Seria de acorduri politice preliminate de sofisticate negocieri diplomatice şi transpuse în realitate prin angajamente militare parţiale, la capătul cărora Polonia, sau mai exact Rzecz Pospolita Polska, aşa cum înşişi polonezii numeau uniunea dintre Polonia şi Lituania, avea să dispară de pe harta Europei pentru mai bine de un secol, reprezintă unul din momentele de turnură în istoria Europei Centrale şi de Est, într-o etapă în care la nivelul mentalului colectiv al publicului instruit se contura o conştiinţă europeană de-sine-stătătoare, emancipată de sub canoanele abordărilor teologice şi făcând apel la valorile comune ale culturii şi Civilizaţiei. Expresia paradigmatică a acestor noi opţiuni culturale este Enciclopedia, cu abordările sale plurivalente şi cu disponibilităţile pentru dezbatere. Dacă succesiunea de fapte care a condus la această primă tragedie naţională din seria care a jalonat evoluţia Poloniei moderne sunt în general cunoscute prin intermediul sintezelor de istorie locală şi universală, impactul lor în conştiinţa identitară a polonezilor şi maniera în care aceştia din urmă şi-au definit rolul şi locul în relaţie cu proximitatea sau cu ansamblul lumii occidentale, sau tentaţia de a încadra în agenda publică a prezentului abordări inspirate de trecutul asumat în parte, sunt departe de a-şi fi epuizat capacitatea de a inspira reflecţii şi de a genera controverse. Resorturile pe care abordarea unor evenimente de care ne despart mai mult de două secole şi care tind să se sustragă limitelor circumscrise de amfiteatru sau de sala de conferinţe şi ajung să capaciteze categorii ale unei societăţi care nu a găsit răspunsuri lipsite de echivocuri la provocările impuse de tranziţie, postcomunism şi modernizare sunt extrem de actuale. Din perspectiva unei actualităţi comune, reverberaţiile lor dau o notă de dificultate în plus proiectului construcţiei europene. Este suficient să avem în vedere nuanţele pe care scepticismul establishmentului politic polonez în raport cu integraţionismul cosmopolit promovat de eurocraţia de la Bruxelles s-au manifestat pe durata negocierii Tratatului de la Lisabona, pentru a conştientiza în ce măsură prezumţia că statul şi naţiunea sunt realităţi istorice depăşite se dovedeşte lipsită de temei. Polonia nu face excepţie din acest punct de vedere de la paradigmele în care s-a elaborat discursul istoric şi cel naţional în Europa Centrală şi tocmai de aceea, evenimentele secolului al XVIII-lea pot fi avute în vedere ca studiu de caz pentru proiecţia imagologică a unei realităţi factice a istoriei micilor nuclee etnice evocate de Jean Berenger, insuficient de puternice pentru a structura un proiect politic funcţional, dar înzestrate cu o vitalitate care le-a permis să supravieţuiască tentativelor de asimilare venite dinspre vecinii germani şi ruşi[1]. Din punctul de vedere al observaţiei contemporane, mai puţin tentată de discursul istoriografic militant, reevaluarea tragediei poloneze poate servi drept un test de responsabilitate şi raţionalitate, un efort de acceptare a trecutului propriu, emancipat de prejudecăţi şi acuze vizând alteritatea şi acordând primatul meritat viziunii introspective.
Geografie simbolică şi propagandă
Încorporarea progresivă a teritoriilor poloneze în componenţa statelor vecine s-a bucurat de o mediatizare fără precedent, eclipsată doar de Revoluţia Franceză cu începuturile căreia s-a suprapus parţial. Interesul cu care mediile literate europene urmăreau desfăşurările politice dintr-un stat aflat la periferia lumii familiare este un fapt cu totul remarcabil dată fiind precaritatea mijloacelor de comunicare şi disponibilităţile spre o morală publică volatilă în plin apogeu al Iluminismului. Controversele pe care destinul Poloniei le-a generat încă înainte ca aceasta să-şi încheie existenţa etatică a preliminat revoluţia intervenită în relaţia stat- societate, în sensul recalibrării dialogului incipient dintre guvernanţi şi guvernaţi, proces în care raţiunea de stat şi legitimarea acesteia resimt cenzura opiniei publice. Suveranii care alocaseră pe durata câtorva decenii resurse materiale şi de propagandă pentru a-şi crea imaginea unor reformatori şi promotori ai progresului social prin mecenat, promovarea libertăţii de conştiinţă şi o guvernare în spiritul legii, s-au aflat în situaţia de a-şi justifica actele de putere, explicabile în logica raţiunii politice, dar contestabile în raport cu tradiţia etatică şi mai ales cu drepturile celor direct afectaţi de aceste aranjamente de putere. Înşişi artizanii împărţirii Poloniei s-au aflat într-o situaţie delicată, iar revelatoare în acest sens este atitudinea ezitantă a împărătesei Maria Tereza[2]. Evenimentele din Franţa au contribuit la abandonarea parţială a implicării societăţii în decizia politică, precum şi abandonarea parţială a politicilor reformiste şi a discursului care le justifica. Din În optica artizanilor săi, procesul de împărţire a Poloniei a fost considerat ca soluţia justă a unei probleme de securitate. Anarhia internă şi incapacitatea instituţiilor poloneze creau premisele unei instabilităţi cronice, iar tentativele statelor vecine de a se implica în gestionarea treburilor interne ale Republicii nobiliare era de natură să genereze conflicte permanente între acestea din urmă, aşa cum s-a întâmplat de fapt în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Din punctul de vedere al paradigmelor etice ale generaţiei care se maturizase odată cu războiul de succesiune la tronul Spaniei şi iniţia expansiunea Europei în Lumea Nouă, soluţia la problema poloneză pputea fi exemplul clasic de gestionare a unei crize, prin negocieri între părţi şi cu respectarea, în măsura posibilului, a unor tradiţii locale şi a intereselor elitei sociale poloneze[3]. Noua situaţie urma să asigure polonezilor stabilitatea necesară progresului şi dezvoltării economice, iar disponibilităţile noilor autorităţi deveneau o garanţie a prezervării drepturilor unor minorităţi etnice şi disidenţe confesionale, ameninţate de izbucnirile xenofobe tot mai frecvente în Polonia secolului al XVIII-lea. Această interpretare şi-a recâştigat credibilitatea în ultimele decenii, odată cu reevaluarea politicilor conservatoare, ca reacţie de diferenţiere faţă de entuziasmul pentru proiectele naţionale şi revoluţionare ale secolului al XIX-lea şi mai ales la urmările lor tragice pentru Europa celor două războaie mondiale.
În mod firesc, soluţia găsită de despoţii luminaţi dilemelor poloneze nu a întrunit adeziunea celor vizaţi, manifestele patrioţilor şi scrisul istoric polonez continuă să insiste asupra caracterului abuziv al împărţirilor teritoriale, acreditând imaginea Poloniei sacrificate pe altarul intereselor meschine ale vecinilor mai puternici[4]. Similitudinea luărilor de poziţie şi nuanţele care s-au adăugat acestui motiv imagologic au creat o adevărată geografie simbolică, în care Polonia, patria libertăţilor cetăţeneşti, lipsită de o forţă militară şi de ambiţii expansioniste, este contrapusă actorilor politici regionali, monarhii absolutiste, închisori ale popoarelor şi indivizilor. În această restituire maniheistă, mai poate fi identificat un subtext, acela al lipsei de înţelegere al Occidentului faţă de avampostul civilizaţiei sale, lăsat la discreţia inamicilor tradiţionali germani şi al expansionismului lumii stepei, personificat de această dată de Imperiul Rus. O astfel de interpretare nu este nouă, ea reprezintă o reactualizare a discursului identitar medieval al naţiunilor Europei centru-orientale, care făcea din aceste comunităţi şi din structurile lor politice ziduri de apărare ale creştinătăţii în faţa infidelilor[5]. Chiar dacă păstrarea unui echilibru între cele două abordări presupune un efort considerabil de obiectivare, scrisul istoric polonez din ultimul secol a pus în discuţia despre împărţirea Poloniei şi realităţi locale precum clivajul din cadrul societăţii premoderne, realităţi economice şi etnice, imposibilitatea de a concilia libertăţile corporative cu exigenţele de funcţionalitate ale unui stat modern. Scrisul istoric marxist şi-a adus contribuţia la lărgirea spectrului interpretativ al acestei problematici, aducând în atenţie, în măsura în care s-a putut sustrage canoanelor materialismului dogmatic, aspecte relevante pentru evoluţia Poloniei premoderne, precum poziţia şi ponderea categoriilor sociale privilegiate, relaţia de incompatibilitate parţială între lumea urbană, percepută ca străină, şi majoritatea rurală, cu un eşafodaj mental dominat de paradigme conservatoare şi de stricta observaţie a riturilor confesionale[6].
De la regnum Poloniae la natio polonica
Asemenea echivalentelor europene, geneza statului şi a naţiunii poloneze sunt produse ale transformărilor structurale pe care le-a cunoscut umanitatea la începuturile Evului Mediu. Mişcările de populaţie generate de migraţia germanilor dincolo de frontierele lui orbis romanus a preliminat afluirea triburilor slave apusene din zona litoralului Mării Baltice pe actualul teritoriu al Poloniei, iar avântul pe care Occidentul medieval, cu structurile sale de putere născute pe ruinele Imperiului Roman şi consacrate de biserica creştină, l-a cunoscut la finele primului mileniu, a creat cadrul în care s-a desfăşurat integrarea progresivă a slavilor în structuri politice şi spirituale similare. Procesul de dublă edificare, etatică şi ecleziastică, a fost unul relativ rapid, implicând o gamă largă de mijloace, de la persuasiunea predicilor unor misionari entuziaşti, la actele de autoritate ale unor suverani locali şi ameninţarea cu expediţiile militare. Caracterul spectacular al construcţiei şi afirmării noilor state ale cehilor, polonezilor şi maghiarilor pe durata vieţii unei generaţii a fost expresia capacităţii acestor comunităţi de a asimila experienţele din proximitate, fapt plasat de contemporani în domeniul miracolului, iar de autorii pozitivişti în seria importurilor spirituale dinspre vestul civilizat către naţiunile lipsite de instincte politice şi administrative. Chestiunea se află în continuare în atenţia studiilor medieviste, însă mai importantă decât sursa impulsului spre integrare în christianitas este relativa vulnerabilitate a noilor state, purtătoare încă a tradiţiilor tribale precreştine. Dacă aderarea la noua credinţă nu a fost pusă în cauză cu adevărat de răscoalele păgâne izbucnite la moartea fondatorilor, slăbiciunea instituţională a fost o constantă a acestor state pe durata Evului Mediu dezvoltat. Tradiţia succesorală a divizării statului între membri familiei domnitoare, interesele patrimoniale ale principatelor teritoriale germane şi opţiunea proprie a conducătorilor politici pentru construcţii etatice vaste, imposibil de controlat datorită stării căilor de comunicaţie[7], au determinat eşecul pe termen mediu al eforturilor de centralizare care au înregistrat succese în Europa de nord-vest.
În ceea ce priveşte Polonia, aceasta s-a format de la origini printr-un efort de confederare iniţiat de ducele Mieszko I şi consolidat de succesorul acestuia, regele Boleslav Hrobri (992-1028). Centrul politic al noului regat s-a aflat în Vielkopolska, ducii de aici subordonându-şi entitatea cristalizată în zona Krakoviei şi documentată arheologic[8], fapt ce a conectat de pe acum evoluţia Poloniei cu dinamica politică a lumii germane. Din punct de vedere spiritual, creştinarea Poloniei a reprezentat un prim succes al parteneriatului între statele slave, alături de ducii de la Gniesno fiind implicaţi şi Przemislizii din Boemia, iar expresia cea mai cunoscută a devoţiunii noilor credincioşi este viaţa Sfântului Adalbert, aprig disputat de discursul identitar al amândurora. Încoronarea lui Boleslav ca rege şi succesele sale împotriva împăratului german i-au asigurat acestuia ascendentul asupra elitei militare poloneze, iar încercarea de a transpune în fapt drepturile sale la moştenirea Boemiei au însemnat o primă tentativă de unificare a celor două ţări, un adevărat leitmotiv al istoriei lor medievale. Proiectul a eşuat datorită opoziţiei concertate a împăratului german şi a unor reprezentanţi ai nobilimii cehe[9]. Iniţiativele regelui i-au implicat pe polonezi în conflict cu o altă naţiune slavă, aflată la frontierele lor estice, odată cu expediţia poloneză la Kiev, din 1019. Campania nu a avut semnificaţii naţionale, fiind urmarea unor aranjamente dinastice obişnuite în epocă, Boleslav susţinând pretenţiile ginerelui său Iaropolk la tronul Kievului, ocupat atunci de Iaroslav cel Înţelept. Ulterior, cronistica rusă va investi acest eveniment cu semnificaţii etice şi identitare, polonezii fiind consideraţi duşmani ireductibili ai Kievului ortodox şi complici ai asasinului cnezilor Boris şi Gleb, sfinţii naţionali ai ruşilor[10]. Această succesiune de expediţii militare a avut urmări imediate în plan politic şi social. În primul rând, apelul frecvent la aportul militar al nobilimii şi distribuirea de recompense din partea suveranului a însemnat creşterea numerică a privilegiaţilor şi ascensiunea unor dinaşti locali, în măsură la rândul lor să-şi constituie propriile fiefuri. Forţa acestora din urmă a început să o concureze pe cea a regelui, câtă vreme voievozii asigurau cele două atribute esenţiale ale puterii în Evul Mediu, distribuiria de proprietăţi şi arbitrajul unor litigii. Substituirea unităţii regatului prin multitudinea de ducate guvernate nominal de membri ai dinastiei Piast a fost favorizată şi de intervenţiile unor forţe externe, motivate de interese patrimoniale. Fenomenul nu este o excepţie de la regula generală de evoluţie a Europei medievale, specificul realităţii poloneze este dat de consolidarea relativ timpurie a poziţiei nobilimii mijlocii şi mici, implicată în autoadministrarea entităţilor născute pe ruinele regatului. Vulnerabilităţile autorităţii centrale au permis structurilor colective ale şleahtei şi clerului o mai activă implicare în gestionarea treburilor de interes local, preliminând naşterea unui anume spirit public, în fază incipientă. Informaţii în acest sens ne sunt oferite chiar de prima cronică redactată în Polonia, datorată aşa-numitului Gallus Anonimus, care conţine relatări amănunţite despre cavalerii regelui Boleslav Gură-Strâmbă. Menţiunile sale sunt considerate o expresie a concepţiilor medievale despre societatea tripartită ideală, compusă din oratores, bellatores et laboratores[11]. Aceste schimbări şi fragmentarea teritorială în favoarea numeroşilor membri ai dinastiei Piast au determinat slăbirea puterii regale şi, de la un moment dat, dispariţia efectivă a acesteia. Avea loc o primă împărţire a Poloniei, de această dată între centre de putere ale polonezilor. Tema unităţii naţionale şi politice a regatului se afirmă în mediile ecleziastice, prima cronică a ţării, redactată de episcopul Vincent Kadlubek al Krakoviei are finalităţi dinastice şi identitare. Prelatul polonez face o înflăcărată pledoarie în favoarea centralizării statului, iniţiată de regele Cazimir cel Drept[12], şi chiar dacă iniţiativa regală nu s-a ridicat la înălţimea demersului livresc, avem de-a face cu o primă manifestare coerentă a naţionalismului polonez medieval şi a ideologiei sale politice.
[1] Pentru detalii, vezi Jean Berenger, Istoria Imperiului Habsburgilor (1273-1918), Bucureşti, 2000, p. 5.
[2] Erik Zollner, Istoria Austriei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 235.
[3] Jean Baptiste Duroselle, Histoire des relations internationales, vol. III, Paris, 1993, passim.
[4] Piotr S. Wandzig, Preţul libertăţii: o istorie a Europei Centrale, Timişoara, 1996, p. 118 et sq.
[5] Urszula bBorkowska, The Ideology of “Antemurale”, in The Sphere of Slavic Culture (XIII-th-XVII-th Centuries), în “The Common Christian Roots of the European Nations”, Florence, Lemmonier, 1982, vol. II, p. 1206-1221..
[6] Pentru o imagine generală asupra poziţiilor istoriografiei marxiste poloneze, vezi Stefan Kieniewicz, History of Polland, Warsaw, 1970.
[7] Mark Bloch, Societatea feudală, Cluj-Napoca, 1991, vol. I, passim.
[8] Adam Zamoiski, History of Polland, New York, 1990.
[9] Evenimentele din anii 1003-1008 sunt relatate în detaliu de Jan Dlugosz, care subliniază invidia nobililor cehi, în legătură cu Gloria dobândită de regele Poloniei. Vezi Jan Dlugosz, Chronica Poloniae, vol. I, Warsaw, 1958, p. 35 et sq.
[10] Pentru detalii, vezi Serghei Platonov, Histoire de la Russie, Paris, 1931, p. 83-86.7.
[11] Jaques le Goff, Schemă asupra societăţii tripartite, în “Pentru un alt Ev Mediu”, Bucureşti, 1978, passim.
[12] Jerzy Kloczowski, The Church and THE Nation: The Example of The Mendicants in the Thirteen Century Poland, în volumul “Faith and Identity, Christian Political Experience”, ed. By D. lLoades and K. Walsh, Oxford, 1990, p. 23 et sq.