Întotdeauna timpul petrecut în compania lui nea Mitică – pentru că de-acum întâlnirile noastre deveniseră o adevărată delectare – se scurgea pe nesimţite iar neobositul meu prieten reuşea cu abilitate să mă ţină cu atenţia trează ore întregi şi cu apetitul pentru poveştile lui adevărate mereu la cote maxime. Întâmplări şi personaje cu profiluri psihologice foarte variate, din toate categoriile sociale ale vremii reveneau în amintirile lui încă vii, deşi trecuseră mai multe decenii de când se derulaseră sub ochiul lui ager şi fuseseră analizate de mintea-i ascuţită, până în cele mai nesemnificative detalii.
Povestea lui Dan Isăcescu nu este una obişnuită şi la fel ca multe alte întâmplări îndrăzneţe şi riscante prin care au trecut atâţia şi-atâţia emigranţi români în anii ce-au urmat instaurării dictaturii comuniste, are specificitatea şi picanteriile ei…
Compartiment “de lux” spre Occident – curaj şi inventivitate!
În jurul anului 1948, numărul românilor care părăseau ilegal România dominată de comunişti era din ce în ce mai mare; ceea ce se întâmpla se considera a fi un curent pe care prietenul meu, nea Mitică, îl numea “paşoptism al secolului XX”.
Majoritatea celor care luaseră aceasta hotărâre erau foarte speriaţi de noul regim instaurat. Prigoana exercitată de comunişti asupra unui segment anume al populaţiei ţării noastre, nu avea limite. Dar totul avea un preţ şi pentru o mare parte din cei care se deciseseră să înfrunte teama şi să-şi încerce norocul în Vest, preţul plătit nu poate fi echivalat în bani niciodată… Şi-au riscat propria lor viaţă pentru a se bucura de gustul libertăţii şi-au uzat de înteligenţă şi mult curaj pentru a-şi atinge ţelul.
Cazul lui Dan Isăcescu, românul care a ajuns în Franţa sub un tren a fost mediatizat multă vreme şi s-a aflat pe prima pagină a gazetelor din Paris.
Speriat de ceea ce se întâmpla în România anilor 1948, tânăr şi deosebit de agil, cu o minte plină de inventivitate şi ispita vieţii în libertate petrecute în Occident dându-i târcoale mereu, într-o bună zi, lui Dan Isăcescu i-a străfulgerat prin cap o idee năstruşnică: studiind atent o garnitură de tren şi dându-şi seama că ar exista o posibilitate de strecurare în afara graniţelor pe calea ferată, acesta a făcut un experiment, fixând o cutie care urma să-i servească drept compartiment “de lux” spre Occident, într-un loc identificat de ochiul lui ager sub tren.
“Dacă cutia se află tot acolo când trenul se întoarce în România, înseamnă că nu verifică nimeni sub tren, aşa că pot să mă duc acolo în condiţii sigure” – şi-a spus în sinea lui românul nostru, şi nea Mitică zâmbea admirativ relatându-mi întâmplarea cu lux de amănunte. Zis şi făcut, experimentul s-a dovedit a fi o posibiltate de evadare, iar la întoarcerea în ţară a trenului respectiv, cutia se afla în acelaşi loc, neatinsă. Şi astfel, Dan Isăcescu şi-a pus în aplicare planul, acel loc servindu-i drept “compartiment” în drumul său spre Paris.
“Tu câţi ani ai?” – prietenie la prima vedere!
Nea Mitică l-a întâlnit pe Dan Isăcescu în Italia, la Torino. Venise din Franţa, tot sub tren, pentru că auzise că la Torino era un grup de români, în camp. “Câţi ani ai?” – au fost primele cuvinte pe care Săcescu i le-a adresat lui Mitică. “Tu îi cunoşti pe ăştia pe toţi?” – a continuat să-l întrebe Isăcescu, studiindu-şi atent partenerul de dialog. Ceva însă, din subconştientul lui i-a stimulat încrederea pe care i-a acordat-o prietenului meu, spunându-i pe un ton deschis: “Eu am venit din Franţa dar să nu spui la nimeni! Le voi spune eu odată la toţi, să audă direct de la mine”. S-au împrietenit imediat. Într-adevăr, faptul că Dan Isăcescu venea de la Paris a stârnit interesul celor din camp, care vedeau în Franţa visul vieţii lor şi priveau spre această ţară ca spre o destinaţie finală.
Paris – “Oraşul luminilor” şi-al libertăţii!
La scurtă vreme, inclusiv refugiaţi de alte naţionalităţi au aflat că există printre ei un român care a venit din Franţa şi s-au grăbit să-l întrebe cum este acolo. Isăcescu îşi depusese cerere de azil ca şi refugiat român, exprimându-şi dorinţa de a fi trimis legal în Franţa. Italienii au fost expeditivi aşa că, în scurtă vreme, grupul lărgit de prieteni a lui nea Mitică s-a reînchegat în “Oraşul luminilor”.
A urmat o perioadă plină de aventură şi inedit iar prietenia care a unit sufletele lor îndepărtate de ţară le-a făcut necazurile mai uşor de trecut şi totodată, bucuriile vieţii să fie savurate la maxim…
De la “cloşar” – la inginer!
Chiar dacă vântul libertăţii i-a purtat în barca vieţii spre mult râvnitul Vest, n-a fost uşor pentru niciunul dintre emigranţii români în vremurile acelea…Condiţia emigrantului într-o societate occidentală era limitată, iar barierele ce trebuiau trecute până la a ajunge la “integrare” nu erau simplu de depăşit… Intelectual sau pauper, emigrantul şi nu numai, trecea prin furcile caudine până la desăvârşirea lui ca cetăţean al unei ţări din Vest…
“Cum în America e bine cunoscut termenul de “homeless” sau “oamenii străzii’ din România noastră, tot cam la fel, în Parisul anilor ’50 vieţuiau cloşarii… “ mi-a spus nea Mitică, încruntându-şi involuntar sprâncenele-arcuite. Pe semne că îşi amintise el ceva anume… apoi şi-a continuat povestirea cu o tristeţe vizibilă pe faţă. Cloşarii însă, spre deosebire de homeless deţineau un fel de permis de şedere pe malul Senei şi făceau parte din toate categoriile sociale, dar mai ales din rândul intelectualilor. “Dan Isăcescu stătea pe cheiul Senei, împreună cu cloşarii. Lor li se permitea să locuiască pe chei, afară” – mi-a spus prietenul meu, scormonind în cutia cu amintiri…” stive de cărţi tronau printre locaşurile improprii, construite după pricepere şi mai ales după posibilităţi, de către unii dintre ei. Daniel Isăcescu citea foarte mult, era dornic de cunoaştere şi îşi dorea cu inverşunare să ajungă inginer”, a continuat nea Mitică.
Mi-a spus apoi, că nu de puţine ori el însuşi a fost întrebat de către cloşari despre Panait Istrati sau despre Cioran, pe care îi citiseră majoritatea dintre ei…
“Tu citeşti mult, măi Dane, dar n-ai făcut nimic în viaţă!” – i-a spus prietenul meu într-o zi lui Isăcescu…Era vorba de realizarea lui pe plan profesional. Într-o bună zi, când nea Mitică repetase această frază, pe care Dan o ura de-a dreptul, i-a spus pe-n ton confidenţial: “Măi, tu zici că eu n-am făcut nimic! Du-te la Grenoble şi vei vedea că apar şi eu pe lista celor care s-au remarcat. Au scris că sunt inginer, deşi nu am o diplomă în mână!”
O floare şi…trei “grădinari” sau trei se bat, al patrulea câştigă!
Unul dintre cele mai interesante episoade care a avut loc la Paris şi de care nea Mitică şi-a amintit cu lux de amănunte, a fost cel legat de o tânără franţuzoaică de origine română, pe nume Nadine.
Această tânără lucra împreună cu mama ei la un hotel unde şi locuiau. Nadine era o fată frumoasă şi era privită cu admiraţie de către românii emigranţi din Paris. În grupul de prieteni în care se învârtea şi Dumitru Sinu (nea Mitică), existau trei pretendenţi care îi faceau curte asiduu lui Nadine, în scopul căsătoriei: căpitanul Epuran, ajuns inginer, doctorul Miclea şi doctorul Aerichide – un grec născut în România. Însă tânăra Nadine nu comunica cu ei, aşa că aceştia au găsit o modalitate ingenioasă de-ai transmite mesajele lor. Ştiind că Dan Isăcescu – cel care a ajuns în Franţa sub tren – e un tip “descurcăreţ” şi care deschidea cu uşurinţă orice uşă, au “aranjat” cu el să ducă scrisorile lor tinerei Nadine. La scurtă vreme, Isăcescu a ajuns un fel de curier neoficial al lui Nadine. Dar n-o făcea pe gratis, binenţeles, pentru că cei trei “feţi-frumoşi” intelectuali îl plăteau pentru serviciul prestat şi pentru a transmite “misivele” lor frumoasei, misterioasei şi intangibilei fete. Nea Mitică se luminase la faţă povestindu-mi şi relata cu atâta precizie totul încât te transpunea în miezul acţiunii, fără doar şi poate!
“Hercule- Savinien” – varianta românească!
Când Dan îi ducea corespondenţa lui Nadine dialogul cu fata decurgea cam în felul următor: “Ai o scrisoare de la Aerichide” o anunţa Isăcescu calm. “Păi deschide-o şi citeşte-o!” – spunea fata zâmbind ştrengăreşte. “Eşti neserioasă – riposta Dan – cum să citesc eu corespondenţa ta?”. Era un şmecheraş înnăscut şi mai mult decât atât, foarte simpatic în societate. Uneori, când Dan intra la ea în cameră, Nadine se afla în pat, într-o ţinută lejeră… “Pune ceva pe tine – striga el înfuriat – cum poţi să stai aşa în faţa unui bărbat?” Stilul acesta confident a început să-i placă lui Nadine… Alteori, “curierul” îi citea scrisorile şi tonul lui era ferm, dar totodată cuceritor. La fel ca în piesa “Hercule – Savinien”, de Cyrano de Bergerac – unde o tânără se îndrăgosteşte de cel care-i citea scrisorile – încet, încet, domnişoara Nadine s-a îndrăgostit de vocea lui Dan, bătăile inimii i s-au accelerat tot mai mult în prezenţa lui, iar sentimentele frumoase au prins contur…
Nu peste mult timp, spre dezamăgirea mamei sale care ar fi dorit să o mărite cu un intelectual, Nadine se căsătoreşte într-o bună zi cu Dan Isăcescu. Omul care a ajuns la Paris sub tren, care apoi a locuit cu cloşarii pe malul Senei ajunge să aibă o familie!
Tatăl lui Nadine era român- căpitan de vas – iar mama ei era franţuzoaică. Fata vorbea bine româneşte; deşi era născută în Franţa, locuise pentru o perioadă în România. După ce şi-a adunat nişte bani, Dan a trimis-o pe Nadine în vizită în România să o vadă pe mama lui.
“Lupu-şi schimbă păru’…da’ năravul ba!”
Însurat cu o femeie deosebită, frumoasă şi serioasă şi cu care avea doi copii, Dan Isăcescu nu a putut renunţa însă la stilul de “aventurier” în care se obişnuise să trăiască şi care i se potrivea ca o mănuşă. Şi astfel, inevitabilul s-a produs: neînţelegerile ţinându-se lanţ în familia lor, după o perioadă de încercări de reconciliere, cuplul s-a destrămat. Nadine a intentat divorţul şi s-au despărţit, fiecare dintre ei urmându-şi calea…
Nadine a ţinut însă la el în continuare… Când a prins de veste că Dan s-a mutat aproape de graniţa dintre Franţa şi Elveţia, s-a relocat şi ea într-o zonă adiacentă; dorea ca Dani să fie mereu aproape de ea, căci l-a iubit enorm…
Nea Mitică s-a oprit din relatare şi parcă i-am citit pe faţă o undă de tristeţe amestecată cu nostalgia acelor vremuri…îl copleşiseră încet, încet, una câte una – amintirile…