Preambul: Gândurile care urmează mi-au fost inspirate de unul dintre ecourile la articolul meu „Rânduri despre tatăl meu…” http://www.acum.tv/articol/34263/ scris de Fane, coleg de clasă şi foarte bun prieten, care mi s-a adresat în mod firesc „Dragă Juli…”
Prenumele meu, Andrea-Julika, s-a alcătuit din dorinţa mamei de a mă numi Andrea (un nume extrem de rar în anii aceia la Cluj, unii spun că eram prima cu acest nume din generaţiile de după război) şi pragmatismul tatii care a vrut să-i dea fiicei sale şi un nume normal. 
Întâmplarea a făcut să opteze pentru un diminutiv, pentru că atunci când s-a dus la primărie s-a întâlnit cu nişte prieteni care aveau o fetiţă tare drăguţă pe nume Julika. La serviciul stării civile a dictat acest nume fără a se gândi că la maturitate mi-ar fi prins bine să mă fi chemat Julia.
Pot să spun că până la şapte ani am fost maghiară, fără doar şi poate: acasă vorbeam ungureşte, mă duceam la grădiniţă maghiară, mă jucam cu copii maghiari şi aveam un nume unguresc: Székely Julika. În clasa întâi m-au înscris la secţia română (ca să înveţe copilul limba ţării) deşi nu ştiam o iotă româneşte. După un trimestru cumplit, în care nu pricepeam mai nimic, am început să deprind cea de a doua limbă. Mă simţeam din ce în ce mai în largul meu vorbind şi gândind româneşte, iar în primele clase de gimnaziu am început să scriu versuri pe care năzuiam să le public. Cineva m-a sfătuit să-mi iau un pseudonim pentru că nu prea merge să scriu poezii româneşti, sub numele de Székely Julika. Atunci mi-am amintit de prima catenă a prenumelui meu, total ignorată (Andrea figura şi în catalog, dar absolut nimeni nu-mi spunea aşa) şi, cu ajutorul lui tata, mi-am fabricat un pseudonim valabil Andrea Iuliana. Cei de la ziar, nu ştiu din ce raţiuni, mi l-au inversat şi m-au publicat cu pseudonimul Iuliana Andreea.
Abia după aceea am început să mă prezint Andrea, marginalizându-mi prenumele maghiar (şi puţin, identitatea). Evreitatea, revelată târziu, ocupase planul spiritual şi nu-mi modifica nici numele, nici limba (limbile) în care trăiam.
În facultate şi, mai apoi, la toate locurile de muncă mă prezentam Andrea, mai ales după ce mă măritasem şi luasem numele soţului: Ghiţă. Era firesc să fiu Andrea Ghiţă, doar Julika nu se potrivea defel cu Ghiţă !
Mă simţeam mult mai protejată sub numele românesc, şi nu eram singura. O prietenă de-a mamei, a cărei fiică se măritase cu un băiat român din Brăila, i-a relatat cu bucurie: „Acum o cheamă Popescu, îţi dai seama! A scăpat de numele evreiesc!”) Nu o dată mi-au spus şi mie cunoştinţele (maghiari şi evrei deopotrivă) „Ce-ţi pasă, pe tine te cheamă Ghiţă!”. (Pe de altă parte, un bătrân medic maghiar din Covasna mi-a reproşat: „Şi tu te-ai ghiţulit!”)
Şi e firesc. Un nume străin e greu de pronunţat şi provoacă reticenţă. Unii prieteni emigraţi în Israel şi-au luat nume ebraice – semn de nou început în ţară nouă – după cum alţii, români sau maghiari şi-au adaptat numele pentru ţările unde au emigrat.
Dar eu nu eram prea lămurită în ce măsură devenisem Ghiţă şi cât mai rămăsesem Székely – nume despre care aveam să descopăr – că fusese schimbat (din Lebovici) de bunicul meu, la începutul veacului XX, când a trecut din Moldova în Austro-Ungaria, unde evreii aveau toate drepturile cetăţeneşti, dar un nume unguresc era de preferat.
Cred că faţă de cele două nume de familie sunt echidistantă (dat fiind că ambele sunt preluate) dar cum rămâne cu prenumele? Uneori sunt Andrea, alteori Julika (pentru mama, în orice caz) şi Juli pentru colegii de clasă…Uneori mi-aş dori să mă pot supune unui test care să-mi releve cine sunt cu adevărat: Julika sau Andrea…Alteori, dimpotrivă, să mai am alte nume, legate de alte limbi materne şi alte identităţi…
Deunăzi un prieten octogenar, înţelept şi trecut prin ciur şi prin dârmon, îmi spunea că nu înţelege cum poate un om să aibă simultan o identitate culturală dublă sau triplă , deşi e transilvănean, evreu, de limbă maternă maghiară, a învăţat şi a profesat în română… I-am răspuns că e foarte simplu…Oare?
Te inteleg foarte bine. Dar ce te faci cu unu’ ca mine, care nu-si schimba numele nici chiar in urma… maritisului… Daca nu ma cere nimeni de nevasta :))
Iuliana Andrea, hmmm! Interesant. Cati ca tine!
Ce sa mai spui de cei care fiind cetatenii unei tari dar facand parte in acelasi timp dintr-o minoritate oropsita a unei minoritati mai putin minora (si mai putin oropsita) – evrei-maghiari cetateni romani ca tine, dar care poate ca nici nu mai vorbesc maghiara, fosta lor limba materna.
Dar despre cei care fiind cetateni romani si evrei maghiari in acelasi timp, emigreaza in Israel spre exemplu, unde devin israelieni – un evreu maghiar fost cetatean roman,facand parte dintr-o comunitate de rit german dar el fiind evreu de rit spaniol.
Dar despre cei care emigreaza a doua oara, de data asta din Israel spre Europa de Vest, sau SUA, sau Canada, sau Africa de Sud sau Australia – cati cetateni israelieni, fosti cetateni romani dar facand parte din minoritatea maghiara, sub-minoritatea evreiasca, devin cetateni francezi, sau germani, sau englezi, spanioli, americani, canadieni sau australieni.
Am mai intalnit si cativa evrei-maghiari, fosti cetateni romani, fosti cetateni israelieini, fosti cetateni canadieni, fosti cetateni americani, in prezent cetateni ai statului Chile.
Si ca un fel de culme a ceea ce tu numesti schizofrenie onomastica, am intalnit o pereche de argentinieni, fosti americani, fosti israelieni, dar nascuti evrei-maghiari cu cetatenie romana, oradeni, care dupa 40 ani s-au intalnit din nou in Rio de la Plata, Argentina. Cu 40 ani in urma fusesera colegi de clasa si indragostiti unul de celalalt. S-au intalnit din nou, acum in pragul pensiei, s-au indragostit din nou unul de altul, si-au lasat balta familiile lor, si-au cumparat un vaporas de placere si s-au hotarat sa-si petreaca restul zilelor ca doi porumbei pensionari, cetateni ai lumii, traindu-si noua si probabil ultima dragoste pe apa, mai mult sarata decat dulce.
Draga Andrea-Juli-Julika-Julia, etc…, in afara de titlu-care mi se pare nepotrivit-articolul reflecta „dilematic” unele din problemele apartenentei multiple cat si ale celor care nu au curajul, sau nu vor sa-si asume public identitatea.Poate candva vom ajunge (ma gandesc la urmasii nostri) intr-o societate in care asemenea probleme sa nu existe.
Cu prietenie,
Ionel-Jano-Schlesinger
Ideal ar fi ca numele să nu protejeze şi să nici nu ameninţe pe nimeni. Trăim intr-o societate multiculturală şi pe un continent care şi-a căpătat numele după o prinţesa feniciană, folosim cifre arabe, jurăm pe Biblia judaico-creştină, purtam blugii fermierilor americani etc. Nimeni nu este străin sau toţi suntem strini?
Chestia asta e valabila si la armenii din Transilvania , cred ca si la alte minotitati mai mici din Romania.
De ce daca e evreu transilvanean, adica roman, de ce nu e de limba romana ? Sunt in Ungaria evrei unguri de limba romana, spre compensatie ? Cum adica sa fi evreu din Romania dar de limba maghiara ? Romana ce bai avea ea, saraca ? D-aia n-are ursul coada !
Fostul politruc national-comunist „carastau nicolae”, alias Nicolae Iuga de la Brad, transformat dupa 1989 in ultra-nationalist antisemit si xenofob nu poate pricepe ca evreii din Transilvania, fiind preponderent urbani, vorbeau limba predominanta in mediul urban, adica maghiara. La fel ca si in Basarabia, unde vorbeau rusa, iar putinii evrei care traiau la tara vorbeau romana. Iar evreii din Ungaria fireste ca vorbeau ungureste, ca doar in orasele unde traiau in mod preponderent se vorbea numai ungureste. Asa incat chestia cu compensatia e o imbecilitate, eufemistic vorbind. Nu stiu de ce ursul n-are coada, dar stiu ca Nicolae Iuga are putini neuroni, ca toti ultra-nationalistii de teapa lui.
Pronumele meu e Vladimir. Dar toti prietenii ma chemau si ma cheama Vlad. De la 18 ani sint cetatean israelian, pe ebraica Vlad e un nume ridicol, inseamna „fat”, sau „prunc”, ceea ce nu o data i-a distrat pe interlocutorii mei. Stiu toti ca sint originar din Romania, dar dilemele identitare mi le-am rezolvat demult. Numele e doar o conventie, nimic mai mult, depinde doar de noi sa-l consideram definitoriu sau nu pentru propria noastra identitate.
De ce nu mi-am schimbat acest nume, care mi-ar indica originea „rusa”? Din comoditate, pentru a nu trebui sa demonstrez in diferite situatii legale ca Vlad ( Vladimir) sint eu insumi. Asa cum nici numele de familie nu a fost schimbat de familia mea. Am fost Solomon in Romania si am ramas Solomon in Israel.
Cu totii se obisnuiesc cu numele meu, sa nu uitam ca Israelul e tara de emigratie si intilnesti cele mai ciudate nume, evreiesti, arabe, ruse, etc… Nici un fel de schizofrenie – in cazul de fata e ceva controlabil… bagajul cultural si limba deasemeni, sint legate de evolutia fiecarei persoane, la modul individual.
Domnule Carastau,
V-am mai dat raspuns la aceeasi intrebare, dar repetitio mater studiorum, asa ca va mai explic o data: evreii din Translivania (care din 1699 facea parte din Imperiul Habsburgic si apoi din Austro-Ungaria) au primit toate drepturile cetatenesti in 1867 (daca tot facem comparatii, cei din Romania nu le-au capatat decat dupa 1918, cu taraita) si au devenit cetatenni loiali ai Austro-Ungariei, invatand limba, luptand in razboaie si contribuind masiv la dezvoltarea economica si culturala a tarii. Treptat, generatiile urmatoare s-au nascut avand aceasta limba materna. Evreii din Regat s-au asimilat cu romanii, perfectionandu-si romana. Limba vorbita in familiile evreiesti ardelene nu s-a comutat in mod instant dupa Marea Unire, au trebuit sa treaca mai multe decenii. Acum puteti fi linistit. In Transilvania sunt tot mai putini evrei si cu atat mai putini evrei vorbitori de maghiara.
Draga Andrea,
Eu te inteleg intru totul. Este bine ca ai ales identitatea universala.
Intr-un ecou am citit ca cineva a vorbit despre „fosta limba materna”; cred ca este o greseala, limba materna este una singura, chiar daca unii oameni prefera sa utilizeze alta limba, invatata. Apropo, ca o gluma: sunt in relatii amicale cu presedintele societatii esperantistilor din Israel, domnul profesor universitar Omri Wandel. El este profesor de astrofizica la universitatea din Ierusalim, nascut in Israel dintr-o familie originara din Germania, dar prefera sa scrie articole academice in engleza; desi germana este limba lui materna, iar ebraica limba invatata in copilarie. Dar el scrie si povestiri pentru copii, literatura beletristica, in limba esperanto. Odata a aparut la televiziune impreuna cu fiica lui, care a raspuns ca pentru ea…ebraica este limba materna, pe care o vorbeste cu mama ei din copilarie, limba mamei ei, iar esperanto limba paterna, pe care o vorbeste cu tatal ei din copilarie, limba tatalui ei. Este regretabil ca limba esperanto nu a reusit, cel putin deocamdata; este mult mai usoara decat altele, potrivita tutror. Desigur, pentru ca nu a avut un guvern la spate, si nici nu a putut fi folosita pentru corespondenta de afaceri din aceasta cauza; dar nu putem sti ce va rezerva viitorul.
Desigur, limba este o problema de identitate culturala. In general, se afirma ca un scriitor se poate exprima cu usurinta si scrie literatura beletristica numai in aceasta limba. Mircea Eliade a scris lucrari stiintifice monumentale in franceza si engleza, dar beletristica – totdeauna in romana; cel putin asa stiu eu. Scriitori imigrati din Romania in Israel continua sa scrie in romaneste. Ca si cei imigrati in alte locuri. Pentru a-l parafraza pe Norman Manea, limba este „casa melcului”. Desigur ca exista si exceptii, de exemplu Arthur Koestler, considerat cel mai cosmopolit scriitor, care a trecut cu usurinta de la o limba la alta. Sau Ilya Ehrenburg, care a scris in rusa, desi uneori – mult mai putin – in franceza. Sau Beniamin Fundoianu devenit Benjamin Fondane, Ilarie Voronca, Tristan Tzara, Eugen Ionesco, care au trecut la franceza. Dar ei stiau limba franceza bine, inca din copilarie (in cazul lui Eugen Ionesco, franceza era limba materna, iar romana limba paterna).
Numele? Ce este un nume (sa ne amintim de „Romeo si Julieta” de Shakespeare). Desi este o problema: tendinta schimbarii numelui apare ca o forma de integrare, uneori chiar fortata. Imi amintesc de memoriile politicianului israelian Itzhak Artzi, originar din Bucovina. Nascut Izu Hertzig, el a refuzat initial sa-si schimbe numele. Dar a fost amenintat ca va ramane fara postul in care lucra, la Ministerul de Externe al Israelului. Astfel, a trebuit sa-si schimbe numele, sa adopte un nume ebraic in locul numelui „german” (de fapt idis, evreiesc), desi era la o varsta inaintata si singurul urmas al familiei. Dar spunea tuturor cum il cheama „pe numele de fata”. Fosti activisti sionisti din Romania, imigrati in Israel dupa ani de inchisoare, si-au schimbat numele, ebraizandu-l; de exemplu istoricii Theodor Loewenstein si Lazar Rosenbaum. Dar si-au adaugat numele ebraic la cel „idis”, pentru ca lumea ii cunostea astfel: Theodor Loewenstein-Lavi si Lazar-Eliezer Rosenbaum-Ilan. La fel Dore Wertenstein, devenit Israel Bar-Avi, dar mentionand totdeauna ca el este prtatorul numelui „galutian” (din Diaspora evreiasca) Dore Wertenstein. Scriitoarea si istoricul literar, fosta activista sionista Dora Littman-Arianu si-a adaugat numele Litani (pe noul nume o chema Dora Litani, dar se prezenta „Dora Littman-Arianu-Litani” sau „Dora Littman-Litani”).
Imi aduc aminte ca in adolescenta i-am spus mamei mele ca ar trebui sa-mi schimb numele. Ea era foarte impotriva, considera acest lucru ca o rusine, o parasire a comunitatii o lipsa de respect fata de parinti si de familie, fata de evreitate si iudaism: ea nu-si punea problema ca numele „germane”, care aveau rezonanta idis, proveneau initial din Austria fiscala a imparatului Josef al II-lea, sau cele romanizate inca din secolul al 19-lea din porecle bazate pe mestesuguri, profesiuni diverse, localitati natale. Apoi mi-a dat exemplu multi intelectuali evrei din Romania care, atunci cand li s-a cerut sa-si schimbe numele pentru o avansare, aceasta fiind prima conditie, au spus ca daca aceasta este prima conditie, nu vor sa mai auda conditiile urmatoare…Apoi mi-a spus ca daca imi voi schimba numele, ma va chema…Popescu-Jidanu’.
In Israel am vazut ca schimbarea de nume nu aduce nimic, decat aparente: imigrantul (in cazul nostru, cel din Romania), ramane tot imigrant! De fapt, in cazul meu nici nu aveam nevoie: purtam atat un nume romanesc (sau universal), cat si un nume ebraic (evreiesc-idis, dupa bunicul meu matern), desi eram inscris pe buletin numai cu primul. Sa ne amintim da faptul ca traditia evreiasca religioasa este de a da copiilor un nume evreiesc (dupa cineva din famuilie care nu mai traieste, de exemplu un bunic sau o bunica, un strabunic sau o strabunica, in memoria respectivului decedat sau respectivei decedate; in Codul de legi iudaice „Shulchan Arukh” chiar sunt recomandate nume biblice traditionale ale stramosilor sau ale unor personaje „pozitive” din Biblia Ebraica sau din Talmud, care treceau la copii evrei din generatie in generatie) – precum si un nume universal sau in limba tarii, care sa aiba unele rezonante cu numele evreiesc (in cazul meu: Lucian, de la Lupu, in idis Wolf-Willy, in ebraica Zeev).
Adaug totusi: fiecare cu vointa lui, viata lui, destinul lui si…numele lui, de acasa, prin casatorie sau ales!
Toate bune, mult succes, amical,
Lucian-Zeev Herscovici
Multumiri pentru articol Andrea. Shakespere s-a pronuntat si el la problemele onomastice: ” What’s in a name? A rose by any other name would smell as sweet”.
Am fost putin dezamagit de d-l Carastau care are capul inbibat de tampenii.Nu stiu cati evrei din Ungaria vorbesc romaneste dar zeci sau sute de mii de evrei in Israel, Statele Unite, Canada sau Australia vorbesc limba dulce romaneasca. De ce Kafka, care era evreu din Praga scria in limba germana? Realitatile prabusiri imperiului austro-ungar au creat aceste situatii. Tatal meu si mama mea erau evrei de limba maghiara. Limba lor materna era maghiara fiind nascuti in Ungaria. Eu m-am nascut in acelas oras dar fiind in Romania am fost trimis din frageda pruncie la scoli romanesti si consider limba mea materna a fi romana cu toate ca parintii vorbeau maghiara cu mine in copilarie. Cunostiintele mele de maghiara sunt limitate la vocabularul legat de familie si casa, ceea ce se numeste ” maghiara de bucatarie”. Emigrat in SUA, copii si nepotii mei au ca limba materna engleza. Uite asa, in ordine rapida, trei generatii cu trei limbi materne. Sa nu mai vorbesc de verisori care au ajuns in Uruguay si au spaniola ca si limba materna. Nici nu e de mirare ca evreii sunt poligloti. In ceea ce priveste numele „evreiesti”, asa cum au remarcat si altii in ecouri la acest articol, sunt doar cele care ti se dau in cadrul ritualului mozaic de numire a noului nascut. Sunt in ebraica, se scriu in ebraica si sunt la fel in Rusia, Turcia, Romania,Ungaria, Uruguay, Israel sau oriunde in lume.
Ceea ce nu pricepe politrucul național comunist antisemit și xenofob Nicolae Iuga/Cărăstău este că evreii maghiari din România vorbesc și limba română (oare câte limbi o vorbi Cărăstău/Iuga?), de cele mai multe ori foarte bine, mai corect decât mulți români.
Teoretic, numele unui individ este doar un semn cu ajutorul căruia acesta poate fi identificat. El nu ar trebui să conteze decât în măsura în care semnul capătă conţinut, pe măsură ce numele poate fi identificat cu o biografie. Totuşi există şi nume incomode. Nu vorbesc de numele ridicole, care zdrăngăne după tine toată viaţa ca o tinichea agăţată de coadă, ci de numele care indică apartenenţa la o minoritate. Întotdeauna a fost şi va fi mai greu pentru un minoritar de orice fel, din cauză că majoritatea tinde să-l înghită, să-l asimileze sau să-l alunge. Astfel apare şi reflexul minoritarului de a se deghiza, de a încerca să se confunde cu majoritatea. Numele meu, în original, ar fi trebuit să fie: Mirčonja Mátyás – numele de familie al tatălui meu, care este croat, şi numele mic, primit de la mama, care este unguroaică. (Observaţie: maghiarii sunt, după cunoştinţa mea, singura naţiune care îşi scrie întotdeauna numele de familie în faţă, urmat de numele mic.) dar, sub presiunea instituţiilor controlate de majoritate, numele tatălui meu (şi al urmaşilor săi, evident) a fost românizat şi a devenit Mircioane, iar numele meu mic a fost ortografiat tot româneşte, Matei, spre deosebire de numele bunicului şi al unchiului meu din partea mamei, care, amândoi, s-au numit Mátyás. Ei, şi ce mare problemă, vor spune unii. Că e mare, că e mică, totuşi este o problemă. Am avut prieteni care mi s-au declarat „buni prieteni”, dar au răcit, automat, relaţiile cu mine după ce le-am deconspirat originea mea dublă, croată şi maghiară. Am aşa un sentiment că viaţa mea la un post de radio românesc ar fi fost mult mai grea, decât a fost, dacă m-ar fi chemat Mirčonja Mátyás. E doar o presupunere, însă aşa cred. Totuşi, chiar dacă e mai comod să te pierzi în majoritate (cu numele), te apucă uneori dorul să spui cine eşti cu adevărat, aşa cum a păţit şi colega noastră Andrea Ghiţă, alias Székely Julika. Mai fac precizarea că acum gândesc şi visez în româneşte. M-am format, în principal, la izvoarele culturii române. Limba română este cea pe care o stăpânesc cel mai bine, dar, trebuie să recunosc că am dificultăţi, uneori, când trebuie să completez un formular pe care mi se cere să-mi menţionez naţionalitatea.
Pentruca a venit vorba de schimbat numele, cind am ajuns in SUA si m-am inscris la facultate, nici un professor nu putea sa-mi pronunte numele de familie Lucaciu.
Intr-una din clase, profesorul mi-a pronuntat numele „Lucacui”, destul de aproape, dar puteti sa va inchipuiti ca nu mi-a suris deloc partea cu “CACUI”.
Cind am primit cetatenia Statelor Unite, ne-am schimbat numele de familie din Lucaciu in Lucas.
Julika draga,cunosc bine aceste schimbari de nume sau a te identifica cu numele,dar eu cred ca,fiecare are dreptul sa isi schimbe numele dar,religia si nationalitatea raman.
Înțeleg că fiecare are dreptul să-și schimbe numele, nu și religia? Says who?
Dna Gross,
Sunt nenumarati evrei care s-au convertit la catolicism, chiar in familia mea. Fiecare are dreptul sa-si schimbe religia asa cum vor si cred de cuviinta.