia, iar Silezia intra în componenţa regatului Boemiei. Schimbarea autorităţii suverane în această regiune este considerată o premisă favorabilă pentru germanizarea sa progresivă, printr-o activă politică de colonizare[11]. Ultimul şi unul din cei mai glorioşi reprezentanţi ai dinastiei Piast, Cazimir cel Mare, a avut meritul de a reintroduce regatul în ordinea de drept a christianitas, prin larga difuzare a imaginii Poloniei ca avampost al creştinătăţii, dublată de construirea unei alianţe cu Ungaria guvernată de dinastia d’Anjou, contrapusă alianţei ceho-germane. Domnia sa rămâne semnificativă pentru dezvoltarea ulterioară a Poloniei medievale şi dintr-un alt punct de vedere. De acum, centrul puterii sale nu se va mai afla în Posnan, zonă ameninţată de atacurile Ordinului, ci la Krakovia, centrul Poloniei Mici, mai conectat cu realităţile Europei de Est, susceptibil să satisfacă vocaţia cruciată şi
[1] Climatul ideologic şi ecleziologia papalităţii sunt analizate în detaliu în sintezele de specialitate. Vezi Histoire de la chretianisme, vol. II, “Un temp d’epreuve”, Paris, 1992, passim.
[2] Pentru detalii, vezi Thomas Naghler, Aşezarea saşilor în Transilvania, Bucureşti, 1996, p. 23-27.
[3] Norman Davies, History of Poland, London, 1956, p. 32 et sq.
[4] Harald Zimmerman, Der Deutsche Orden im burzenland. Eine diplomatische untersuchung, Koln-Weimar-Wien, 2000, p. 12-18.
[5] Pentru detalii, vezi W. Urban, The Baltic Crussade, Illinois, 1978, p. 47-63.
[6] Fenomenul este analizat de Nora Berent, vezi Defense de la chretiente et naissance d’une identite: Hongrie, Pologne, et la Peninsule Iberique dans le moyen age, în “Annales, Histoire et sciences socials”, 5, septembre-octombre, 2003, p.10016-10025.
[7] Ioan-Aurel Pop, Geneza medievală a naţiunilor moderne (secolele XIII-XVI), Cluj-Napoca, 1998, p. 96.
[8] Florian Dumitru Soporan, Naţiunea medievală în Europa Centrală şi de Est, Cluj-Napoca, 2008, p. 382.
[9] Vezi consideraţiile lui Jan Dlugosz, op. cit. vol III, passim.
[10] Stefan Kieniewicz, History of Poland, Warsaw, 1978, p. 264.
[11] Francis Dvornik, Slavii în istoria şi civilizaţia europeană, Bucureşti, 2001, p. 53.