caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Medalion



 

In Memoriam, Mircea Ivănescu

de (24-7-2011)


Ma consider un adevarat prieten al poetului  Mircea Ivanescu si nu doresc ca la putin timp dupa plecarea sa dintre noi sa insir amintiri, ganduri comune, ci pur si simplu sa incercam o rememorare a poetului stangaci in viata reala, poticnindu-se precum albatrosul lui Baudelaire prin propriile-i versuri, insa stralucitor in zbor, in reveria iscata de versurile sale.

La ultima intalnire mi-a marturisit cat de multe persoane ii datoreaza bani, altii nu i-au restituit cartile imprumutate in urma cu ani. Mircea Ivanescu era o fire generoasa.

In momentele sale de singuratate, de adanca tristete amintea de asa  zisi prieteni de altadata ajunsi in functii, pozitii inalte cei l-au uitat.

Un insingurat, un poet sensibil ramas fara Stela- sotie si femeie unica a trebuit sa indure si intunericul orbirii.

Orbirea i se trage si de la lecturile istovitoare, truda muncii de traducator destoinic  si tenace. Datorita lui cititorul roman ii datoreaza contactul cu operele lui Faulkner, Joyce, S. Fitzgerald sa.

Va invita la lectura catorva versuri din creatia sa cu convingerea ca in acest fel il cinstim cel mai bine:

dar sunt şi amintiri adevărate
Şi eu am umblat odată cu o amintire
în mâini, strângând-o atent, să nu-mi scape.
(îmi alunecase odată – şi se rostogolise de-a dura
pe jos. am şters-o frumos, cu mâneca hainei
nu mi-a fost frică. amintirile mele sunt mingi –
nu se sparg niciodată. numai că dacă-mi scapă,
din mâini, se pot rostogoli foarte departe –
şi mi-e lene să mai alerg după ele, sau chiar
să mă întind la marginea mea, sa-mi las mâna
din ce în ce mai lungă în jos, să fugăresc amintirea.
îmi iau mai bine o alta. şi asta poate fi falsă.)
şi eu am umblat, deci, odată cu o amintire
în braţe – (şi mă gândeam, cu un rânjet
rău, că într-o carte celebră, nu mai ştiu cine
umbla cu propriul său cap prin infern, luminându-şi
drumul). şi parcă nu e tot una?

Din volumul „Versuri”, 1968

despre moarte ca revedere
1.
sigur că nu este adevărat. murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poartă cu ochii închişi – şi te leagănă –
şi la început e un somn, şi pe urmă o uitare –
şi pe urmă timpul îşi pierde orice înţeles,
este numai o linişte care se întoarce asupra ei înseşi
cu un singur ecou – şi acela e-un nimb,
ca flacăra lumânării – şi pe urmă lumina
îşi pierde orice înţeles – şi pe urmă tăcerea
îşi lasă deoparte înţelesul – şi suspendat
în ceva care nu mai are vreun înţeles – şi nimic pe urmă, nici
descărnarea de înţelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul nefiinţei, gură în gură,
nu mai există. pe urmă nu mai este nici un pe urmă
dar nici vreun acum, şi nu mai este nici moarte.

2.
dar moartea este o revedere totuşi – însă de partea
aceasta a ei, cel care rămâne îşi deschide
ochii deodată – (şi ceea ce vede atunci
dacă are să uite vreodată, un popor nevăzut de furnici
îi va muşca ochii, şi nu vor mai vedea ochii lui după aceea
decât contururi). cel care a privit moartea
luând chipul unei fiinţe – vede din nou
ceea ce nu s-a văzut niciodată de la facerea lumii,
ceea ce se vede mereu – şi oricât de repede
şi-ar acoperi ochii – oricât de tare
ar gâfâi, să-şi acopere asurzitoarea lumină a tăcerii
din ochi, din urechi – ceea ce a văzut el atunci
a fost înfăţişarea adevărată, a fost
– dar adevărul nu mai înseamnă aici nimic –
a fost ceea ce se priveşte pentru întâia dată
şi fără urmare.

***

se intră greu în moarte? uneori
se trece atâta de greu prin paloare – rămâne
pe obrazul cel de alături o spaimă care decolorează
trăsăturile, şi le coboară în cearcăne, şi ochii măriţi
nu mai aud răspunsul, şi caută, caută.
pe urmă, paloarea rămâne, aşa cum la bolnavii de cord
obrazul, fruntea capătă o paliditate care nu e
a spaimei – căci prin spaimă treci, şi apoi respiri –
dar lumina aceasta de ceară stă. se moare încet,
desigur, pentru că mâna este obişnuită să încerce
mereu câte un gest, pentru că ochiul vede mereu –
chiar şi nemişcare. şi chiar
şi întunericul care se lasă – şi înconjoară totul.
şi, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,
că nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva
care simte lumina, şi bucuria, şi pierderea oarbă a contururilor
şi care mai vrea să mai treacă ceva din toate acestea
gesturile care să înconjoare obiecte – şi ochii să vadă
şi trupul întreg să respire. mereu, în timp ce un om,
sub flacăra palidă care i se aşează pe faţă
trăsăturile i se schimbă, mai caută încă.
şi pe urmă când, în sfârşit, chipul se opreşte, şi nemişcat
aşteaptă acum veşnicia – nici atunci
nu s-a terminat totul. căci spaima care ne-alungă
în noi înşine când privim nemişcarea aceasta, ne fugăreşte
până când ne auzim chinuiţi respirând, spaima aceasta
o mai bântuie pe fiinţa de alături, întinsă într-un lent
pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate
şi cu tăcerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta
înseamnă că nimeni nu moare, cel puţin încă un timp,
câtă vreme ţi-e frică privindu-i pe cei care au murit.
şi poate că aşa e mai bine. se moare greu. nemişcarea,
tăcerea, lumina gălbuie şi spaima –
ochii închişi, adânciţi, buzele strânse, decolorate,
– toate acestea sunt semne. dar moartea rămâne
şi în cei care sunt încă vii şi privesc. şi moartea, în cei vii,
nu mai e nemişcarea – chiar dacă a spaimei desigur.
moartea e o lumină decolorată. privirea spre ea
e şi frică şi flacără scurtă – mată, gălbuie – şi oarbă
aşezare de vorbe.

Din volumul „Versuri”, 1968

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
3.219.31.204